Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dinastia jazzistică Ellington


Oltea Şerban-Pârâu, Virgil Oprina

14.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru unii jazz-ul este o meserie, un meşteşug, sau chiar o artă. Pentru alţii jazz-ul este o pasiune, un hobby. Pentru cei 16 muzicieni care compun Duke Ellington Orchestra, jazz-ul are toate aceste conotaţii în paralel.

Concertul de jazz de la Sala Palatului, organizat de ING, pentru a marca 10 ani de activitate în România, a purtat, încă din momentul în care a fost anunţat, pecetea discreţiei şi a bunului gust. Optând pentru jazz-ul tradiţional, organizatorii şi-au asigurat o sală (destul de) plină, mai ales în secţiunile rezervate biletelor mai ieftine. Pentru că numele lui Duke Ellington spune ceva oricui ştie ce este jazz-ul. Când se ajunge la detalii, lucrurile nu mai sunt atât de clare. Am întâlnit persoane care credeau că la Bucureşti va veni în acest octombrie însuşi Duke (1899 - 1974) sau măcar fiul acestuia, Mercer Ellington (1919 - 1996). Bineînţeles că realitatea era cu totul alta, iar cei pe care i-am ascultat sunt urmaşii celebrului big-band istoric, dirijor fiind într-adevăr nepotul marelui Duke, Paul Mercer Ellington. Duke Ellington a fost în România, într-adevăr, dar la începutul anilor 70.

Crezul acestor muziceini (dintre care bateristul a avut privilegiul să cânte chiar alături de fondatorul orchestrei) este că jazz-ul trebuie cântat pentru public. Firesc, s-ar spune. Ei bine, nu. Pentru că într-adevăr jazz-ul contemporan a devenit în bună măsură o manieră de etalare a performanţelor tehnice şi muzicale proprii în faţa altor muzicieni şi mai puţin un fenomen muzical ce se adresează direct ascultătorului, celui care a plătit biletul pentru a intra în sală sau a cumpărat CD-ul. În consecinţă, s-a mizat mult pe aranjamentele tradiţonale, unele cu modificări minime faţă de anii 30.

În big-band-ul american, caracteristica inconfundabilă este secţia ritmică. În jurul ei se adună, căpătând coerenţă şi... swing întregul discurs muzical. Duke Ellington Orchestra, face – o repet – jazz pentru public. De aceea, în această seară, orchestra cu dimensiuni oarecum camerale a fost primită cu căldură. Pentru că acesta nu-şi dorea neapărat o prestaţie marcată de momente de hipervirtuozitate sau incursiuni în polimodalisme sofisticate. Îşi dorea doar o seară de destindere cu muzicieni eleganţi, în smoking, cântând o muzică plăcută.

Au fost interpretate melodii cunoscute precum “Don’t Get Around Much Anymore”, “All Of Me”, “In A Sentimental Mood” şi alte multe hituri ale anilor de glorie ale big-band-ului, comentate muzical cu o detaşare de anduranţă, tipică formaţiilor specializate în turnee lungi. Acestea excelează în prestaţii pline căldură, nu lipsite de performanţe “sportive”, chiar în condiţiile în care timpul de pregătire individual al instrumentiştilor lipseşte de cele mai multe ori cu desăvârşire. Când însă orchestra este compusă din instrumentişti majoritatea în stare să susţină solo-uri accesibile armonic, fără a fi însă facile din punct de vedere formal şi muzical, problemele practic nu există. S-a cântat de la swingul tradiţional şi be-bop, la east blues, ca să nu-i spunem funk, cu aceeaşi disciplină exuberantă cu care muzicienii de jazz veniţi din ţara jazz-ului ne-au obişnuit dintotdeauna.

Rămân dintotdeauna superbe acele solo-uri construite după regulile devenite de acum canoane în secţiile de jazz ale învăţământului american de toate nivelurile. În acest tip de solo-uri interpretate cu onestitate au excelat mai mulţi membri ai orchestrei, printre care saxofonistul Mark Gross şi contrabasistul Bryce Sebastien. A impresionat şi acum, ca de fiecare dată, policalificarea instrumentiştilor, care pot fi (şi chiar sunt) şi foarte buni vocalişti. Se pare că lor, bluesul le spune acel ceva esenţial care nouă, celorlalţi, ne scapă. Ceea ce nu se simte în mod explicit în timpul unui astfel de concert, graţie miilor de ore de studiu acumulate de fiecare instrumentist în parte, este acea disciplină eficientă compusă din puţine reguli de frazare şi construcţie a solo-urilor ce sunt extrem de rar încălcate şi doar într-o perfectă cunoştinţă de cauză. Din acest motiv şi Duke Ellington Orchestra a reuşit, în concertul de la Sala Palatului, ceea ce era mai important. Şi anume să ne determine pe noi, cei din sală, să dăm din cap mai mult sau mai puţin interiorizat în ritmul devenit pulsaţie naturală şi chiar dacă muzicienii prezenţi pe scenă nu au cântat cu emfază sau cine ştie ce orbitoare strălucire, au spus totuşi ceea ce aveau de spus cu coerenţă şi căldură. O căldură recepţionată corect de public.

Din nou, ca dintotdeauna, merită toată aprecierea noastră aranjamentele orchestrale nu degeaba născute şi dezvoltate până la grade înalte ale rafinamentului artistic în muzica de jazz, impresionând prin decupaje sonore, care, evitând monotonia, păstrează nealterat un stil şi un spirit ce au făcut din jazzul tradiţional un idiom inconfundabil. Revenim în această idee la maniera soft, plină de eleganţă, în care au fost alternate solo-urile standard, cu cele care au aparţinut muzicienilor, bucuria şi tonusul interpretării fiind susţinute pe tot parcursul concertului.

În concluzie, nu putem păstra decât amintiri plăcute acestui concert care a reamintit câteva dintre valorile de bază ale acestei muzici, din păcate extrem de alterate la noi în planul percepţiei de către public, pe de o parte din teribilismul şi neastîmpărul specific naţiei, pe de altă parte dintr-un snobism amabil (sau bregovician, cum vă place). În compania Duke Ellington Orchestra, jazz-ul s-a arătat din nou prietenos, plin de dor şi umor în acelaşi timp, ca întotdeauna când este practicat de oameni curaţi, care ştiu să preţuiască la adevărata valoare şansa de a trăi făcând muzică.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer