Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Schije


Ioana Baetica Morpurgo

25.10.2017
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Baetica Morpurgo
Schije
Editura Polirom, 2017


 

*****
Intro

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de "Societăţi Contemporane". A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii - Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10.000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt - Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei - spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor - Lectures on Everything.
*
Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală - nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor - memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

Fragment

Primarul a găsit de cuviinţă să marcheze noul mileniu printr-o serie de îmbunătăţiri "vizibile şi palpabile" - după cum s-a exprimat gazeta locală - aduse satului. A vopsit biserica în galben-pai; de unde înainte fusese albastră şi se cam coşcovise cu vremea. A asfaltat uliţa principală (pe care se afla şi propria sa rezidenţă, la care trebuia să se ajungă cumva, fără prea multe hurducături). A dăruit copiilor de la şcoala primară o platformă nouă-nouţă de 300 de metri pătraţi de ciment, pe locul unde înainte creşteau liniştite băşina-porcului şi păpădia. Pe platforma asta puteau să joace copiii fotbal şi tenis şi să deseneze cu cretă dacă doreau, fără să se mai mozolească de nămol ori de câte ori dădea vreo ploaie. A înfipt şi steagul patriei într-unul dintre colţurile platformei. Colegii lui Răducu îl folosesc acum drept ţintă de nimerit cu corcoduşe răscoapte în pauza mare. Domnul primar a schimbat, de asemenea, toate uşile şi ferestrele dispensarului cu unele noi, din termopan, cum e obiceiul. Şi a rezolvat o dată pentru totdeauna chestiunea presantă a locurilor de veci din Celei.

Cimitirul vechi, ăla din deal, devenise supraaglomerat. De la o vreme li se făcuse sătenilor lehamite să mai şi moară, că, de câte ori dădea vreunul ortul popii, mare bătaie de cap unde să se mai găsească încă doi metri pătraţi de pace veşnică.
- Parcă stau la coadă la mezeluri pe vremea lui Ceaşcă... a comentat cineva din sat. Înghesuiţi săracii şi-n mormânt...

S-au dezgropat morţi proaspeţi, adică sub şapte ani de veşnicie, care e limita normală de deshumare la bunul creştin - ca să facă loc nou-veniţilor. Preotul satului începuse să ţină slujbe exclusiv despre mântuirea sufletului şi pregătirea pentru viaţa de apoi şi, cum consoarta primarului era o bună creştină, pe la biserică dătătoare, a lucrat dibace şi l-a convins pe bărba-so în cele din urmă să ia în serios chestiunea cimitirului. Aşa că noul mileniu, printre atâtea alte daruri vizibile şi palpabile din partea primăriei locale, le-a adus sătenilor şi un nou spaţiu desemnat locurilor de veci. Nu lângă cimitirul vechi din deal, deoarece, din nefericire, terenul respectiv fusese scos la licitaţie de primărie cu doi ani în urmă şi-l cumpărase o firmă americană, Monsanto, care-şi extindea cu succes piaţa de desfacere a cerealelor modificate genetic în ţările postcomuniste din Europa de Est. Mai mare dragul să treci pe lângă plantaţiile Monsanto din Celei - un exemplu pentru toţi ţăranii agricultori din zonă: porumbul creşte vânjos, înalt, cu câte cinci ştiuleţi pe cap de plantă, ştiuleţi care, la recoltare, se dovedeau fără cusur - rândurile de boabe aurii perfect aliniate, precum dinţişorii de lapte ai copilaşilor de grădiniţă.

A, da. Şi-o grădiniţă nouă-nouţă le-a făcut cadou sătenilor acelaşi primar în anul cu pricina. În clădirea fostului muzeu al cetăţii Sucidava, care, fără fonduri, fusese nevoit să-şi închidă porţile celor cinci sau şase vizitatori anuali care-i mai treceau pragul. Şi-aşa Vintilă Ciolan, responsabil cu muzeul cetăţii pe-atunci, mai mult bea sau sforăia decât să păzească să nu vină bagabonzii să se drogheze printre ruine sau hoţii cu detectoare de metale.

Directoarea noii grădiniţe, pe regim privat, cu clase de engleză, balet şi pictură, e chiar fata mare a primarului, măritată cu Dan Albu, băiat bun, întreprinzător - iar educatoarele numai una şi-una, fete tinere, cu studii superioare la Universitatea "Tudor Vladimirescu" din judeţ. Vizibile şi ele, chiar foarte, doar că nu aşa uşor palpabile. Laur Sălciu încercase cu una dintre ele, că era disperat, îi trebuia nevastă ca să poată să-şi ia parohie, dar educatoarea respectivă - Doiniţa o chema - s-a eschivat şi n-a ieşit nimic. Până la urmă domnişoara educatoare cu cine s-a găsit să se mărite? Să nu-ţi vină să crezi. Bunătate de fată, drăgălaşă şi cu studii superioare să-l ia pe unul ca Sergiu Lapoviţă... După bani s-a dus. Făcea ăla bani cu transportul de persoane Corabia-Roma şi retur.
- Nu mai e lumea ce-a fost, ascultă la mine, frate, s-a exprimat Cristi odată. Înainte se ducea muierea după pulă, acuma numai după bani.

La grădiniţa asta unde lucra Doiniţa a fost şi Răducu când era mic. Engleza şi pictura nu s-au prins de el, dar la balet s-a dovedit chiar dotat. Avea el o idee pe-atunci, pe la vreo cinci ani: să se facă balerin-cosmonaut. Adică să danseze în vid, unde nu există gravitaţie, într-o navă spaţială special construită. De obicei, tocmai visurile care ar trebui să devină realitate nu devin. În locul lor se împlinesc tot felul de porcării pe care ţi le-ai dorit doar pe sfert sau din greşeală.

Locul noului cimitir a fost desemnat de primărie pe valea Dunării, dincolo de cetate. În primii doi ani n-au fost decât patru morţi proaspeţi care şi-au găsit pacea veşnică în noul cimitir, nea Petrică electrocutatu' şi trei bătrâni. Cinşpe alţii au fost deshumaţi din cimitirul vechi din deal şi reînhumaţi în cel nou, să fie cu familia care ori murise, ori avea să moară. Printre aceştia şi Stratan ăl bătrân, tatăl lui Toma. Să fie cu coana Margareta amândoi, când i-o veni şi ei rândul. Apoi, poate ispitiţi de atâta spaţiu disponibil, oamenii au început să moară unul după altul. Opt înmormântări în 2003. Încă şapte în 2004. Nouă în 2005. Şi tot aşa. Baba Ziţa a şi zis:
- Doamne păzeşte, că, de când se binecuvântă cimitiru' ăl nou, acuma se-ngrămădeşte tot satu' la moarte. Nu-i a bună. Oare-o fi locu' cu blestem?

Cimitirul nou a fost binecuvântat de popa Sălciu, ca un făcut, tocmai de ziua lui Toma, când a împlinit 20 de ani, dar detaliul acesta, deşi coana Margareta a mormăit că are semnificaţie simbolică, s-a dovedit inofensiv pentru destinul flăcăului. Flăcăul coboară acum, 11 ani mai târziu, cu o săpăligă şi-o greblă pe umăr, ca să cureţe mormântul lui taică-so, spre valea dintre cetate şi Dunăre, unde locuiesc nestingheriţi şi neîngrămădiţi cei din prima generaţie de morţi ai noului cimitir.

E nevoie de o cameră de filmat care să fie plasată pe un trepied undeva la vreo treizeci de metri în spatele lui Toma, astfel încât soarele care răzbate timid dinspre est, prin coclaurile norilor, să nu-i încurce treaba. Dacă am avea un astfel de aparat la dispoziţie, am putea înregistra mai bine decât o pot face cuvintele simultaneitatea câtorva factori şi detalii: bărbatul, cu uneltele pe umărul stâng, îşi ţine mâna streaşină peste ochi şi scanează în lung şi-n lat o privelişte cu totul şi cu totul nefamiliară. "Nefamiliară" e un cuvânt prost - dar cuvintele, mai ales cele potrivite, au găsit de cuviinţă acuma să se ascundă ca şoarecii în faţa potopului prin tot felul de cotloane şi nu e timp să le dăm de urmă.

Dunărea, care dintotdeauna s-a lăţit şi curbat în zona asta, s-a încovoiat din spinarea mătcii şi s-a frânt, formând gâldău după gâldău, an de an, fie din pricina Jiului care uneori se prăvăleşte hiperbolizat în fluviu, în amonte, spre Bechet, fie pur şi simplu fiindcă barajul n-a mai fost consolidat de pe vremea de demult a societăţii muncitoreşti, fie - poate cel mai aproape de adevăr - pentru că apele sunt bătrâne şi au obosit de atâta cale lungă - Dunărea ajunsă aici, în zona asta, îşi lasă jos de pe umeri povara de aluviuni aduse de departe, din ţări străine, şi mai stă oleacă să se odihnească. Îşi simte sfârşitul aproape - delta e un coşmar pe care nu şi-l poate lămuri -, mai trândăveşte, întinzându-şi ciolanele bătrâne şi lăbărţându-şi şalele, la umbra sălciilor de pe malul românesc. În Antichitate, în zona asta fluviul avea două braţe, doar cel de la sud navigabil. Braţul de nord, care curgea lin ca o uitătură-n gol, trecea fix pe la poalele cetăţii Sucidava. De-asta şi-a şi înfipt Theophilus Patricius, arhitectul roman, piciorul de pod aici, în buza cetăţii. De la podul de aramă, cum îi zice legenda, pornea în fiecare noapte Domnul de Rouă, pe drumul de piatră ce leagă piciorul podului de munţii din nord, unde se afla Curtea lui Ler Împărat şi unde Domnul de Rouă se iubea noapte de noapte cu fiica acestuia. Dimineaţa, până să răsară soarele care putea să-l distrugă, Domnul de Rouă trebuia să facă pe acelaşi drum cale-ntoarsă, spre podul de aramă, al cărui picior a rămas ţintuit în glia Celeiului.

Se spune că uneori ultimii paşi înainte de-a ajunge la pod îi deveneau luminoşi. Poate soarele îl prindea pe Domnul de Rouă de călcâie. Dacă te sculai îndeajuns de devreme şi stăteai la pândă la capătul drumului de piatră, puteai să ai norocul de a-i vedea tălpile luminoase în fugă spre pod.

Pe vreo 300 de kilometri, între fantoma insulei Ada Kaleh, trimisă sub ape de români şi sârbi în '70, ca să construiască barajul de la Porţile de Fier şi cealaltă insulă, Belene, unde Partidul Comunist Bulgar şi-a maltratat prizonierii politici timp de 30 de ani - Dunărea e o fiară sălbatică. Cu ură curge, haotic, rupe copaci din rădăcini şi-i cară la vale ca să lovească cu ei în barje şi vapoare, înghite şi regurgitează porţiuni nisipoase de uscat - insule cu un destin de două săptămâni sau şi mai scurt. Pe zona asta, Dunărea se răzbună pe oameni. Aici îşi permite să urască pe faţă, cu toată forţa, cu toţi curenţii. Apoi, încolo, după Zimnicea, începe iar să ostenească. Înţelege că sfârşitul îi e aproape. Doar câteva sute de kilometri până la Silistra, unde începe să se piardă printre ţărmuri.

Întotdeauna, în dreptul satului şi până dincolo de Corabia, spre Islaz, apele Dunării au fost tulburi şi-au curs alandala, hămesite, muşcând din maluri după cum le-a dictat foamea. Se mai întremează niţel dincolo, spre Turnu Măgurele, din pricina împreunării cu Oltul - o zvârlugă de fetişcană care i se dă tumultuoasă bătrânului fluviu fără să-i pese de suprafaţa lui zbârcită şi galbenă, de pielea lui pătată de unsori şi reziduuri, de lentoarea vârstei. Doar Dunării îi arată Oltul atâta milă. Ca un fel de excepţie de la regulă, ca un fel de perversitate. Altfel, în fiecare vară cere pământului doi-trei tineri, de obicei băieţi - pe care să-i înghită şi să-şi satisfacă nimfomania.

Astăzi, după topirea bruscă a zăpezii şi după ploile turnate din cer cu găleata, Dunărea s-a lăţit peste păduricea de salcâmi şi până la buza dealului pe care e cocoţată Sucidava. Îl vedem acum, prin camera de filmat, lângă zidul cetăţii, pe Toma. Are mâna streaşină la ochi şi uneltele pe umăr. La picioarele lui e un cimitir subacvatic sau o mare de cruci, cum e mai potrivit să i se spună. Lespezile mormintelor nu se mai disting, acoperite complet de apele mocirloase, însă crucile ies la suprafaţă ca nişte săbii imense, de piatră, de lemn, împlântate în ape. Printre ele, ici şi colo, plutesc în derivă flori şi câteva coroane mortuare. Pe una dintre cruci s-a aciuat o lişiţă rătăcită din deltă, care priveşte şi ea, ca şi Toma, peste întinderea de apă, crucindu-se în gând.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer