Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scumpetea mea mi-a făcut un cadou


Ioana Scoruş

14.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încă mă iubeşte. O ştiu pentru că o văd şi o simt. Dar mai ştiu şi că toate astea se vor sfârşi nu peste mult timp. Deocamdată, se învârte toată ziua în preajma mea, încercând să-mi fie de folos cu orice preţ, chiar dacă ştie că lungi perioade de timp nu am nicio nevoie. Dintotdeauna a fost excesivă, cu atât mai mult acum. Azi este excesivă dintr-un apăsător sentiment de vinovăţie pe care încearcă să-l diminueze pe măsură ce presiunea lui creşte iar ea nu găseşte calea de a-l descărca eficient. La un moment dat, însă, şi sentimentul acesta va dispărea sau se va transforma în ceva ce nu va mai avea nicio legătură cu mine. Şi atunci, o voi pierde. Dar, chiar dacă urăsc iubirea din vinovăţie, este tot ce mai am.

Din ziua aceea nu am mai dormit împreună şi, chiar dacă atunci am resimţit-o ca pe o ofensă, azi am convingerea că a luat decizia corectă. Adevărul este că nu-mi era deloc uşor să stau treaz noapte de noapte lângă trupul ei adormit, să-i aud respiraţia egală fără să-mi pot apropia nasul de gura ei întredeschisă, aşa cum făceam înainte, într-un perpetuu eşec de a încerca s-o respir, s-o iau, cumva, înlăuntrul meu. Nu-mi era deloc uşor să-i privesc ore-n şir obrazul acoperit cu puf argintiu şi jumătate din frunte luminate de razele lunii care pătrundeau prin perdeaua transparentă, să văd viaţa săltându-i, ritmic, pieptul, să-mi amintesc moliciunea catifelată a braţului care odihnea inert şi alb pe plapuma matlasată. Decizia de-a ne separa a fost una corectă, diminuând din chinul de a suporta priveliştea trupului ei fenomenal de frumos şi total intangibil, în partea dreaptă a patului.

Excesivă era şi când îmi relata câte ceva cu care nu era de acord. Un taifunic spirit justiţiar se revolta atunci în zeci de argumente enunţate pasional, cu sufletul la gură, gesticulând agitat şi nervos, într-un consum uriaş de energie care încerca să restabilească, imaginar, o dreptate care i se părea că fusese încălcată. Degeaba îi tot aminteam că oamenii nu se nasc egali, că nimeni nu împarte dreptatea în doze juste şi că, pur şi simplu, tocmai această strâmbătate este viaţa însăşi. Intransigenţa ei delicioasă, împreună cu privirea veşnic întrebătoare, slobozită de sub sprâncenele negre, dese, frumos arcuite şi perfect pensate care contrastau cu cel mai blond păr care există pe lumea asta, gropiţele din obraji, zvâcul care-i străbătea trupul, toate astea mă făcuseră să mă îndrăgostesc de ea sau cel puţin asta crezusem până nu demult când, într-o noapte de insomnie şi de gânduri inutile, mi se revelase adevărul: nu despre gropiţele ei era vorba, nu despre trup, privire şi toate celelalte, ci despre faptul de netăgăduit că apela la mine ca la o instanţă superioară capabilă să elucideze neliniştile ei existenţiale, să le pună în ordine şi să le rezolve şi tocmai asta era ceea ce mă gratifica. Nimeni nu părea să aibă mai multă nevoie de mine decât Daphne.

Calea dintre digresiunile ei metafizice rostite în chiloţi minusculi şi un tricou care se oprea, invariabil, deasupra pubisului şi elocinţa mea atotştiutoare trecea, la Daphne, întotdeauna printr-o scurtă tranziţie de la o nerăbdare manifestă la o tensionată conţinere de sine abia ţinută-n frâu. În doar câteva clipe devenea ca un copil agitat care-şi frânează brusc energia şi se aşază în poziţia de ascultat o poveste extraordinar de interesantă. Se aşeza turceşte pe canapea, cu faţa la mine, cu sprâncenele arcuite şi ochi sferici, aşteptând începerea spectacolului. Atunci intra în scenă narcisismul meu grandios care-şi etala retorica pentru efectele pe care le producea asupra dragei mele Daphne, cu buclele ei rebele, pe care le potolea cu un gest scurt, strângându-le într-o coadă de cal sau într-un coc ce se destrăma la prima mişcare a capului. Azi, însă, toate astea s-au dus. Nerăbdarea şi curiozitatea ei au lăsat loc frustrărilor care se tot acumulează dar, deocamdată, încă mai confundă sentimentul de culpabilitate cu iubirea. Altfel spus, trăiesc pe viu, stoic şi lucid, moartea iubirii ei pentru mine, cu un masochist sentiment de triumf care cred că încearcă să ascundă o posibilă disperare cu care, însă, până în acest moment, nu sunt deloc în contact, dar care este cât se poate de firesc să stea cuibărită pe undeva prin sufletul ăsta care aproape că nu-mi mai aparţine.

Exact înainte de a se urca în maşină îşi cumpărase o cafea de la pub-ul lui Nelly, o cafea cu multă spumă de lapte. Ne hârjonisem de cu seară şi rămăsese ne-mpăcată, aşa încât nici nu urcase bine în maşină că a şi începuse să mă dojenească. De felul ei, când e agitată gesticulează amplu şi nervos. Cu ocazia unui astfel de gest, o parte din cafeaua din pahar mi-a ajuns în ochi şi a fost necesară doar o clipă de orbire ca să intru în jeep-ul din faţa mea, care oprise brusc, pentru a nu lovi o puştoaică nebună pe care maică-sa nu o învăţase pe unde se traversează strada. M-am repezit în jeep-ul oprit brusc, motiv pentru care în spatele meu a intrat un Ford albastru. Asta a fost tot. Maxim o secundă. Aşa încât azi stau paralizat în patul acesta pe care, până acum două luni, l-am împărţit vreme de trei ani cu frumoasa mea Daphne. Scumpetea mea. Dulceaţa mea. Pisicuţa mea iubită. Dacă n-ar fi fost cafeaua care să mă fi orbit, aş fi avut timp să frânez la timp. Chiar dacă Fordul albastru ar fi intrat în mine, poate că ravagiile nu ar fi fost atât de mari. Daphne a intrat automat în stare de şoc. La spital au sedat-o. S-a trezit după 24 de ore. Azi mi se pare că şocul a fost o alegere inconştientă, pentru a nu se întâlni cu urmările accidentului. Dar doar din moarte nu te mai trezeşti. De-atunci, nu s-a mai dezlipit de mine. Ştie că nu există nicio speranţă să mai merg vreodată pe propriile picioare sau măcar să-mi mişc mâinile dar, deocamdată, nu crede. Crede că dragostea ei, împreună cu voinţa mea şi dragostea mea pentru ea vor fi suficiente să repare ceea ce este mort pentru totdeauna.

La vremea când Daphne a intrat în viaţa mea eram redactor şef la o revistă lunară de cultură care reuşise să păstreze un tiraj suficient de mare încât să asigure salariile echipei, o mână de oameni care, prin scris, îşi deserveau propriile obsesii. Eram naivi, mizam pe valorile iluminismului şi voiam să salvăm cu orice preţ cultura mare pe care o prezentam lună de lună, nişte dinozauri cu picioarele înţepenite al căror mers prin lume depindea în mare măsură - aşa ne plăcea să credem - de bunul mers al revistei. Era o după-amiază ploioasă de primăvară când Daphne, cu coama ei blondă prinsă într-un elastic roz a intrat în biroul meu şi, privindu-mă cu ochii ei mari, negri şi umezi şi trăgându-şi nasul, m-a întrebat dacă îmi poate lăsa un articol pentru care, dacă va avea onoarea să fie ales pentru publicare - aşa spusese, "dacă voi avea onoarea" -, nu are pretenţia să fie plătită. Era atât de drăgălaşă, cu şalul acela în culorile curcubeului acoperindu-i gâtul şi umerii, cu blugii ei skinny rupţi în genunchi, cu jacheta tricotată, de un verde aprig şi cu ghetuţele negre, lucioase, dintr-un cauciuc care imita pielea lăcuită, încât am invitat-o să ia loc. Când şi-a descheiat nasturii jachetei, puloverul roz ca o acadea veche şi uscată a dat la iveală, prin en coeur-ul generos, o pereche de sâni fabuloşi pe care azi am impresia că mizase într-o oarecare măsură la întâlnirea cu mine. În ochii ei umezi am văzut aceeaşi speranţă cu care şi eu păşisem în biroul redactorului şef în urmă cu zece ani şi de aceea am zâmbit. Mai târziu aveam să aflu că Daphne interpretase zâmbetul meu ca semn al unei perversităţi masculine prost temperate şi că îşi spusese în clipa aceea în gând că "nici ăsta nu vrea altceva decât să mi-o tragă". Avea un mod eficient de a-şi bâţâi umerii, astfel încât imprimau sânilor ei o mişcare sinuoasă, ca un val care înaintează şi se retrage de pe un ţărm iar ţărmul acela eram eu. Rozalbul sânilor ei generoşi era, cu adevărat, hipnotizant.

Rarele momente de genul ăsta îmi suscită nevoia de a deveni interesant, mă provoacă să mă joc puţin cu emoţiile celuilalt. Da, e ceva pervers în asta sau poate că e doar semnul unei stime de sine insuficiente, nu ştiu. Am citit articolul, apoi mi-am întors scaunul spre fereastră, dându-i impresia că iau o decizie. De fapt, mă gândeam la sânii ei. Ploaia se oprise. Şiruri zimţate de roşu, violet, oranj şi galben pluteau pe cer, o frumuseţe de un kitsch pe care crezi că-l poţi vedea doar în tablourile pentru domnişoarele de cincizeci de ani sau în filmele supuse în exces tehnicilor de impresionare. Şi, în timp ce-mi savuram importanţa pe care respiraţia nerăbdătoare şi foiala lui Daphne mi-o accentua, am auzit-o strănutând din senin: o pufnitură haioasă de pisoi. Ei, bine, pufnitura aceea m-a cucerit. Iar sânii ei fabuloşi puteau fi un spectacol zilnic de care nu mă puteam lipsi. Ca scuză pentru neaşteptatul strănut mi-a oferit un zâmbet fulgerător care i-a dezgolit o clipă dinţii mici şi albi ca porţelanul cu clei de oase, genul de zâmbet care doar dacă e spontan poate fi atât de fermecător. După care mi-a spus: "Scuze, sunt răcită" şi mi-a oferit din nou un strănut de pisoi, strângând din ochi şi apoi deschizându-i iar mari, negri, rotunzi şi umezi. Una peste alta, am angajat-o part time, lucru pe care nici măcar sub formă de vis nu şi-l formulase. În trei săptămâni ne mutasem deja împreună, alianţa noastră având la bază poziţia comună faţă de imigraţie şi de soarta Europei, certitudinea că Dumnezeu nu există şi, ca oricare alţi iluminişti, încrederea de granit în puterea culturii de a schimba lumea. Doi proşti, de altfel, doi romantici, doi întârziaţi într-o copilărie a unui alt ev pentru că pe lumea asta nimeni nu schimbă pe nimeni iar imigraţia este un fenomen în faţa căruia asistăm neputincioşi şi furioşi, alături de ceilalţi asemenea nouă, în timp ce, sub ochii noştri, Europa se destramă, se scufundă şi tot ce ne mai dorim este ca viaţa noastră să nu fie martora morţii ei.

Nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că disensiunile dintre noi aveau să debuteze tocmai din cauza unei surprize pe care scumpetea mea de Daphne mi-a făcut-o de ziua mea. Oh, trebuie s-o spun din nou, sunt un nenorocit dezgustător, dar jur că nici măcar eu n-am ştiut-o. Datorită iubitei mele, pisicuţei mele, dulceţei mele am aflat asemenea nenorocire. Un an de zile a lucrat la o carte fără ca eu să ştiu. Un volum de poezii de dragoste: With love, from me, to you. O editură de importanţă medie a acceptat să o publice. A primit exemplarele care i se cuveneau prin contract cu o zi înainte de ziua mea. Primul volum mi l-a oferit, cu cea mai emoţionantă dedicaţie. Iar eu, idiotul de mine, în loc să mă bucur că cineva mă iubea atât de mult încât să scrie un întreg volum de poezii pentru mine, m-am înfuriat. Am acuzat-o că a lucrat fără să scoată un cuvânt, că aş fi avut dreptul să ştiu, mă rog, argumente d-astea, de două parale. De fapt, numai nonargumente. Adevărul este că am fost cumplit de invidios. Daphne a mea evolua în timp ce eu stăteam pe loc. Eram un mediocru care nu ştia altceva decât să se indigneze. Marca narcisismului pe care indignarea perpetuă o confirmă. În loc să văd un volum de poezii care fusese scris pentru mine, am văzut propria-mi mediocritate, propriile-mi limite. Vraja fusese distrusă şi asta nu i-am putut ierta lui Daphne. În seara de dinaintea accidentului ne-am certat din nou. Fiecare succes al iubitei mele îmi reactiva invidia. Sunt bolnav, aşa m-am gândit. Sunt un imbecil bolnav. Un cretin resentimentar. Am jignit-o, spunându-i că ultimul ei material pentru revistă nu va intra pentru că e prea slab. S-a enervat, mi-a cerut argumente dar i-am spus că sunt obosit, că vorbim mâine. Iar mâine am primit o cafea în ochi şi statutul de handicapat permanent. I se spune dizabilitate. Pisicuţa mea este distrusă, nu-şi poate ierta neatenţia care mi-a distrus viaţa. este plină de iubire şi de compasiune. Iar eu, într-un mod bizar, sunt fericit. O iubesc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer