Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXXVIII)


Dan Recheşan

19.11.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Adnana şi Heilung mor de ciumă. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş, dar e făcut prizonier de o ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru. Ceata se destramă la un atac nereuşit şi Filimon evadează. Redeschide spiţeria, care îi rămăsese moştenire, devenind vindecătorul săracilor. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru devine agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană pe palicarul Iordache Olimpiotul, prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, agent al masonilor preocupat şi de încetinirea metabolismului cu ajutorul sîngelui de broască. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Ea le dă otrava lui Ianis Saramandru şi lui Iordache Olimpiotul, iar aceştia îl asasinează pe vodă. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Anghel i se alătură lui Tudor Vladimirescu. O prezicătoare îi prevesteşte lui Filimon că Anghel va fi omorît şi că Eufrosina va fi devastată, iar Filimon înţelege că aceasta nu îl iubeşte. Cumpără un pistol şi are o serie de vise despre întîlnirea cu Saramandru. Tudor Vladimirescu pleacă cu oştirea norodului spre Bucureşti, în ciuda voinţei boierilor. Conducerea Bucureştilor e lăsată pe mîna bimbaşei Sava. Alexandru Ipsilanti ajunge la Iaşi şi porunceşte omorîrea tuturor turcilor din oraş. Otomanii răspund cu ample măceluri ale creştinilor aflaţi pe teritoriul lor, iar ruşii se păstrează departe de conflict. Ca să îl atragă pe Ianis, Filimon inventează Parfumul palicarului, un parfum care garantează succesul la orice femei al celui care îl foloseşte. Primul muşteriu e Iosupov. Prezicătoarea îi vesteşte bimbaşei Sava că va fi decapitat de turci. Filimon îi dă bimbaşei un flacon din Parfumul palicarului. Andrei Gealantaru e prins de Tudor Vladimirescu că a furat un pandativ pentru Eufrosina şi condamnat la spînzurătoare, dar aceasta îl salvează luându-l de soţ. Iordache Olimpiotul i se alătură lui Tudor, care e primit de bucureşteni cu urale şi numit "Măria ta". Ianis Saramandru interceptează un mesaj al lui Simone Balsamo către şefii masoni. Ipsilanti ajunge la rîndul său în Bucureşti, cu oastea Elefteriei. În mulţimea care îl întîmpină se află şi Filimon, care îi vede pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Saramandru călărind alături de Ipsilanti. Scoate pistolul să îl împuşte pe Ianis, dar e capturat de arnăuţii care îl păzesc pe Ipsilanti, bătut şi încarcerat. E salvat de spînzurătoare de Iosupov. Tudor Vladimirescu îi promite lui Ipsilanti că îl va sprijini pe teritoriul ţării în lupta contra turcilor, dar refuză implicarea în afara graniţelor ţării. Ca semn al înţelegerii schimbă între ei inele cu pecete. Chehaya-bey se pregăteşte să pornească cu oaste împotriva lui Tudor Vladimirescu. Iosupov are viziunea unei bătălii sîngeroase cu turcii, sub influenţa unei licori pregătite de Filimon. Ipsilanti, cu sprijinul lui Saramandru, pregăteşte o scrisoare falsă ca din partea lui Vladimirescu spre turci şi pune pecetea acestuia. Oastea lui Vladimirescu e înfometată, dar acesta îi spînzură pe toţi cei care fură, inclusiv pe Gealantaru, prins din nou cu nişte bijuterii de preţ. Grecii petrec la Tîrgovişte, fără să dea semne că ar vrea să îl ajute pe Vladimirescu în lupta cu turcii. Filimon şi Iusupov ajung prin nişte galerii subterane în beciurile conacului din Goleşti; rusul dispare în timpul nopţii. Tudor e asasinat din porunca lui Ipsilanti, acuzat că a pactizat cu turcii pe baza scrisorii falsificate. Scăpaţi de Tudor, turcii se pregătesc să atace oastea Eteriei, condusă de Ipsilanti.

38.

Filimon nu ştia încotro s-o apuce. Polcovnicul Iosupov se făcuse nevăzut, de gîndeai că peripeţiile prin care trecuseră împreună nici nu fuseseră aievea, Eufrosina era ca moartă pentru el, miresma de naramză a trupului ei pierise pentru întotdeauna, iar nădejdea norodului se sfîrşise în sînge şi-n lacrimi. Atunci, cu sufletul năpădit de gînduri negre, se întoarse spre Bucureşti fiindcă spiţeria era ultimul meterez unde, printre retorte, alambicuri şi sumedenia de şipuri pline cu miresme minunate, sufletul său chinuit putea găsi alinare. Dacă la dus îi ajunseseră două zile să străbată tot drumul, la întoarcere îi trebui o săptămînă întreagă. Mergea încet, tîrîndu-şi picioarele ca un ocnaş în lanţuri, orb la tot ce întîlnea în cale. Nările sale nu mai prindeau nici mirosul prăfos al şleaului, nici izul amar al buruienilor de pe marginea drumului. Intra în sate pustiite de turci sau de eterişti, trecea pe lîngă casele cu grinzile acoperişurilor făcute scrum, întîlnea în cale, amărîţi ca el, umblînd în zdrenţe, cu feţele livide de foame şi nimic nu-i mişca simţurile. Într-un sat în apropiere de Ploieşti, o femeie îi vîrî în mînă o bucată de pîine. O mîncă fără poftă şi fără să-i simtă aroma. Bău apă sălcie dintr-un puţ năpădit de buruieni şi nu simţi nici dezgust, nici plăcere, îşi potolea setea, şi-atît.

Află că oastea Eteriei fusese măcelărită la Drăgăşani, iar Ipsilanti fugise ca un laş spre Ardeal dar nu se bucură şi nici nu se întristă, îi era totuna de-acum care din tabere ieşea biruitoare. Nu se miră că-n drumul său se întîlni cu lungi convoaie de oameni care fugeau din calea turcilor şi nici de satele făcute scrum de năvala azapilor şi deliilor, nimic nu era nou şi-aşa va fi pesemne întotdeauna în ţara aceasta bătută de soartă.

Ajunse în uliţa Lipscanilor fără să-l oprească nimeni şi intră ca un hoţ în propria lui casă. Toate lucrurile, anthanorul mare din cupru, retortele, mojarul şi şipurile cu leacuri de pe rafturi se aflau la locul lor, întocmai cum le lăsase. Se trînti în aşternut şi dormi două zile şi două nopţi fără să se trezească. Într-a treia zi deschise ochii cu mintea limpezită, fiindcă ştia ce avea de făcut de-acum înainte.

***
Bimbaşa Sava se ridică în şa rotindu-şi privirea spre ceata de arnăuţi care-i aştepta poruncile. Căpitanul Atanasie Chimariotul dădu un semn de nerăbdare şi făcu un pas dinainte cu palmele proptite în mînerul celor două pistoale de la brîu:
- Şi-acum ce facem, comandante, ne batem cu turcul?

Printre lefegii se stîrni larmă şi zăngănit de arme. Unii ziceau că mai bine ar fugi peste munţi în Ardeal, alţii că dimpotrivă fiecare să se întoarcă acasă, în Bulgaria, Serbia, Albania, Macedonia sau Pind, locurile de unde era fiecare de baştină. După dezastrul de la Drăgăşani, Sava pornise pe urmele rămăşiţelor oastei eteriştilor care se retrăgea în Moldova şi-i lovise din spate. Socotea, că în acest fel, oricine ar veni la domnie îi va răsplăti zelul. Acum nu mai era atît de sigur de sine şi vedea cum încrederea arnăuţilor în comandantul lor se clatină. Îşi drese glasul şi spuse moale, răguşit:
- Ce-avem noi de împărţit cu turcii? Noi trebuie să ne păstrăm privilegiile şi de aceea gîndesc să facem pace cu ei!

Căpitanul Mihalea, un zdrahon de om pus mereu pe harţă ridică din sprîncene:
- Să facem pace cu turcii... cum asta?
- I-am trimis un răvaş lui Chehaya-bey să ne ierte... că noi n-am fost de partea Eteriei decît în silă... şi nici cu blestematul de Tudor din Vladimiri ce s-a ridicat împotriva vrerii sultanului şi-a domnului ţării n-am fost!
- Şi ce ţi-a răspuns paşa? întrebă iarăşi Mihalea.
- Mi-a trimis vorbă aşa: să lăsăm vrajba şi duşmănia deoparte şi să ne ducem la Bucureşti, că acolo ne vom lua slujbele de la curtea domnească îndărăt. Se ştie bine că oricine se va sui pe tron are mare nevoie de braţele noastre... mai mult, se jură pe Coran că nu va face rău niciunuia din ceata mea!

Atanasie Chimariotul se posomorî:
- Eu zic, bimbaşă, să nu ne încredem în cuvîntul paşei... că orice jurămînt făcut de un turc unui creştin, îi apă de ploaie, nu preţăluieşte nimic!

Bimbaşa se aştepta la împotrivire şi, fiind tare şiret din fire, păstrase la urmă un argument zdrobitor. Scoase din teşcherea o pungă mare şi deşertă din ea la picioarele lor o ploaie de mahmudele şi icosari strălucitori.
- Da' aurul vostru, pentru care v-aţi primejduit viaţa şi v-aţi vărsat sîngele, v-aţi gîndit cum să-l păstraţi? Chehaia-bey e înţelept, ştie că nu poate păstra Bucureştiului pînă cînd va veni firman de domnie de la sultan, fără ajutorul nostru... de aia mă-ncred în cuvîntul lui!

În ziua de 16 august, ceata de arnăuţi intră făloasă în Bucureşti. Tîrgoveţii îi priviră cu neîncredere şi teamă cum se îndreaptă călare şi înarmaţi pînă-n dinţi mărşăluiesc pe uliţa Işlicarilor şi se îndreaptă spre Cotroceni unde în curtea cea mare a caselor lui Sava aveau loc rînduit de popas. A doua zi, fiind duminică, bimbaşa Sava se împărtăşi la mănăstirea Ciorogîrla, iar pe la prînz, însoţit de treizeci dintre lefegii de frunte, îmbrăcaţi în straie scumpe, cu fireturi de aur şi arme bătute în giuvaericale se duse la casa logofătului Bellu unde trăsese Chehaya-bey şi-i aştepta să facă actul de "supunere". Totul se petrecu aidoma cum i se arătase prezicătoarei Anastasia, în urmă cu trei luni de zile. Cînd urcară scările spre catul de sus, un baş-buluc de manali le tăie calea. De jos din curtea întărită cu zid, un agă de ieniceri porunci oştenilor să sloboadă în ei plumbii flintelor. Polcovnicul Dimitrie Papazoglu povestea peste ani astfel crunta întîmplare:
"Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost şi mie povestite, în urmă cu mulţi ani, de răposatul vistierul Mihai din Piteşti, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrân, lăsat de stăpânu-său să păzească curtea boierească şi grădina cea mare căci Bellu era deja fugit la Braşov. Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toţi paşii şi agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dându-le chiar din vinurile cele vechi din pimniţa boierească.

El şedea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineaţa observă o mişcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte şi aşezându-se prin odăile din curte şi pe la grajduri şi şoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliţei Işlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi şi beşlii. Se pomeneşte că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalţi trei paşi, Gavanozoglu, Tahâr aga şi esaulul Macavei al zaporojenilor. Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale. La uşa odăii paşei erau, în dreapta şi în stânga, doi cavazi (santinele), cu mâinile pe pistoale şi pe iatagane; la uşa salonului, Sava fu întâmpinat de baş-buluc başa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă uşa odăii lui paşa şi-i zise buiur (poftim). Sava porni spre uşă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gâtul său gol şi căzu jos.

Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împuşcaţi cu pistoalele de celelalte agale turceşti. După ce fură astfel omorâţi câte trei, deschise Chehaia bei uşa şi se uită, împreună cu ceilalţi paşi, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi şi aurărie şi zise scuipînd cu scîrbă: La ce le-o fi folosit atîta fală şi trufie, c-acum îs morţi?!

Îndată turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri şi şoproanele din curte năvăliră cu iataganele şi pistoalele asupra arnăuţilor lui Sava, ce-şi plimbau caii prin curte. A urmat o ţăcăneală spăimântătoare până i-au măcelărit pe toţi, afară de unul care scăpă prin fundul grădinei lui Bellu, trecu Dâmboviţa şi trecu prin marea grădină a palatelor banului Dumitrache Ghica (el a ieşit în uliţa Mihai Vodă şi, prin Gorgani, prin Cişmigiu, ajunse la câmp şi ţinu o fugă necurmată până dincolo de Băneasa; apoi, din pădure în pădure, abia putu scăpa, prin Ploieşti, Prahova, Sinaia, şi sosi la Braşov, unde era toată boierimea adunată, împreună cu mitropolitul Dionisie şi Ilarion Argeşiu; acolo a povestit la toţi petrecania."


Capetele lor însîngerate şi crîmpoţite de răni au fost înfipte în pari în faţa caselor logofătului Bellu şi-ndată, în tot Bucureştiul se porni o prigoană nemaiîntîlnită împotriva lefegiilor lui Sava. O săptămînă întreagă cutreierară beşlii, delii şi manalii oraşul tăind capul oricărui arnăut pe care-l găseau, fiindcă paşa făgăduise o sută de piaştri pentru fiecare cap de arvanit. Uliţele se umplură de sînge şi leşuri descăpăţînate şi se zice că peste o mie de arnăuţi muriră atunci în acest fel. O sută dintre ei, în frunte cu Atanasie Chimariotul se închiseră în biserica din mahalaua Olteni şi se împotriviră cu dîrzenie beşliilor care-i hăituiau. Cînd li se gătară gloanţele încărcară în ţevile flintelor monede de aur şi traseră pînă cînd se isprăviră şi acestea. Cînd un agă de ieniceri le ceru să iasă că li se va cruţa viaţa, Atanasie Chimariotul cocoţat în turlă le strigă:
"Nu ieşim de-aici nici dacă sultanul şi tot aliotmanul vostru spurcat se botează la adevărata credinţă a lui Iisus Hristos!"

Auzind asemenea obrăznicie, Chihaya-bey se înfurie şi puse tunurile pe biserică. Două zile neîncetat o loviră tuflegii cu o ploaie de ghiulele pînă nu mai rămase suflet viu înăuntrul sfîntului lăcaş.

***
Filimon se puse din nou, temeinic pe treabă. Aruncă tot ce nu-i mai era de folos, şipurile şi borcanele cu leacuri şi arome trezite, curăţă bine toate retortele şi şterse de praf anthanorul cel mare. De data aceasta nu se apucă să distileze miresmele aflate la îndemînă în tulpinile, rădăcinile, florile şi seminţele plantelor căci ţintea mult mai sus. Poate că însingurarea sau o încăpăţînare înnăscută îl împinse să gîndească la un lucru trecut dincolo de firesc şi nemaiîntîlnit nici măcar în tratatele lui Paracelsus. Vroia, nici mai mult nici mai puţin, să extragă esenţa tuturor lucrurilor şi fiinţelor care-l înconjurau. Începu întîi cu ceea ce i se părea mai uşor, puse în anthanor o mînă de pămînt afînat, înlătură toate substanţele care i-ar fi putut schimba mirosul şi înteţi focul sub cazanul de aramă. După trei ceasuri de fierbere în vasul florentin se adună o apă tulbure, murdară şi fără miros. Turnă apa aceea în alambic şi reluă operaţia pînă cînd pe fundul retortei rămase o mînă de praf uscat, iar în vasul de colectare se scurseră cîţiva stropi de lichid incolor în care nasul său găsi aroma ţarinii uscate sub soarele verii. Nu se mulţumi cu atît, fierse şi mraniţă din pădure, impregnată cu damfurile rădăcinilor, a ciupercilor şi a frunzişului veşted. Luă apoi o mînă de ţărînă din locul de veci în care se odihnea Adnana şi-l podidiră lacrimile cînd simţi, dincolo de asprimea lutului şi a rădăcinilor salciei ce umbrea mormîntul, o adiere dulceagă de trup putrezit. Trecu apoi la ceva mai greu, se strădui să extragă din aşchii şi talaş aromele diferitelor feluri de lemn. Munci o săptămînă întreagă, iar rezultatul i se păru mulţumitor. Rîndui toate şipurile pe un raft şi scrise pe fiecare ce conţinea.

Fireşte că nu izbuti să extragă mirosul de bronz sau de piatră şi-n zadar pisă cioburi de sticlă încercînd să le distileze fiindcă în alambic nu se adună niciun miros. În schimb se descurcă binişor cu odoarea de pînză, de catifea sau de postav nou şi cu damful întipărit în pielea încălţărilor, curelelor, şeilor şi hamurilor. Se jucă o vreme, încercînd să scoată damful sudorii de cal din harnaşamente şi a celei de seu sleit din şorţurile fierarilor.

Tîrziu în noapte, cînd îşi isprăvea munca, trecea printre rafturi, destupa cîte-o sticluţă şi adulmeca mireasma din ea, bucurîndu-se cînd damful se răsufla nestingherit în nările sale.

În timp ce scotea duhoarea sărată dintr-un ilic arnăuţesc pătat cu sînge îi trecu prin minte un gînd nebunesc, suprema provocare a strădaniilor sale: să extragă esenţa mirositoare a unui trup omenesc. Pentru asta trebuia să desfacă într-un fel nodul viu ce le ţinea laolaltă şi să-l vîre în anthanor, fără să-l taie sau să-i vatăme alcătuirea lăuntrică.

Găsi o însemnare într-o cărţoaie veche a lui Pascal care-l cita pe înţeleptul medic Avicena: "Albinele fac miere, vacile ne dau lapte, oile lînă, viermii de mătase firul streveziu din care se ţes veşminte minunate. Dintre toate fiinţele vii ale acestui pămînt, omul este singura vietate care nu produce nimic folositor ci doar scîrnă, urină, sudoare şi lacrimi", iar ambiţia lui spori căci se simţea în stare să şteargă acest adevăr. Singura nădejde că viaţa lui va fi îngropată în uitare era să obţină absolutul miresmelor, esenţa esenţelor a acestei lumi, mirosul de om.

Nu ştia, însă, cum să înceapă dar, într-o dimineaţă însorită de toamnă, preumblîndu-se în Obor printre mormanele cu roade coapte, nările sale veşnic treze trecură prin zidul de arome mustoase, dulci-acrişoare şi prinseră mireasma unui trup femeiesc. Cald şi neruşinat, învăluit în boarea asudată a subsuorilor, răsfirat prin toate ungherele şi locurile tainice, fiecare cu aroma sa aţîţătoare de carne vie. Se îndreptă ca un copoi spre o tejghea lăturalnică, spre marginea pieţii, acolo unde o precupeaţă trupeşă, cu obrazul lătăreţ şi cu părul bălai prins sub un tulpan, se certa cu un muşteriu.
- Dacă-ţi par acre perjele mele, jupîne, n-ai decît să nu le cumperi! striga ea cu mîinile înfipte în şolduri.

Se apropie şi spuse încet, ca să nu-l audă cineva din mulţimea de inşi care se tîrguiau:
- Le cumpăr eu, pe toate!

Femeia hohoti din tot pieptul ei umflat şi cărnos:
- Bogdaproste, jupîne, mi-ai făcut deverul pe azi... dar ce faci cu ele, magiun?

Filimon se aplecă peste tejghea, desfăcu punga şi şopti:
- Şi-aş mai vrea să cumpăr ceva... ce ai dumneata mai de preţ în făptura dumitale! Numai să-mi spui cît costă că nu mă zgîrcesc defel!"

Ea se burzului şi, nici una nici două, îi trase o scatoalcă peste obraz şi ţipă de se auzi în tot iarmarocul:
- Neruşinatule, io nu-s dintr-alea, tîrîturi care-şi vînd trupul pentru trei zloţi. Du-te-n păcatele tale, colea, în Sărindar şi plăteşte-ţi o paţachină să-ţi facă toate poftele!

Plecă degrabă, ruşinat şi cu obrazul zvîcnindu-i de durere, temîndu-se să nu stîrnească mai tare mînia muierii. În timp ce păşea grăbit pe caldarîm îşi spuse: "Fireşte, am să caut un trup care-i de vînzare şi poate fi cumpărat fără oprelişti!" Se duse în Sărindar dar casa galbenă în care se adăposteau nefericitele ce-şi vîndeau trupul era pustie, uşa deschisă, paturile vraişte şi bătea vîntul prin încăperi. Breasla curvelor primise o puternică lovitură căci capul lor, Fanache, fusese ucis de mîna unui agă de ieniceri şi acum se risipiseră care încotro. Turcului îi plăceau băieţii tineri şi, furios la culme, pusese mîna pe hanger cînd codoşul încercase să-l păcălească vîrîndu-i în pat o slăbănoagă tunsă şi îmbrăcată-n nădragi. Se îndepărtă de acest loc rău famat şi, fără să-şi dea seama paşii îl purtară spre mahalaua ţigănească în care-l crescuse chivuţa Rada. Rătăci o vreme pe ulicioarele înglodate şi mărginite de salcîmi pînă ajunse în dreptul unui bordei din chirpici, mai mare şi mai arătos, cu ferestrele acoperite cu beşici de bou şi proaspăt fărbăluit cu un amestec de var şi piatră vînătă. În pragul uşii stătea un bărbat voinic, numai în nădragi, cu o barbă mare şi creaţă revărsată peste piept şi-un belciug de argint în ureche.
- Bună să-ţi fie inima, boierule, ce pofteşti de la noi? îl iscodi bărbosul.
- Vreau să vorbesc cu bulibaşa!
- L-ai găsit, praleo, mînca-ţi-aş norocul tău, io mi-s! îi zîmbi paşnic celălalt.
- Caut o fată să mă slujească cu ziua, una tînără, curată şi fără obiceiuri urîte! îi zise Filimon de-a dreptul.
- Îţi dau cinci, una mai frumoasă ca alta! spuse bulibaşa bătînd din palme: Haide, mo, proastelor, veniţi că-i rost de căpătuială!

La chemarea lui din bordeiele alăturate răsăriră într-un vălmăşag de sumne înflorate, patru pirande tinere, gureşe ca nişte stăncuţe, cu salbe din bănuţi de aramă la gît şi cu cozile împodobite cu panglici. Chicoteau şi se holbau curioase la Filimon, neştiind la ce să se aştepte. El le cercetă repede, cu nasul şi oftă dezamăgit căci toate miroseau tare a fum, a bulendre mucegăite şi a sărăcie îmbîcsită pe vecie în pielea lor oacheşă. Bulibaşa ridică din umeri, mormăind "tare mofturos mai eşti, neică" apoi se răsuci spre uşa bordeiului şi strigă:
- Fa, mucoaso, ia-n fă-te şi tu încoa', să te vază boierul la chip!

În prag se ivi o fată de cincisprezece-şaisprezece ani, cu trupul subţirel şi mlădios sub cămeşoaia din pînză ce-o purta, cu obrazul îmbujorat şi părul negru şi creţ împletit într-o coadă groasă care-i ajungea pînă la şale. Nările lui fremătară îmbătate de mireasma dulceag-amăruie ce se revărsa în valuri din părul ei bogat.
- Asta mică îi orfană, sireaca, am luat-o de milă s-o cresc în sălaşul meu! îl lămuri bulibaşa.
- Cum te cheamă, fato? o iscodi Filimon.

Chivuţa îl privi cu ochii ei mari, ca mura, umbriţi de gene dese şi murmură cu sfială:
- Mădălina, boierule... ca pe sfînta păcătoasă ce-a spălat picioarele Mîntuitorului!
- Te costă zece groşi pe zi, că-i fată mare! se repezi tutorele ei.
- Bine, ne-am înţeles. Să vină mîine dis-de-dimineaţă la spiţeria de pe uliţa Lipscanilor! spuse Filimon dezlegîndu-şi punga. Se ruşina că tîrguia un suflet omenesc ca pe o vită, dar ispita să-şi atingă ţelul era mai tare decît orice şi plecă spre casă cu paşi repezi, de parcă s-ar fi zorit să nu-l abată cineva din drum. În graba sa nu băgă de seamă că pe la biserica Batiştei un bărbat se luase pe urmele lui. Necunoscutul purta o pelerină neagră şi o pălărie tot neagră, cu boruri mari care-i umbrea obrazul palid şi încercănat, împodobit cu un barbişon după moda frîncească. Umbla cu fereală, furişîndu-se pe lîngă ziduri ca unul ce ştia să iscodească fără să fie văzut. Dacă nasul nu i-ar fi fost copleşit de mireasma trupului chivuţei, spiţerul rătăcitor ar fi simţit, fără doar şi poate, primejdia, căci de sub veşmintele acestuia şiroiau în dîre groase damful de bube supurînde şi putoarea greţoasă de carne atinsă de sfrenţie.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer