După ce a plecat l-am căutat în toate cele patru zări.
L-am căutat în fiecare bărbat al cărui chip îi semăna cumva,
În ardoarea poeţilor, în zbuciumul de dinaintea furtunii.
L-am căutat în cei care îi împărtăşeau credinţa. În cei puternici şi buni.
L-am căutat printre cei care îi vorbeau limba şi printre rămăşiţele Troiei.
L-am căutat în plăcerea pe care mi-o dăruise şi în fericirea de-a-mi ştii frumuseţea descifrată.
Şi nimeni nu avea credinţa lui
Şi nimeni nu avea puterea lui
Şi nimeni nu avea lumina lui
Şi nu îi semăna
Şi nimeni n-a reuşit să mă vadă.
Sunt captivă într-o dimineaţă de iunie.
Nu vreau să plec de-acolo.
Nu vreau să merg mai departe, nu vreau să treacă.
Vreau să îl văd mereu, zâmbindu-mi. Atunci.
Vreau să mă îngrop în femeia aceea pe care el a strâns-o în braţe.
Am coborât în gara din care a luat trenul de atâtea ori.
Mi-am legănat gleznele pe ţărmul lui.
I-am privit pe ai lui, le-am ascultat sunetul paşilor şi vocilor, le-am urmărit dansul umbrelor pe caldarâm. Puteau să-i fie rude îndepărtate sau cunoscuţi, prieteni sau duşmani.
Am lăsat vântul acelor meleaguri să-mi mângâie faţa şi să mă ajute să mă obişnuiesc cu moartea, închipuindu-mă în alte întrupări sau una cu sarea Egeei.
Am lăsat amurgul să mă ducă departe, încercând să captez secretul curgerii neîntrerupte a lucrurilor, să mă imaginez preschimbându-mă, călătorind, dintr-o formă în alta.
Am dezmierdat în sinea mea ţipătul păsărilor şi chiotele copiilor care alergau desculţi pe străzile cu case aproape în ruină, case care călătoresc prin timp ca nişte bătrâni prinşi între lumi.
Mi-am lipit tâmplele de pământul peste care se spune că au trecut cândva tălpile lui Ahile...
Şi toate mi s-au părut cum nu se poate mai bine orânduite. Până când mi-am proptit gândul de chipul lui.
L-am văzut copil alergând pe ţărm, i-am simţit fascinaţia şi frica de apă. Şi acel chip a fost înfulecat de valuri...
Şi chipul lui de adolescent s-a făcut praf. Am asistat la scena dispariţiei fiecărui bărbat care a ţâşnit din sângele lui.
În patria lui melancolia e atât de adânc înfiptă în fiecare cărămidă şi în fiecare trunchi şi în fiecare zid, că doar cruzimea şi forţa unei pasiuni devastatoare o pot compensa.
Pasiunea erupe din penumbră.