Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Observatorul


Evald Flisar, traducere de Paula Braga Šimenc

18.10.2017
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Evald Flisar
Observatorul
Editura Pandora M, 2017

Traducere din slovenă şi note de Paula Braga Šimenc


Citiţi posfaţa acestei cărţi.
*****
Intro

Simon Bebler are 22 de ani şi este înrobit de lumile imaginare ale cărţilor şi filmelor. Aflând că mai are doar un an de trăit, din cauza unei boli incurabile, decide să profite la maximum de timpul rămas.

Înclinat să se vadă mai degrabă în rolurile eroilor fictivi, Simon începe să trăiască toate poveştile pe care le-a citit sau le-a văzut în filme şi să experimenteze toate ipostazele umane. Se trezeşte la New York, prins în vârtejul unor întâmplări care de care mai bizare şi cunoaşte oameni cu nume sonore: Al Pacino, Woody Allen, Uma Thurman... Oare sunt cu adevărat cine spun că sunt sau nişte fiinţe care se dedublează?

Treptat lucrurile scapă de sub control şi Simon nu mai ştie dacă este eroul aventurilor sale ori victima lor.

Flisar se joacă subtil cu cititorul: îi oferă un amestec de thriller filosofic, poveste de dragoste şi roman poliţist, totul străbătut de mari teme existenţiale, cum ar fi iminenţa morţii, curajul, singurătatea fiinţei umane. (Mladina)
*
Traducerea romanului a fost finanţată de Agenţia de Stat a Cărţii din Republica Slovenia. Această carte s-a publicat cu sprijinul Fundaţiei Trubar din Asociaţia Scriitorilor Sloveni, Ljubljana, Slovenija.

***
Fragment

So much to do
If I only had time, if I only had time
Dreams to pursue
If I only had time, they'd be mine

(John Rowles)

1. Ce i-a spus dramaturgul actriţei

Barton Fink, într-un sacou negru şi cu un trandafir sângeriu în mână, e în culisele unui teatru şi de la arlechin observă ce se petrece pe scenă. În curând, piesa va lua sfârşit şi va cădea cortina. Barton Fink e tânăr, să zicem că are douăzeci şi doi de ani, slab şi palid, cu toate că la prima vedere arată destul de sănătos, poartă ochelari fără ramă, care îi dau o înfăţişare de student. Ochelarii sunt fără dioptrii; uneori şi-i pune pe nas, ca să dea un aer intelectual înfăţişării sale, care uneori i se pare că nu e destul de convingător. În spatele lui, rezemat de perete, cu o ţigară între dinţii ascuţiţi, stă un angajat al teatrului. Într-o mână ţine de capătul unei frânghii groase. Şi el ştie că în curând o să cadă cortina; încearcă să-şi amintească după ce replică.

De pe scenă se aud replicile actorilor.
- Voi fi spulberat, zice Actorul cu glas tânguitor, da, voi fi pe veci spulberat de pe lumea asta. Niciodată nu am fost superstiţios, dar tocmai azi, treisprezece, am aflat că mai am de trăit numai un an. Îmi voi lua rămas-bun de la lume la douăzeci de ani, ca un poet tuberculos din secolul trecut!
- Oh, Barton, ce romantic! suspină Actriţa. Trebuie să spun că, în pofida situaţiei, eşti extrem de calm.
- N-are sens ca din cauza asta să fac valuri. O să trăiască alţii în locul meu: există destui tipi de douăzeci de ani cu viitorul asigurat.
- Dar, Barton! strigă Actriţa. Asta înseamnă...
- Da, asta înseamnă că niciodată n-o să ajung ceea ce aş putea ajunge. N-o să fac ceea ce am visat. Să am o influenţă asupra lumii, ca să devină mai bună nu numai pentru mine, pentru toţi. Nimic din toate astea.

Neliniştit, Barton Fink începe să umble prin culise. Îl ia când cu cald, când cu frig. Replicile sună altfel decât atunci când le-a scris. Nu e încă pregătit să admită că e stingherit, dar senzaţia că o să se facă de râs cu noua lui piesă este tot mai puternică.
- Altfel spus, o să vină Neantul, rosteşte sumbru Actriţa.
- Nici pe departe, Audrey, răspunde Actorul cu îndărătnicie. În anul pe care îl mai am de trăit trebuie să se întâmple cel puţin tot atâtea câte s-ar petrece dacă aş trăi o sută de ani. Soarta, să-şi ia gândul! N-o să-i permit să-mi fure viaţa.
- Atunci chiar că trebuie să începi să trăieşti. Eu, în locul tău, aş încremeni şi aş muri.
- Viaţa înainte de toate. Dezbracă-te!
- De ce? se miră Actriţa.
- Ai dreptate, zice Actorul după o lungă tăcere. La ce bun toate astea?

Barton Fink rosteşte ultima replică împreună cu Actorul. Sfârşitul piesei îl surprinde pe angajatul teatrului în timp ce-şi aprinde o nouă ţigară. Barton îl împinge cu cotul. Tipul aruncă ţigara pe jos şi o stinge cu piciorul. Apoi apucă frânghia groasă cu amândouă mâinile şi trage de ea. Cortina acoperă scena încet, lui Barton Fink i se pare că durează o veşnicie. Din sală se aud aplauze slabe, câteva fluierături şi bombăneli batjocoritoare.

Actriţa iese repede din scenă şi se îndreaptă spre cabină. Barton îi oferă trandafirul sângeriu.
- Te aştept la cafeneaua de vizavi, îi spune făcându-i cu ochiul.

Actriţa se uită la trandafir de parcă nu ar şti ce să facă cu el. Apoi îl ia şi pleacă grăbită. În urma ei, de pe scenă ies îngrămădindu-se alţi şapte actori, cinci bărbaţi şi două femei, toţi sub treizeci de ani. Trec grăbiţi cu capetele plecate pe lângă Barton, fără să îi arunce vreo privire. Doar o roşcată scundă scoate limba el. Pe chipul lui Barton se poate citi un amestec de neplăcere şi stânjenire. Din culise, se apropie un băiat tuns scurt, cu un cercel în ureche.
- Ai făcut mişto de sfaturile mele, acu' ai luat-o în freză.
- Ei, şi? zice Barton.
- Chestia asta ar fi putut fi ceva mai decentă. Câteva tăieturi în text, un limbaj mai simplu, un pic mai puţină melodramă şi am mai fi şi acum pe scenă să mulţumim publicului.
- Cui? Unui public de amatori care a venit să se uite la un spectacol amatoristic al unui regizor amator? N-o să-mi mai regizezi niciun text!
- Ai gura aurită.

Băiatul cu cercel în ureche se întoarce şi o ia încet din loc, pierzându-se în întunericul din culise.

După cinci secunde, de-acolo îşi face apariţia angajatul teatrului care a tras cortina.
- Închiderea.

*
Actriţa stă într-un colţ al cafenelei şi se uită la trandafirul aşezat în faţa ei, lângă ceaşca de cafea. Şi ea e tânără, e cam de aceeaşi vârstă cu autorul piesei în care a jucat rolul principal, nu e neapărat frumoasă, dar nu e lipsită de arsenal erotic (care, în absenţa unei frumuseţi clasice, este şi mai marcat), cu buze senzuale pe care, în semiîntuneric, mulţi le-ar fi putut confunda cu buzele Angelinei Jolie, cu picioare de care ar fi mândră Uma Thurman, cu păr şaten împletit într-o coadă care, răsucită pe umăr, se odihneşte pe sânii rotunjiţi cu dărnicie. La prima vedere, atitudinea ei pare îndărătnică, însă, la o privire mai atentă, trădează amărăciunea.

La uşa cafenelei, în care în afară de chelner şi Actriţă nu se află nimeni, se profilează silueta subţire a lui Barton Fink. Se îndreaptă spre bar şi comandă Malibu, Cointreau şi Tia Maria, câte un pahar din fiecare. Mai cere şi un pahar mai mare, gol. Pe urmă se duce la masa Actriţei, dă deoparte unul dintre cele patru fotolii şi se cuibăreşte în el.
- Nu te iert că m-ai băgat în mizeria asta, sare imediat la el Actriţa. Ştii câtă lume îşi bate joc de mine în clipa asta? Toţi prietenii mei, iar mâine, tot oraşul.
- Nu exagera, îi răspunde calm Barton.
- Ştii bine că nu sunt actriţă. Aşa cum nici tu n-o să fii niciodată dramaturg.

Chelnerul aduce trei păhărele pline şi unul mai mare, gol, şi le pune pe masă. În timp ce se întoarce la bar, trage cu ochiul să vadă ce-o să facă Barton Fink cu băutura. Observă că Actriţa îl urmăreşte cu privirea, de parcă ar cântări un potenţial partener de sex. Şi Barton Fink observă asta, se îmbujorează şi îşi schimbă locul de parcă gândul ăsta l-ar fi tulburat. Actriţa observă că Barton e tulburat, aşa că îi trimite chelnerului un zâmbet scurt. Chelnerul îi zâmbeşte şi el, dar observă că Barton Fink îl observă la rândul lui, aşa că face pe seriosul, se încruntă chiar şi se întoarce la bar. De acolo observă cum Barton toarnă cele trei păhărele, unul câte unul, în paharul mai mare. Agită amestecul şi îl bea dintr-o suflare.
- Ai uitat ce făceam cu lichiorurile astea?
- Noi doi? zice înţepată Actriţa. Tu nici n-ai fost de faţă.
- Şi încă cum! Deşi ca instrument al pasiunii ne-am folosit de un străin, am trăit evenimentul cu mult mai multă intensitate decât tine. Şi să nu-mi spui că ai suferit. Nici prima dată, nici a doua oară, nici a treia oară. Şi când o s-o facem şi a patra oară, o să fie o desfătare. Dependenţa creşte treptat.
- Caută-ţi una care să se lase folosită cu mai mare tragere de inimă.
- Ai uitat ce energie curgea între noi doi? De fiecare dată, înainte de orgasm, întindeai mâna spre mine de parcă ai fi avut nevoie de ajutor. Te ţineam de mână, iar tu mă strângeai febril, până ce ultimul spasm de plăcere te lăsa fără vlagă. Şi ne uitam încontinuu unul la altul. Nici măcar o dată nu te-ai uitat la el.
- Şi cum se cheamă asta? îl întreabă Actriţa privindu-l în ochi. Iubire?

Barton se uită pe fereastră la strada pustie. Burniţa s-a transformat în ploaie, iar vântul o răsuceşte şi o izbeşte de peretele scorojit al casei de vizavi şi de fereastra cafenelei; picăturile de ploaie se preling pe geam ca nişte păianjeni micuţi, transparenţi.
- Crezi că o să se oprească? zice răsucindu-se spre Actriţă.
- La asta te gândeşti?
- Voi fi spulberat, Audrey, serios, voi fi spulberat de pe lumea asta. Niciodată nu am fost superstiţios, dar tocmai azi, treisprezece, am aflat că mai am doar un an de trăit. Îmi voi lua rămas-bun de la lume la douăzeci şi doi de ani ca un poet tuberculos din secolul trecut.

Actriţa se trage înapoi, rezemându-se de spătarul fotoliului, încercând parcă să mărească distanţa dintre ea şi Barton.
- Evident, îţi e totuna.
- Ce îmi e totuna, Barton? aproape că latră ea. Că repeţi dialoguri fără sens din piesa ta lipsită de noimă?
- Că sunt pe moarte. Azi mi-au pus diagnosticul.
- Şi de ce boală suferi, de nu te poţi vindeca?
- De cancer la splină.
- La fel ca personajul din piesa ta?
- Ştiu, pare greu de crezut. Dar nu se glumeşte cu aşa ceva. Nu sunt naiv.
- Eu sunt naivă, deoarece cred tot ce-mi spui. Acum o să fac o excepţie.

Barton se uită în jos, arată complet distrus.
- Nu te-am minţit niciodată.
- Aş înţelege dacă ai minţi. Dar tu fabulezi. Iei o frântură de adevăr, poate trei, patru frânturi şi le combini într-o a zecea frântură. Vezi prea multe filme, citeşti prea multe romane. Ai părăsit lumea asta şi trăieşti într-una imaginară. Cred că e mai interesantă, dar nu pot să te las să mă târăşti şi pe mine în ea.
- Exagerezi.
- Suntem mereu când într-un film, când într-un roman. Ne schimbi numele. Am fost Ana Karenina, iar tu ai fost Vronski. Şi pe urmă ne-am apucat să distrugem povestea asta frumoasă de iubire. O dată eşti Indiana Jones, altă dată eşti Terminator. Iar eu, de fiecare dată, sunt una dintre femeile tale. De ce eşti de ceva timp Barton Fink, iar eu Audrey Taylor, nu mi-e tocmai clar. Şi mai puţin mi-e clar de ce fac mereu ce-mi zici tu.
- Fiindcă-ţi place jocul ăsta?
- Poate că odată mi-a plăcut. Dar acum s-a terminat. Nu uita că nu eşti Barton Fink, ci Simon. Iar eu, Violeta.

Cum se întâmplă în momentele de tensiune, după vorbele acestea se face linişte. E nevoie de concentrare ca să fie stabilită strategia pentru mişcarea următoare. Barton (să rămână deocamdată Barton) se întoarce şi îi strigă chelnerului:
- Încă un rând! Şi o cafea.

Chelnerul îşi vede sârguincios de treabă.
- Pare serviabil, zice Baton. Îl găseşti potrivit?
- Prefer să tac.
- Uite, Violeta. Niciodată nu trăim numai în realitate, ci şi în iluzii, care fac parte din realitate. Ceea ce citim, ceea ce vedem la televizor sau la cinematograf e un material de construcţie care intră în mod automat în structura iluziei pe care o numim eu. Suntem făcuţi din materia prezentului şi a istoriei, din una individuală şi colectivă.
- Scuteşte-mă!
- Eu n-am făcut decât să duc puţin mai departe procesul ăsta firesc de transfigurare a realităţii în ficţiune, care e unica realitate adevărată. L-am dus până acolo, încât să-mi pot imagina că sunt, pe lângă toate câte sunt, şi personaj al tuturor romanelor, al tuturor filmelor. - Te-a deformat studiul literaturii.
- Ai demonstrat de mai multe ori că ştii să fii autentică. De ce regresia asta, de ce coborârea asta pe tărâmul mediocrităţii?

La lumina becului care atârnă deasupra lor, lui Barton i se pare că Actriţa a roşit. Pentru o fracţiune de secundă se gândeşte că ar fi trebuit să-şi îmbrace cuvintele în veşminte mai plăcute. E totuşi prea târziu.
- Mulţumesc, Simon, îmi place mediocritatea...
- Nu Simon, Barton.
- Nu Barton, Simon. Am ieşit din joc. Şi nu încerca să mă atragi din nou în el, pentru că în clipa aia, fără urmă de regret, aş ajunge la concluzia că nu vreau să te mai văd niciodată. Poate că m-ar interesa chestia asta dacă ai şti să fii măcar un pic generos, dacă mi-ai da şansa să aleg din când în când. Atunci aş avea senzaţia că particip. Că sunt vie, nu numai jucăria ta.
- Doar tu singură iei mereu hotărârile! Şi numai după ce chestia asta te atrage.
- De data asta, nu mă atrage. Ai mers prea departe cu şantajul. Că o să mori şi bla, bla, bla.
- Fă-mi pe plac din aceleaşi motive ca prima, a doua şi a treia oară, nu de milă.

Actriţa se apleacă înainte şi îşi sprijină coatele pe genunchi. Pare agitată, deloc încurcată de răspunsul primit.

Cu toate astea, ia hotărârea să aştepte. Pentru că, printre măsuţe şi fotolii, spre ei îşi croieşte drum chelnerul cu o tavă în mână. Şi aşa a auzit prea multe, doar l-a văzut cum, de după bar, trage cu urechea, prefăcându-se fără succes că se ocupă de clătitul paharelor.

În faţa lui Barton, chelnerul aşază pe masă în ordine cele trei pahare cu lichior. Paharul mai mare, gol, îl aşază la stânga; e clar că vrea ca Barton să aibă cât mai puţine complicaţii când o să toarne lichiorurile în el. Apoi aşază ceşcuţa de cafea în faţa Actriţei, mutând cu grijă trandafirul stacojiu aflat pe masă; cu multă, multă grijă, ca să nu îl strivească. Lui Barton i se pare că chelnerul are un simţ special pentru gesturile delicate, calme şi că ritmul mişcărilor lui dovedeşte un simţ pentru înlănţuirea, succesiunea lor. Dacă ştie să se folosească de însuşirile acestea şi în pat, ar fi fără discuţie ideal ca să devină domnul Al Patrulea.

Întinde firesc mâna spre trandafir şi i-l oferă chelnerului. Acesta îl ia fără să ştie de ce o face. Poate pentru că îl deranjează pe client, poate pentru că acesta doreşte ca el să-l ia şi să-l arunce la coş.
- În semn de admiraţie, prietena mea vă oferă acest trandafir.

Cel plin de însuşiri reacţionează uimit.
- Mie? De ce?
- Ei, ştiţi ce înseamnă cele trei lichioruri pe care mi le-aţi adus?
- Tot încerc să ghicesc.
- Malibu e ca să i-l aplicaţi pe clitoris şi să-l sorbiţi până când o să-nceapă să ţipe. Cu Cointreau o să vă ungă glandul şi o să-l sugă până când sperma pulverizată în gură o să aibă aromă de Cointreau. O s-o înghită cu o expresie de beatitudine. Pe urmă o să soarbă din Tia Maria, ca să-şi clătească gura. În timp ce vă sărutaţi, Tia Maria din gura ei o să treacă în gura dumneavoastră şi apoi din nou în gura ei. De o dulceaţă iute o să fie totul, de la început până la sfârşit. Şi pe urmă iar. Şi iar. Şi iar. Până în zori. Cel mai bine, să aveţi cu dumneavoastră trei sticle. Fac eu cinste. În cele din urmă, o să dormim. Duşi.

Chelnerul se uită buimăcit când la unul, când la celălalt. E clar că nu a fost niciodată într-o încurcătură mai mare. Actriţa profită de acest moment.
- Prietenul meu a băut prea mult şi vorbeşte prostii. Amestecul ăsta e extrem de puternic. Dacă mai bea un rând, o să cadă sub masă. Pe urmă o să trebuiască să îl cărăm afară, în ploaie, ca să se trezească. Acolo poate să răcească şi să moară, ceea ce ar fi o tragedie la vârsta lui. Sunteţi de acord, nu-i aşa? Fiindcă sunt aici ca să-i tot fac nişte concesii, o să-i mai fac una. De data asta, o să fie chiar ultima.

Apucă paharul gol şi îl pune în faţa ei. Se uită la chelner.
- Puteţi să-mi turnaţi cele trei lichioruri în pahar şi să le amestecaţi bine?

Ca în transă, chelnerul îi îndeplineşte dorinţa. Barton îi urmăreşte cu un zâmbet îngăduitor. E convins că Actriţa, cu găselniţa asta neaşteptată, o să declanşeze o desfăşurare a evenimentelor care nu poate conduce altundeva decât la o noapte de dezmăţ, în camera ei. O priveşte şi încearcă să găsească o confirmare a ipotezei lui în exprimarea ei ambiguă. O găseşte în zâmbetul atrăgător, plin de recunoştinţă, pe care i-l adresează chelnerului. Apoi Actriţa ia paharul şi bea amestecul pe nerăsuflate. Ochii îi ies din orbite, rămâne nemişcată. Trage adânc aer în piept, se relaxează şi îi întinde chelnerului paharul gol. Făcând asta, se străduieşte să-i atingă palmele cu degetele.
- Ei, ăsta a fost preludiul, zice Barton, de-acum, tot înainte!

*
Cei trei aud uşa scârţâind. Se uită spre intrare şi văd că a sosit un nou client; cam stânjenitor, după ce au fost atâta timp singuri. Nou-venitul e un domn corpolent, de vreo cincizeci de ani, cu spatele drept, tipic pentru ofiţerii din armată, cu pasul apăsat, sigur, fără niciun semn că ar fi ameninţat curând de calviţie, dimpotrivă, cu o coamă brună căreia cele câteva şuviţe argintii îi dau un farmec aparte. Cu costumul lui închis la culoare, cu cravată, cu paltonul croit clasic, până la genunchi, şi cu geanta-diplomat în mână, pare un om de afaceri sau poate chiar un funcţionar public. În orice caz, cineva cu o sursă de venit relativ consistentă, care îi e asigurată până la pensie, chiar şi după. Se uită la acest trio şi, cu glas puternic, aproape bubuitor, spune:
- Bună seara.

Chelnerul, Actriţa şi Barton Fink dau din cap. Sunt cu toţii un pic miraţi şi n-o ascund: ce să-l fi adus pe domnu' ăsta distins tocmai în partea asta amărâtă a oraşului, când, după cum arată, i s-ar fi potrivit mai bine cafeneaua de pe strada principală? Nou-venitul însă se poartă de parcă ar fi la el acasă: se îndreaptă spre cea mai apropiată masă, cu o mişcare naturală îşi aruncă geanta-diplomat pe unul dintre cele patru fotolii, îşi aşază cu grijă paltonul pe spătarul altui fotoliu şi se afundă confortabil într-un al treilea. Se uită la cel de-al patrulea de parcă s-ar gândi cum să pună stăpânire şi pe acesta, dar, văzând numărul modest de clienţi, înţelege că nu e niciun pericol ca să-l ocupe cineva.

Pe urmă se uită la chelner şi, pe un ton grav, comandă un pahar de Merlot.
- De o sută sau de două?
- De două, îi replică domnul.

Se uită la ceas, de parcă i-ar fi trecut ceva prin minte, face o mică grimasă, cum fac domnii când în forul lor interior se dă o luptă pro şi contra şi, în momentul în care trioul este convins că se va răzgândi, zice:
- De două.

Chelnerul, vizibil bucuros pentru că i s-a oferit o ieşire, aşază din nou trandafirul pe masă, pune paharele goale pe tavă şi se îndreaptă spre bar. Barton, în spatele căruia s-a aşezat domnul, nu mai are niciun motiv să se uite la el cu gâtul răsucit, de aceea se întoarce spre Actriţă. Şi observă că aceasta tocmai schimbă cu domnul ceva care ar putea fi o privire plină de înţelesuri. Nu-l deranjează: ei i-a plăcut întotdeauna să cocheteze, şi asta l-a aprins, l-a aţâţat.

Dar i se pare că în ochii ei observă ceva mai mult decât cochetărie. Un fel de interes serios, aproape autentic. Se hotărăşte să se ducă la toaletă şi să se uite la acest domn mai îndeaproape.

Însă tocmai în clipa în care trece pe lângă el, tipul îşi ascunde jumătate din faţă cu telefonul mobil, aşa că nu-l poate privi suficient de atent pe cât şi-ar fi dorit. Observă doar că are trăsături bine conturate, ochi adânci, întunecaţi, sprâncene stufoase şi o gropiţă în barbă. Barton şi-l reprezintă fără probleme ca pe un şerif dintr-un western. La telefon vorbeşte cu cineva care îi e drag, poate cu soţia.
- Îmi pare rău, dar a intervenit ceva, spune. Nu, nu, n-aş putea spune când vin. Doar ştii cum sunt chestiile astea. Te sun.

Deşi nu a băut mult, Barton rămâne la toaletă mai mult decât avusese de gând şi elimină o cantitate de urină despre care crede că era imposibil să i se fi adunat în vezică fără ca aceasta să i se spargă. Apoi se opreşte în faţa oglinzii şi îşi studiază trăsăturile. Nu-i tocmai frumos. Îi aminteşte de actorul care în filmul Barton Fink a jucat rolul lui Barton Fink. Încearcă să-şi îndrepte părul rebel, care îi atârnă în toate părţile. Pe urmă se spală pe mâini.

Când se întoarce în cafenea, în prima clipă i se pare că a intrat într-un cu totul alt spaţiu. Să fie în acelaşi loc două cafenele care au o toaletă comună? Două cafenele asemănătoare, cu mese şi fotolii identice, chiar şi cu vedere la stradă? Dar asta e cu totul alta, pentru că în ea nu e nici ţipenie de om. Tocmai când vrea să se întoarcă, Barton îl observă la bar pe chelner. Chiar şi chelnerii din cele două cafenele seamănă între ei.

Barton e stânjenit. Chelnerul se uită la el şi îi zice:
- Nota a fost achitată.

Barton se uită din reflex dacă mai e cineva în spatele lui, că doar cuvintele acestea nu-i puteau fi adresate lui. Stânjeneala se transformă în teamă. Prin uşa batantă se întoarce pe culoar; se uită la stânga şi la dreapta, ca să găsească uşa de la cafeneaua lui. Dar în dreapta e un perete cu o chiuvetă şi o oglindă spartă, la stânga este ieşirea de incendiu, care este încuiată. În faţa lui sunt două uşi, pe una scrie Femei, pe alta Bărbaţi. Asta e tot.

Se duce la chiuvetă, dă drumul la apa rece şi se stropeşte pe obraz. I s-a deranjat ceva la cap? Trage adânc aer în piept şi mai deschide o dată uşa de la cafenea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer