Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dezacordul


Ioana Scoruş

28.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Tu chiar nu vrei să înţelegi un lucru atât de simplu? Relativismul ăsta pur şi simplu mă omoară." Meditativă, analitică, raţională, aşa era la început. Azi, nu mai era nimic din toate astea. Discuţia de după-amiază se încheiase cu privirea ultragiată încruntându-i fruntea înaltă, brăzdată de un şanţ adânc între sprâncenele dese, perfect pensate şi minunat arcuite, care aproape că dispare când nu este supărată, cu lumina moale, stinsă din privirea ei când verde, când căpruie şi cu braţele goale şi graţioase accentuând, printr-o zvâcnire scurtă care-i subliniază iritarea, incapacitatea mea structurală de a înţelege ceva atât de simplu. Pe cât de banal, pe atât de complicat este obiectul neînţelegerii mele şi motivul revoltei ei. Pricepusem perfect despre ce vorbeşte şi, în măsura în care îi dădeam dreptate, în aceeaşi măsură nu puteam fi de acord, până la capăt, cu Brie (Brie de la Britanny, nume pe care nu putea să-l sufere, probabil semnul unui exces de patriotism post-partum al maică-sii). Altfel spus, eram total nevrotic. Ca orice om sănătos, de altfel.

Nu era singurul nostru dezacord, doar că pentru acesta epuizasem argumentele, de-a lungul unui şir de întrebări demonstrative pe care mi le pusese, a căror logică atent construită mă îndreptase în punctul în care trebuise să-i dau dreptate. Cu toate că avea dreptate într-un mod fundamental, totuşi, dacă schimbai perspectiva, nu mai avea şi amândoi eram de acord asupra acestui aspect care, din nefericire, nu dădea nicio greutate adevărului meu. Nu că Brie n-ar fi ştiut să cedeze, ci pentru că de astă dată existau, pur şi simplu, două adevăruri la aceeaşi problemă. Două adevăruri, total independente unul de celălalt, şi nicio soluţie. Ambele erau la fel de valabile şi fiecare ne aşezasem de o parte şi de alta a fiecăruia, susţinându-ne punctul de vedere între două pahare de vin roşu de colecţie, cu resturile cinei împrăştiate în farfurii Spode cu decoruri florale şi bordurate cu aur, cu tacâmurile din argint murdare de sosul cu smântână şi lămâie cu care servisem, în living, fileurile de biban de lac aduse tocmai din Elveţia, cu şerveţelele murdare, vişinii, cu decor rococo, făcute ghem şi adunate în coşul de pâine, printre cojile de alune proaspăt prăjite împrăştiate, ca o pulbere, pe faţa de masă din damasc englezesc, de 120 de lire bucata. Soarele asfinţea şi pete de cer sângeriu se vedeau ici, colo, prin spărturile din dantela perdelei achiziţionate cu doar câteva luni în urmă, în excursia pe valea Loirei unde Brie îşi luxase glezna stângă alunecând pe treapta din marmură udă a hotelului, în ultima zi de vacanţă. Conflictul a fost aplanat amiabil, Brie primind un cec de patru mii de euro ca despăgubire pentru dauna suportată, alături de scuzele prezentate personal de către directorul hotelului. Oh, cât de valoroasă se dovedise a fi glezna ei fină! Brie spusese că edemul, durerea şi tot spectrul de nuanţe de violet şi gri care însoţiseră transformarea gleznei într-un mic butuc şi apoi, treptat, din nou într-o gleznă meritaseră cu prisosinţă cec-ul primit.

"Te uiţi?", spune, "toate astea care stau înşirate aici şi pentru care am trudit atât, toate astea nu înseamnă nimic, absolut nimic, pricepi? Şi aşa se întâmplă tot mereu, îţi stabileşti o ţintă, te îneci în muncă pentru a o atinge şi, odată ajuns acolo, constaţi că nu e nimic altceva decât o altă farsă. Totul dispare imediat ce l-ai obţinut. Viaţa asta este inutilă, nu are niciun sens, absolut niciunul. Un şir de satisfacţii mai mici sau mai mari în urma cărora rămâne, invariabil, un mare gol. Zi că nu-i aşa!" Unii ar numi-o criză existenţială, mai ales filosofii, alţii, mai ales psihologii, ar numi-o criza vârstei de mijloc, adică atunci când afli că îmbătrâneşti, dar este mult mai mult de-atât, cel puţin atunci când este vorba de scumpetea mea de Brie. Simţeam pericolul sau poate că doar mi-l imaginam şi de aceea încercam să fiu persuasiv şi blând, pentru a evita un potenţial conflict. De la o banală discuţie, lucrurile ar fi putut degenera atât de mult, încât simţeam nevoia să fiu foarte atent la ce-mi iese din gură. Încă de la-nceput văzusem această latură anxioasă a ei şi tocmai faptul că atunci, la prima noastră discuţie de acest gen i-am oferit argumentul potrivit, ne-a adus laolaltă. Pe vremea aceea aveam o mică obsesie legată de Alexandra Palace. Citisem undeva că, la doar şaisprezece zile de la inaugurare, în 1874, un incendiu a distrus palatul. Nu imbecilitatea unui asemenea eveniment îmi atrăsese atenţia, nu cei trei morţi cu care s-a soldat evenimentul mă impresionaseră - în definitiv, nu e nicio surpriză ca într-un incendiu să moară oameni -, ci cele 4.700 obiecte din porţelan ale expoziţiei de inaugurare, obiecte împrumutate de la diverşi colecţionari, complet distruse. Fiind un mărunt dar pasionat colecţionar de porţelanuri, ştirea m-a zăpăcit. M-am simţit ca şi cum eu însumi pierdusem nişte irecuperabile splendori, într-un prostesc act de caritate. Făcusem din Alexandra Palace o obsesie căreia-i dădeam târcoale de trei ori pe săptămână, ca şi cum aş fi putut găsi pe undeva urmele acelei colecţii pentru totdeauna dispărute.

Acolo ne-am întâlnit prima oară, pe una din băncile imensului parc. Impropriu spus pe bancă, ea stătea pe iarbă, sprijinită de trunchiul unui bătrân redwood, ronţăia nu mai ştiu ce prostii uscate şi pline de E-uri, ţinând o carte în poală (un Joyce), îşi bâţâia gleznele aşezate una peste alta şi privea mulţimea care se plimba prin parc. Era singura bancă liberă. I-am cerut permisiunea să mă aşez, întrebând-o dacă deranjez, însă adevărul este că voiam să intru în vorbă cu ea. "Nu mai mult ca oricine altcineva de aici", mi-a răspuns şi nu am ştiut cum să interpretez răspunsul ei. Aşa că m-am aşezat şi, pentru a înjgheba o discuţie, am folosit ca pretext cartea din braţe şi punga cu E-uri. "M-am prins, eşti doctor!", a strigat victorioasă, după ce i-am povestit ceva despre mecanismul adicţiei grăsimilor saturate la moleculele de proteine, descoperirea materializându-se într-un zâmbet care-a dezvelit două şiruri de dinţi perfecte, ca din porţelan. Apoi, m-a luat de sus din nou.

A doua oară ne-am întâlnit într-o dimineaţă ploioasă, la vreo lună de la prima întâlnire, la Olive Cafe, în Hornsey, pe High Street. Când am văzut-o intrând mi-am spus că ori este o cunoscătoare, ori o ameţită pierdută-n spaţiu. S-a dovedit a fi o cunoscătoare şi chestia asta a ridicat-o cu două clase în ochii mei. Descoperisem încă din studenţie plăcerea savurării unui mic dejun excelent, la un preţ imbatabil, în liniştea de la ciudata oră şapte, ora la care, printr-o excepţie, se deschide cafeneaua. Nu doar pereţii stacojii şi mobilierul din lemn patinat mă atrăgeau la Olive, ci mai ales mulţimea de lampioane şi corpuri de iluminat agăţate de tavan, închipuind un cer înstelat, o adunătură eclectică în culori indiene potrivite ca nuca-n perete, care toate la un loc nu reuşeau să lumineze interiorul, păstrând un aer difuz, ca de ceaţă blândă şi colorată mutată-n interior. Nu aş fi un adevărat londonez dacă nu mi-ar plăcea ceaţa. Nici nu m-a băgat în seamă. Era o duminică de sfârşit de iunie, ploua copios, mărunt şi tenace, toată Londra dormea, mai puţin eu şi Brie care se aşezase la o masă distanţă, cu faţa la mine, tratându-mă ca şi cum nu existam. Am privit-o relaxat, i-am văzut somnolenţa dispărând încet cu fiecare gură de cafea - comandase un espresso dublu după ce-i şoptise ceva la ureche băiatului de la tejghea - iar punctul de maximă atracţie l-a constituit mica ei plescăitură, limba care se lipea de cerul gurii desprinzându-se repede în două, trei plescăituri, după fiecare înghiţitură, marca inconfundabilă a capacităţii de a savura aromele licorii fierbinţi pe care şi eu o apreciam la fel de mult. Cu limba aceea aveam să fac cunoştinţă trei luni mai târziu. Parcă priveam într-o oglindă varianta mea feminină. Am râs. Abia atunci m-a văzut şi ultima boare de somnolenţă a dispărut ca prin minune. Era atât de frumoasă, cu ochii sticlind într-o privire verde, crudă şi maliţioasă, pe fondul tablei negre agăţate pe perete, pe care era scris cu cretă albă un banal citat din Margaret Mead.
- Aha, domnul cu deranjul şi cu teoria probabilităţilor legată de chips-uri din Alexandra Park, a zis, fără să mă salute şi aşezându-se picior peste picior, astfel încât să etaleze genunchiul privirii mele.

Nu ştii niciodată cu adevărat cu cine ai de-a face. Că e vreun dezaxat sau un om normal, că e vreun coleric sau vreun limfatic, că e un obsesional sau un simplu ipohondru, vreun posibil psihopat sau cel mai liniştit şi banal temperament din lume, numai hazardul aranjează lucrurile astea pe care nu le poţi controla dar în voia cărora te laşi sau nu te laşi. Asta ţine de alegerea ta sau cel puţin asta tind să cred. În rest, totul scapă controlului şi la un moment dat nu te mai poţi opune inevitabilului, care uneori se dovedeşte a fi un adevărat afront la adresa inteligenţei tale sau măcar la adresa instinctelor, pervertite de atâţia zeci de ani de civilizaţie, de educaţie contra naturii. Sunetul limbii ei plescăitoare, ochii închişi de somn dar şi de plăcere, privirea ei clară ţâşnită de sub bretonul negru şi lucios şi vocea uşor guturală mi-au anulat apărările: m-am îndrăgostit. A scos dintr-o uriaşă geantă de umăr (din piele turcoaz) un număr din Architectural Digest şi a început s-o răsfoiască, până a dat de un articol la care s-a oprit. Mi-a atras imediat atenţia, era un articol despre porţelanuri. A citit şi a oftat.
- Ai să mă-mprumuţi cu opt mii de lire?, a zis surâzând ironic, fără să-şi ridice ochii din revistă şi dându-mi ocazia s-o dau pe spate.
- Evident, am răspuns fără să ezit, în urma unui mic calcul dovedit a fi corect. Pentru aşa ceva, oricând. Nu trebuie ratat.

Din timpul în care a citit articolul şi din fotografia pe care o zăream de la masa mea mi-am dat seama că era vorba despre o licitaţie, probabil un set de masă cu mai multe piese, după suma înaintată de indiferenta mea companioană. Abia atunci a ridicat, lent, ochii din revistă, privindu-mă ca pe un nebun. M-a scanat câteva secunde cu ochii ei verzi migdalaţi - chestie în care aveam să aflu că este expertă, habar n-am cum reuşeşte - şi m-a întrebat, interesată: "Bem o cafea?". Evident, am zis, fără să stau pe gânduri. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Brie m-a agăţat pe mine, nu eu pe ea. A luat revista şi geanta de pe scaun (abia atunci am văzut că era o Furla, nu foarte nouă dar foarte chique) şi s-a înfiinţat la masa mea. "Uite splendoare aici", a zis punând degetul pe fotografia care înfăţişa un magnific serviciu de masă Spode, de pe la 1825-1830, scos la licitaţie de către Christie's, New York, licitaţie care urma să aibă loc peste o săptămână. Dorinţa ei de a investi asemenea sumă într-un Spode m-a dat pe spate şi a mai ridicat-o trei trepte în faţa mea.

Trebuie să rămâi în afara fenomenelor pentru a le putea observa, altfel ele te înghit şi ajungi să faci parte din omenirea care este prinsă în vârtejul lor. Tom, asistentul meu, îi spune "marea prostime", aceeaşi pretutindeni, de-a lungul sau de-a latul planetei care prosperă de pe urma ei. Pelerinajele pe urmele sfinţilor, bunăoară, un fenomen inteligent care a speculat credinţa omului, fie ea autentică sau falsă, a dus la dezvoltarea oraşelor şi, în cele din urmă, a ţărilor. Aşa s-a întâmplat cu Londra, începând cu Richard Inimă de Leu care l-a decretat pe Sf. Gheorghe ocrotitorul Londrei, aşa s-a întâmplat cu Parisul, cu Madridul, cu Fátima şi cu atâtea altele. Îndrăgostirea este un fenomen asemănător, un pelerinaj hormonal spre inima celuilalt, singura diferenţă fiind că nu se produce în grup, ci individual iar îmbogăţirea aferentă se referă la suma emoţiilor pe care le trăieşti chiar şi atunci când, în numele iubirii, rămâi cu cardul gol, eventual şi cu ceva în minus. Urma să fie şi cazul meu? O voiam pe Brie pentru mine şi asta merita orice preţ, cu atât mai mult cu cât era cuantificat într-un serviciu de masă Spode de douăzeci şi patru de piese ornate cu decor floral sub glazură, pictat manual, în zece culori, bordat cu aur de 24 K, de doar opt, nouă, maxim zece mii de lire. O frumuseţe de set! Cu puţin noroc, putea fi achiziţionat chiar sub opt mii. Licitaţia începea de la şapte mii.

Nu mă întrebaţi cum, dar în cinci minute după ce Brie s-a mutat la masa mea cu ultimul număr din Architectural Digest şi cu geanta ei Furla chique, din piele turcoaz, eram deja în plină logoree, vorbindu-i despre pelerinaje, făcând paralele aiuritoare, ajungând la pelerinajul - aşa îl consideram - lui Arturo şi Ulises pe urmele Cesáreei Tinajero, de fapt, pe urmele poeziei înseşi. De-aici, lucrurile au luat o altă întorsătură, îmbibată în decadenţă: copleşitoarea prăjitură cu ciocolată, cu bucăţi de nuci coapte pentru care îţi trebuie dinţi sănătoşi, însiropată (slavă Domnului!), cu sos alcoolizat de ciocolată, după o modă străină de cultura britanică, ornată cu trei linguriţe de îngheţată şi alte trei de frişcă, la contactul cu care papilele gustative ale lui Brie au înnebunit pe loc, făcând-o să închidă ochii de plăcere şi să exclame "Oh, God, oooh, my Goood!"; alt rând de cafele, de astă dată o cafea din Costa Rica, proaspăt prăjită la cererea expresă a potenţialei mele iubite care s-a dovedit a fi expertă şi în chestiuni legate de cafea (lucru cu care iarăşi m-a dat gata), apoi, într-o ordine cu totul scăpată din rigurozitatea oricărei logici de bun simţ, un lobster caneloni cu parmezan învechit şi o bunătate de anghinare stropită cu lămâie pentru care Ramsay ar face crimă de om, chit că n-ar mânca-o la nouă dimineaţa; după încă un ceas, o ultimă cafea, o Brazilia cu aciditate scăzută şi de tărie sub medie, cu multă spumă fierbinte de lapte integral, ca să putem dormi liniştiţi noaptea, cum a spus Brie. Între prăjitură şi cafea, un prim acord stabilit cu privire la arta contemporană, un criteriu după care omenirea ar merita să dispară până la ultimul ei locuitor; între cafea şi homar, un alt acord bifat, de astă dată privitor la beatitudinea idioată cu care este admirată lupta împotriva încălzirii planetei şi excesivul militantism cu care este combătută; şi între homar şi ultima cafea, cel din urmă acord, privitor la oamenii bisericii: o şleahtă de impostori a căror politică nu are nimic a face cu credinţa, nişte agenţi electorali.

Cu certitudinea unei viitoare relaţii bine pecetluite, am părăsit Olive Cafe în ţăcănitul tocurilor lui Brie. Ploaia se oprise, aerul era proaspăt şi limpede. Am pornit-o pe Rectory Gardens, am cotit pe Nightingale Lane şi, ajunşi pe Newland Road, am văzut Alexandra Park întinzându-se în faţa noastră. Următoarele două ore le-am petrecut introducând-o pe Brie în toate cotloanele pe care le descoperisem în nenumăratele mele vizite. I-am povestit despre colecţia de porţelanuri pierdută pentru totdeauna în devastatorul incendiu, despre mica mea colecţie de ceşti şi farfurii, am vorbit despre Pound şi despre Rilke, despre Joyce şi Bolaño, despre Siria, America şi Israel, despre Germania şi UE, ba chiar şi despre Putin pe care, printr-o ciudată bizarerie, amândoi îl simpatizam, în niciun caz ca politician. Am făcut schimb de numere de telefon şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână, pentru licitaţia online la care urma să se înscrie. Spode-ul l-a obţinut pentru doar şapte mii patru sute de lire şi, în culmea fericirii, m-a sărutat pe frunte, promiţându-mi că-mi va returna banii în următoarele trei luni. Pentru o clipă i-am simţit buzele calde şi aroma pielii izvorâtă din decolteul ajuns sub nasul meu. Aromă de parfum şi de femeie şi un uşor miros de transpiraţie, transpiraţia unui trup tânăr şi curat. Excitaţie instantanee. Am mai obţinut doar un sărut prelungit, suficient cât să-mi răvăşească următoarele trei nopţi. Ca s-o scurtez, după încă trei luni ne-am căsătorit şi Spode-ul a ajuns din dulapul de pal al garsonierei ei, în bufetul din stejar al apartamentului meu. De-atunci, au trecut douăzeci şi doi de ani.

Cléo urmează să vină în week end. Cléo este când Candy, când Kitty, când Coco, când Cloco, ba chiar şi Kittyco, în funcţie de diverse împrejurări, interese sau, pur şi simplu, alinturi de dragul alintului. Seamănă mult cu Brie, Brie de la Britanny. Pentru că nu putea să-şi sufere numele, i-am spus, la început, Brie de la Brioche. Îi plăceau brioşele cu ciocolată, până când am căzut de acord, între două metafore legate de frumuseţea munţilor - eram într-o drumeţie în Penini, ne oprisem la o cabană şi priveam munţii prin ferestrele de plexiglas ale pub-ului - asupra obiceiurilor alimentare proaste. În ziua aceea am hotărât să renunţăm la brioşe, faţă de care Brie simţea nevoia unei perverse însoţiri, dar nu am renunţat şi la ciocolată, căreia îi găsisem o mulţime de virtuţi medicale. Cléo seamănă mult cu Brie, inclusiv în ceea ce priveşte brioşele. Este brunetă ca maică-sa, cu tenul alb, dar are culoarea ochilor mei, cu ajutorul căreia a făcut cel puţin trei victime, toate menţionate de ea de-a lungul ultimilor trei ani, fără a-l pune la socoteală pe Johnny, colegul de grădiniţă, care la numai cinci ani îi declara că o iubeşte "mai mult decât albastrul din ochii tăi". Fără să-şi dea seama, ani de zile a imitat-o perfect pe Brie, clipitul ei des, voluntar, privirea fixă în pupilele mele şi ţuguierea buzelor în scopul de-a obţine ceva ce i-aş fi putut refuza. Credeţi-mă, acestui clipit nu i te poţi împotrivi. Mai nou, Cléo a devenit conştientă de această imbatabilă armă pe care şi-a verificat-o necontenit asupra mea şi care, pe măsură ce trec săptămânile, şi-o rafinează cu datele ei personale. De exemplu, o acompaniază cu încreţitul nasului şi cu o pufăitură pe care-o repetă de trei ori, cu mâinile în dreptul pieptului, imitând un iepuraş. Plus boticul care vreme de trei secunde imită un iepuraş bosumflat. Alături de toate celelalte, asta va face din ea, într-o bună zi, o femeie irezistibilă, care va obţine tot ce-şi doreşte. Încă sper să mă-nşel. Este mai înaltă decât Brie, undeva între mine şi maică-sa, are picioarele la fel de fine iar poponeaţa ei fermă de tânără femeie de 22 de ani este un spectacol desăvârşit pentru privire, când se fâţâie prin casă într-un tricou rupt şi-ntr-o imitaţie de chiloţi zişi tanga, pe care nici n-aş şti cum să-i agăţ dacă ar trebui să întind la uscat lenjeria ei. Aici, tot maică-sa e de vină, pe care niciodată n-am văzut-o purtând altceva decât simulacre din astea de chiloţi. Degeaba le-am explicat cum e cu anexele şi cu rinichii, cu chiloţii adevăraţi şi cu şosetele, cu papucii în picioare în loc de mers pe gresia rece cu labele goale, totul a fost în zadar. Proastele obiceiuri, ca şi cele bune, se moştenesc în egală măsură.

Kitty ne face o vizită înainte de sesiunea de vară. Un week end prelungit, după care se va întoarce în iubita ei Franţă, motiv de dispută la vremea alegerii locului unde urma să facă facultatea. În războiul pentru Elveţia m-am văzut părăsit pe câmpul de luptă, Brie alăturându-se duşmanului comun. După doar trei luni, Cléo devenea studentă la Université Pierre et Marie Curie, călcând pe urmele paşilor mei în domeniul medical, ceea ce, recunosc, a fost o gratificare importantă. Abia acceptasem dorinţa ei de a urma o carieră în lumea ciocolatei, făcându-mă să mă simt vinovat pentru asemenea alegere. În cele din urmă am spus OK, dacă asta îşi doreşte, atunci asta să fie, dar măcar să înveţe de la cei mai buni. Acesta este motivul pentru care militam pentru Elveţia. De fapt, la mijloc fusese o colaborare perfectă între nevastă-mea şi fiică-mea întru amăgirea mea. Le-a ieşit perfect. Astfel încât, când mi-a spus că este suficient de mare ca să ştie ce să aleagă şi că preferă ciocolata franţuzească în locul celei belgiene sau elveţiene, mi-am spus că am dat greş definitiv cu copilul ăsta, o şi vedeam umplând coşuri corporatiste cu şampanie, foie gras şi trufe. Maică-sa s-a raliat discursului ei, făcându-mă să cred că mi-am pierdut şi soţia. Abia când a primit scrisoarea oficială de la facultatea de medicină din Paris pe care cele două mimoze ale mele mi-au făcut onoarea să mă lase să o deschid, abia atunci am înţeles că mi-au jucat o farsă iar bucuria mea a fost fără margini. Cu toate că nu Franţa este cea mai bună alegere pentru a te pregăti pentru medicină. Mă rog, decât carieră în ciocolată, mai bine medicina la Paris.

A venit de acolo cu o tuşă puternică din aroganţa neîntemeiată a francezilor, lucru de care nu era conştientă până să i-l semnalez, şi cu o mulţime de fasoane legate de arta culinară franceză, lucru la care, recunosc, mi-am adus din plin contribuţia. Mimând suficient de bine dorul de părinţi, scopul vizitei este şi acela de a ne scutura puţin de nişte bani, dar şi cel de a-şi etala ultimele achiziţii de Limoges-uri, Moulin des Loups-uri, Alfred Hache-uri, Nast-uri culese de prin târgurile de antichităţi. Problema este că maică-sa pare a fi într-o criză prelungită, care sper să se încheie până în week end. Adică până mâine. Până una, alta, mă apropii de invenţia mea preferată a secolului XX, rafinată în secolul XXI, un lucru cu adevărat bun pentru omenire: espressorul. Apăs butonul şi râşniţa fermecată încorporată râşneşte, la granulaţia potrivită, fix şapte grame de cafea Arabica din Kenya, apoi apa încălzită la 92 de grade Celsius trece, cu toate cele douăzeci şi unu de atmosfere, prin cafeaua măcinată. Privesc licoarea miraculoasă care curge prin cele două orificii, mai întâi închisă la culoare, apoi spumoasă, sienna arsă, apoi din ce în ce mai decolorată. Iau ceaşca şi o înlocuiesc cu alta, pentru Brie, cu speranţa că îi voi putea intra în graţii şi voi reuşi să-i diminuez angoasa existenţială. Vreau să-i arăt că viaţa poate avea un gust delicios chiar şi în plină criză.

Brie funcţionează în salturi bazate pe entuziasm. Nu poate trăi fără să se investească în câte un proiect. Îi displac lucrurile banale dar îi place, în schimb, să gândească concepte noi pentru lucruri vechi. E convinsă că nimic nou nu mai poate fi descoperit, de aceea încearcă să îmbunătăţească lucrurile, nu să inventeze altele. Biata mea Brie nu fericirea o caută cu orice preţ, ci un sens. Cu douăzeci şi doi de ani în urmă, din contră, căuta fericirea, cu al cărei scop mă investise. Prinsesem câteva etape importante din viaţa ei. La început era o epicureică moderată, un filon din această structură păstrând-o până azi, graţie acompanierii mele care va subscrie întotdeauna acestei laturi, aşa cum am făcut în dezmăţul culinar din seara asta. Nu e cea mai înaltă însoţire cu putinţă, dar e locul unde ne înţelegem cel mai bine, atunci când Brie nu e depresivă şi nu vrea să mănânce nimic. A urmat, apoi, o etapă neplăcută, în care îşi agăţase în birou un tablou cu Protagoras. L-a păstrat până azi, doar l-a mutat, la un moment dat, din centrul peretelui în spatele bibliotecii, după ce i-a desenat pupilele cu pix albastru. În etapa Protagoras a citit multă psihologie, ceva filosofie, a aglutinat zeci de kilograme de literatură după care, brusc, a devenit selectivă şi a citit nu cărţi, ci autori. Serii de autori, integrale frumos aranjate, azi, pe rafturile din dreptul ochilor. A fost necesară schimbarea bibliotecii pentru a pune ordine în haosul care luase în stăpânire casa. "Îmi trebuie ceva de care să m-agăţ, ştii?", a spus şi a trecut la scepticism, valabil până azi, pe care-l practică în felul ei atât de special. Pe peretele din birou a apărut un tablou cu Epictet şi, sub el, pe un A5 tipărit cu Monotype Corsiva, un citat care nu ar trebui să lipsească din niciun cabinet de psihoterapie: Pe oameni îi preocupă nu ce se întâmplă, ci gândurile lor în legătură cu ce se întâmplă. Azi nu mai citeşte autori, citeşte "cărţi mari". Un alt mod de a căuta sensul. Un sens. Nu neapărat Sensul, căci s-a convins, între două puseuri de entuziasm urmate, de fiecare dată, de o mare dezamăgire, că nu există aşa ceva.

A fi persuasiv şi blând într-o astfel de conjunctură, adică atunci când Brie este prinsă într-o fulminantă pierdere de sens, presupune un ritual care s-a înrădăcinat în ani şi ani de cunoaştere şi adaptare reciprocă: o sticlă de Haut Brion, locvacitatea ei, între două guri de licoare, tempo-ul din ce în ce mai ridicat al cuvintelor care urmează fidel logica raţiunii care reuşeşte să o ascundă pe cea a părţii inconştiente a psihicului şi cu cât logica raţiunii e mai solidă şi mai bine argumentată, cu atât ştiu mai bine că apărarea prin intelectualizare pseudocompensează o realitate interioară de semn contrar. Apoi, calmul cu care o ascult şi plăcerea cu care privesc spectacolul fiinţei ei: gesturi din ce în ce mai ample, cu care înoată în mareea gândurilor, întreruperi bruşte urmate de invariabilul "auzi, tu asculţi ce spun eu aici?", cei doi paşi pe care îi face, într-un echilibru instabil, păşind pe canapeaua care ne desparte, poziţia pe care o ia aşezându-mi-se-n braţe, cu picioarele de-o parte şi de alta a trunchiului, cu fesele goale, sub care-mi aşez, la timp, palmele, sărutul fugar pe care mi-l dă după ce mă priveşte de la cinci centimetri distanţă, graba cu care se retrage, ca o mică sălbăticiune speriată că s-ar putea lăsa prinsă-ntr-o cursă, reluarea locului pe canapeaua ei, la doi metri distanţă şi relansarea discursului, întreruperile mele - intervenţii, de regulă, ratate - apoi epuizarea, după un ceas de vorbit încontinuu, istovită de emoţiile consumate. Ultimul act - îşi aşază capul pe picioarele mele, îşi întinde picioarele, se întoarce puţin pe burtă şi, cu frumuseţea aia de fund proiectată spre tavan, adoarme, nu mai mult de un sfert de ceas. Şi eu, rămânând nemişcat, privind-o şi minunându-mă de cât de norocos sunt.

Brie are conştiinţa valorii ei şi e mândră de ea, dar a lucra cu mintea omului Brie consideră că este o performanţă inferioară celei de a lucra în creierul lui. Ceea ce pentru mine devenise rutină, pentru Brie continua să păstreze chipul excelenţei. Vorbindu-mi, înflăcărată, despre motivele admiraţiei ei faţă de mine, enumeră rigurozitatea, simţul datoriei, tendinţa spre perfecţiune, curiozitatea intelectuală, nu în cele din urmă, calmul şi capacitatea de a menţine distanţa optimă în relaţiile cu ceilalţi. O clipă, am avut senzaţia că, vorbind despre mine, vorbeşte, de fapt, despre sine. Să fie vorba despre o identificare atât de masivă, m-am întrebat. Să fi proiectat Brie propriile-i calităţi în persoana mea doar pentru că reprezentam forma ei îmbunătăţită? Să mă fi ales doar pentru a se iubi pe sine în mine? Să fie iubirea noastră o simplă iubire narcisică? Toate astea-mi treceau prin minte ascultându-i concluziile exasperate despre non-sens. Am pus senzaţia de înceţoşare a privirii pe seama ultimului pahar de vin, dar mă amăgeam doar. M-am surprins iritat, ceva din cele pe care le rostise reuşise să-mi facă ţăndări calmul. Simţeam cum Brie mă absoarbe în abisul exasperării ei. M-am simţit neputincios şi lucrul ăsta a transformat iritarea în nervozitate. Pur şi simplu, Brie îmi cerea să inventez un sens pentru viaţa ei, ceea ce, translatat la relaţia noastră, însemna că eu nu mai reprezint nimic pentru ea.

Din stradă s-a auzit un sunet ca de sticlă spartă. Sunetul a luat forma unei imagini, cea a căsniciei noastre făcute zob. Asta vedeam privind-o pe draga mea Brie, gesticulând periculos cu paharul din cristal în mână, o Brie datorită căreia - abia acum înţelegeam - urcasem toate treptele carierei profesionale, supunându-mă nevoii ei de ideal. Printr-o deplasare pe care doar mintea ei psihanalitică ar fi putut s-o înţeleagă, făcuse din progresul meu sensul existenţei sale, transferându-mi sarcina să împlinesc acest sens. Iar azi, când urcasem până-n vârful ierarhiei, nemaiavând nicio treaptă pe care să păşesc, Brie îmi cerea, fără să-şi dea seama, să urc şi mai sus. Pe măsură ce nevoia ei de împlinire halucinatorie a idealului se hrănea din straturi din ce în ce mai profunde ale fiinţei sale, proiectându-mă din ce în ce mai sus, distanţa dintre noi crescuse, bine camuflată în rutina zilnică şi în grijile legate de Cléo. Nici nu mi-am dat seama când mi-a alunecat paharul din mână, probabil în momentul în care am început s-o văd metamorfozându-se kafkian. Dulceaţa mea de Brie devenea o uriaşă pasăre de pradă, pe cale să mă-nghită. Exact în clipa aia m-a privit cercetător şi ochii ei tulburi au devenit iar limpezi şi blânzi. A surâs. Din doi paşi mi s-a aşezat în poală, m-a încolăcit cu picioarele ei goale, ferme şi puternice şi m-a strâns în braţe.
- Bietul meu Ed a clacat. Adevărul e că Haut Brion nu e pentru oricine, a spus cu vocea ei caldă, drăgăstoasă, ironică.

Apoi, am adormit la pieptul ei. A doua zi urma să vină Kittyco.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer