Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Porfir, obsidian, cinna


Ioana Bâldea Constantinescu

24.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Michelangelo nu desenează poduri.
Desenează cai, oameni şi călcâie."

Ecoul e al unui Kipling-Şeherezadă, în verbul căruia Occidentul şi Orientul îşi împart un teritoriu de substanţă şi mirodenie livrescă, de erudiţie şi seducţie excelent declinate narativ. Cartea lui Mathias Énard, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi e ca un fractal elegant desenat dintr-o potenţialitate suspendată la începutul veacului al XVI-lea. Ce-ar fi dacă Michelangelo ar fi călătorit la Constantinopol? Ce-ar fi dacă ar fi proiectat un pod care să traverseze Cornul de Aur pentru Baiazid? Ce-ar fi dacă poezia unui alt spaţiu, exotismul său animalier, miasmele şi seismele unor suflete din alt capăt de lume s-ar regăsi pe bolta Sixtinei, ca un jurnal afectiv diluat în eterna frondă politică faţă de Iuliu al II-lea şi în gâlceava estetică în continuă desfăşurare cu Rafael?

Proiecţia e fabuloasă, iar punerea ei în pagină beneficiază de pe urma unor tenebre interioare opulent exhibate de autor într-un limbaj din care se desprind şeremini şi mohendesbaşi, din care se ridică mireasma vitei cu curmale şi a păsării cu melasă de roşcove, în care se întâlnesc Florenţa, Constantinopolul şi Andaluzia, sudate într-o tramă precisă ca desenul unui sculptor (o reverenţă mare şi pe deplin meritată lui Cristian Fulaş, care mută cu har toate minunăţiile acestui bazar lingvistic într-o română fastuoasă de-a dreptul).

Dincolo de intrigă, de jocul de planuri, de vocile narative, de personaje prinse în propriile nopţi lăuntrice onctuoase, ceea ce e cu adevărat strălucitor în acest roman e vocaţia epică a autorului. Énard construieşte poduri din cuvinte, apropie lumile, scormoneşte akcii de argint zornăitor ai unei dansatoare în cântecul căreia tavernele Constantinopolului devin grădinile Alhambrei, îi scoate brăţările de la glezne, îi disecă sexualitatea, ridică din text efluvii de iarba-Turcului, alior şi mătrăgună din Orient, explorează toate culorile glasului artistului, fie el sculptor, poet sau, pur şi simplu, un îndrăgostit dezbrăcat de identitate creativă. Ficţiunea însăşi are trup, semantica e un soi de Geneză:
"Carnetul lui e cufărul lui.
Numele lucrurilor dau viaţă lucrurilor."

Michelangelo, cel din romanul lui Énard, e surprins în toate nuanţele dualităţii lui, proiectate peste un Oraş care devine sinonim cu alteritatea:
"Constantinopolul e o închisoare foarte plăcută.
Oraşul oscilează între est şi vest aşa cum el oscilează între Baiazid şi papă, între tandreţea lui Mesihi şi amintirea arzătoare a unei cântăreţe minunate."

Doi bărbaţi care nu împart aceeaşi limbă şi nici aceeaşi artă vorbesc zilnic despre suflet. Michelangelo caută să înţeleagă verbul unui oraş halucinant ca spectacol vizual, olfactiv, uman, politic. Noaptea are gust de "supă de cireşe îndulcită, răcită cu zăpada din Anatolia sau din Balcani", iubirea sună a ghazal impregnat de gelozie. Proza aceasta compactă, rafinată, fără pretenţia unei desfăşurări de forţă narativă întinsă pe sute şi sute de pagini, dar scrisă cu conştiinţa agilităţii piruetei în care e antrenat cititorul, are ceva adictiv, aproape narcotic, cumva propriu operelor marilor scriitori.

"A fost odată, într-o ţară-ndepărtată... Nu, nu o să-ţi spun o poveste. Timpul poveştilor a trecut. Epoca basmelor s-a încheiat. Regii sunt azi nişte sălbatici care-şi omoară caii sub ei; a trecut mult timp de când nu le mai oferă elefanţi prinţeselor."

Elefantul din cartea aceasta e unul desenat. În conturul lui, la fel ca în moartea vremelnică a unei maimuţe mici şi roşcate, germinează sămânţa istorisirii. Metafora e fină, aproape iluzorie. E tentantă. E îmbietoare ca un fruct ce se cere dezbrăcat de coajă, de poleiala sinonimiilor, până în miezul miezului fonic, până în esenţa electricităţii neuronale, până în aurora diafană a simţurilor, de unde începe povestea.

"A apărea, a miji, a fulgera.
A smălţui, a scânteia, a se stinge"

(Mathias Énard, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefaţi)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer