Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Însemnări mediavitale

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Maria


Ovidiu Miculescu

13.11.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un sat pierdut în inima Maramureşului cu case împrăştiate pe coastele văilor dintre dealuri... Oameni amărâţi care se luptau cu grijile şi nevoile zilnice. Un primar absent, un post de poliţie dărăpănat, un dispensar fără doctor, drumuri desfundate în voia ploilor şi a zăpezilor, un fost cămin cultural care acum adăpostea birtul satului în care seară de seară se spuneau poveşti de viaţă, se aranjau trocuri, se bea mult sau se legau şi destrămau prietenii în faţa unui pahar de alcool ieftin... Şi o şcoală.

Auzisem povestea Mariei de la un vechi prieten al meu din zonă; am ezitat destul de mult, dar până la urmă am vrut să văd "cu ochii mei" dacă realitatea seamană, măcar puţin, poveştii...

Maria era învăţătoare, terminase studiile de ceva vreme şi îşi găsise cu greu un post, tocmai acolo, în acel loc rupt de civilizaţie, de internet şi departe de drumul spre oraş. Învăţătoare la cei mici, profesoară la cei mai mari. Era o femeie singură, cu teamă de Dumnezeu, la mijlocul vieţii, dedicată complet elevilor săi şi bucăţii ei din viitorul acelor copii.

Maria era cunoscută de toată lumea, iubită de cei mai mulţi, criticată de unii... încrezătoare în destinul ei, dar îngrijorată de viitorul imediat. De ce? Pentru că ea înţelegea şcoala altfel; după ce preda materiile conform programei, lua copiii şi plecau împreuna în pădure, unde continuau lecţiile. Cum? Într-un fel de care nu mai auzise lumea până atunci. Pe trunchiurile copacilor creşteau diferite forme, excrescenţe, nu ştiu cum să le spun... Nişte bucăţi de lemn care, asemeni norilor care iau diferite forme, semănau cu chipuri, oameni, animale, lucruri... Împreună le căutau şi când le găseau începea lecţia adevărată de biologie, română, istorie, geografie etc. Acele bucăţi de lemn semănau cu personaje sau lucruri care stârneau creativitatea copiilor şi, povestind, imaginând şi improvizând se transformau în învăţătură. Rar am văzut copii atât de absorbiţi de şcoală şi de cunoaştere. Ştiau multe lucruri, comunicau excepţional, învăţau cu o bucurie incredibilă.

Am fost cu ei într-o zi în pădure. Au găsit un ciot care semăna cu o stea... şi a început povestea despre Luceafărul, Eminescu şi poezie... Fabulos de-a dreptul. Trecând prin istorie, cu Mircea şi Baiazid şi apoi spre Veronica şi Plopii fără soţ...

Seara, la cârciuma din sat, am vorbit cu câţiva părinţi care aveau copii la şcoală, despre lecţiile din pădure. Erau încântaţi toţi şi, în simplitatea lor de ţărani munteni, fără multă şcoală, dar cu acea profundă înţelegere a vieţii, îşi încheiau vorba prin a-L ruga pe Dumnezeu să o ţină pe Maria sănătoasă, la şcoala lor...

Duminică am fost acasă la Maria, prea îmi spusese multe despre raiul ei... Eram curios. O căsuţă curată, mică, albă, cu două cămăruţe. Într-una din ele erau, pe podea, sute de chipuri sau "arătări cu suflet" cum le zicea ea... Bucăţi de lemn orânduite cu grijă, fiecare cu povestea ei. Asta era materia pe care o preda ea de fapt, izvorul de inspiraţie, drumul spre cunoaştere al copiilor, universul ei.

Maria nu era agreată la inspectorat tocmai pentru neconvenţionalul felului ei în care îi învăţa pe copii şi era avertizată că dacă nu renunţă, îşi va pierde postul. Mi-a spus că doar atitudinea fermă şi extrem de favorabilă a părinţilor şi plânsetele elevilor o mai ţineau la serviciu...

Peste sat se aşterne o noapte de toamnă timpurie, rece şi surdă în capătul acela de lume. O singură luminiţă sparge întunericul ce pare să fi încremenit tot, şi om şi munte. Între "arătările" ei, Maria le scrie părinţilor ei despre copii, despre şcoală, despre pădure şi darurile ei... Am aflat mai târziu că ai ei se prăpădiseră de mult, dar dorul de ei, neavând cui i-l spune, îl revărsa în scrisori fără destinatar...

Maria e un personaj real şi povestea ei la fel. Sunt sigur că în România există multe Marii ca aceasta... oameni cu har ce împrăştie lumină în jurul lor. Anonimi, tăcuţi, decenţi, modeşti din cale afară, cu sufletul curat, ei fac mult mai mult decât... ştiţi voi... Dăruiesc tot ce au şi clădesc destine şi caractere. Poveştile lor nu sunt la televizor şi nici pe internet. Dar cu siguranţă sunt, la loc de cinste, în minţile şi inimile multor compatrioţi de-ai noştri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer