Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţă la Hruşciov. Omul şi epoca sa


William Taubman, traducere de Dan Criste

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
William Taubman
Hruşciov. Omul şi epoca sa
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Dan Criste


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Întrebaţi fiind despre Nikita Hruşciov, mulţi occidentali şi nu puţini ruşi şi-l vor aminti probabil ca pe un măscărici bădăran, prost-crescut, care a lovit cu pantoful în masă la ONU. Bărbatul scund şi îndesat, cu ochi mici şi pătrunzători, urechi proeminente şi energie aparent inepuizabilă n-a fost însă obiect de batjocură al sovieticilor, chiar dacă figurează ca personaj în foarte multe anecdote. A fost mai degrabă un om complex, a cărui poveste îmbină triumful cu tragedia ţării sale şi a lui personal.

Complice la crimele din epoca stalinistă, Hruşciov a încercat să destalinizeze Uniunea Sovietică. Tentativa lui îndrăzneaţă, dar confuză de a reforma comunismul a stat la originea unui lung şi straniu proces de ascundere a unui sistem inuman sub o faţă umană (la început, a lui însuşi). Pe lângă faptul că el a pregătit calea pe care Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn aveau s-o urmeze după un sfert de veac, neputinţa lui Hruşciov de a-şi aşeza ţara pe o traiectorie nouă, stabilă şi prosperă a anticipat obstacolele care urmau să stea în calea încercărilor de reformă ale acestora.

Pe Hruşciov l-am văzut întâia şi ultima oară în septembrie 1959. Chiar înainte de a mă întoarce la facultate pentru al doilea an de studiu, l-am zărit în timp ce limuzina lui trecea prin Parcul Central din New York, în timpul tumultuosului său turneu în Statele Unite ale Americii. În 1964, pe când mă aflam într-o călătorie de studiu al limbii ruse în URSS, am coborât într-o mină de cărbune din Doneţk, în Ucraina, unde lucrase Hruşciov în tinereţe. În anul universitar 1965-1966, pe care l-am petrecut ca student la Universitatea de Stat din Moscova, el nu se mai afla la putere şi era căzut în dizgraţie. Prietenii mei studenţi îi erau recunoscători lui Hruşciov pentru că demascase crimele lui Stalin, dar şi ruşinaţi fiindcă un ţărănoi, cum îl considerau ei, fusese conducătorul ţării lor. Păstrau pentru Hruşciov atât afecţiune, cât şi un dispreţ deosebit, sentimente pe care nu am cum să nu le simt şi eu în momentul în care închei de scris această biografie.

La începutul anilor 1980, după ce am scris cartea intitulată Politica americană a lui Stalin, am început să studiez politica americană a lui Hruşciov. Curând însă, am găsit personalitatea lui mai fascinantă decât politica sa externă, aşa că am optat pentru o biografie. Dacă aş fi predat manuscrisul în 1989, cum promisesem iniţial, rezultatul ar fi fost foarte diferit de acest text.

Ca şef al Partidului Comunist, Hruşciov a fost extraordinar de volubil. Numai cuvântările lui despre agricultură încap în opt volume; se pare că, la fiecare două săptămâni, dădea câte un interviu amplu. După înlăturarea lui de la putere, în 1964, a fost primul lider sovietic care şi-a publicat memoriile. Declaraţiile lui publice au fost însă stilizate cu grijă şi curăţate înainte de a fi date la tipar, iar când au fost publicate pentru prima oară în limba engleză, în 1970 şi 1974, memoriile lui n-au cuprins câteva dintre pasajele cele mai revelatoare dictate de el, material pe care el şi familia lui au refuzat să-l transmită Occidentului. La mijlocul anilor 1980, arhivele sovietice de partid era încă inaccesibile, iar majoritatea documentelor occidentale din timpul guvernării lui Hruşciov nu fuseseră încă desecretizate. Chiar şi în 1988, când am petrecut cinci luni la Moscova în cadrul programului de schimburi universitare, mă gândeam că nu pot să recunosc faptul că tema mea este Hruşciov (în schimb, am numit-o "originile destinderii relaţiilor americano-sovietice") ca nu cumva să pun pe jar autorităţile sovietice, deşi, privind în urmă, cred că eu eram probabil mai precaut decât ele. Am reuşit să discut doar cu câţiva oameni care avuseseră legături cu Hruşciov; abia spre sfârşitul şederii mele am putut să vorbesc la telefon, dar nu şi să mă întâlnesc cu Serghei, fiul lui Hruşciov.

În 1991, situaţia se schimbase radical. Începuseră să apară memorii din epoca Hruşciov (inclusiv cărţi scrise de Serghei şi de Aleksei Adjubei, ginerele lui Nikita Hruşciov şi fost redactor-şef al ziarului guvernamental Izvestia); în SUA a fost publicat al treilea volum al memoriilor lui Hruşciov (conţinând texte pe care nu le destăinuise în 1970), iar în revista de istorie Voprosî istorii, a început să apară o ediţie a amintirilor sale, pregătită de Serghei Hruşciov. Solicitat de o editură americană să traduc şi să editez cărţile lui Serghei Hruşciov şi ale lui Adjubei, am profitat de ocazie pentru a-i bombarda cu întrebări şi a primi răspunsuri cu care speram să-şi îmbogăţească lucrările, dar care au îmbogăţit-o cu siguranţă pe a mea.

Odată cu prăbuşirea URSS, arhivele sovietice, rămase închise multă vreme, s-au deschis în sfârşit, sporadic şi nu neapărat permanent, dar cel puţin pentru o vreme. Arhiva prezidenţială (fosta arhivă a Biroului Politic), care conţine materiale deosebit de sensibile despre liderii sovietici, şi arhivele KGB rămân închise pentru toată lumea, cu excepţia câtorva privilegiaţi, însă arhivele principale ale partidului au devenit accesibile nu doar la Moscova, ci în toată fosta Uniune Sovietică. Din fericire, unele dintre acestea s-au dovedit a conţine copii ale unor documente despre care secretoşii sovietici credeau că s-au păstrat doar în arhiva Biroului Politic.

În următorii zece ani, am cercetat când şi când arhive de la Moscova, Kiev şi Doneţk şi am discutat cu membri ai familiei Hruşciov, colegi de la Kremlin, subalterni care i-au fost colaboratori sau adversari, oameni care-l cunoşteau cu mult înainte de a-i succeda lui Stalin în 1953. Cu ajutorul lui Serghei Hruşciov, am mers la Kalinovka, unde s-a născut Nikita Hruşciov, şi am vizitat locurile din răsăritul Ucrainei pe care acesta le frecventase adeseori în adolescenţă. Cum epoca sovietică abia se sfârşise, unele dintre fostele oficialităţi cu care am vrut să mă întâlnesc ezitau încă să discute cu un american, în vreme ce arhiviştii nu prea ştiau ce era bine să arate. Din acest punct de vedere, eforturile mele de a da de urma unor oameni, de a-i determina să se întâlnească cu mine, să vorbească cu sinceritate şi de a dezgropa documente de mult ascunse au presupus în egală măsură muncă de detectiv şi cercetare academică tradiţională.

Următoarea mea problemă a fost să organizez şi să interpretez tot acest material. Până la căderea URSS şi mai ales în epoca Gorbaciov, principalele întrebări cu privire la Hruşciov au vizat reformele acestuia: de ce şi cum a încercat să le realizeze şi de ce, în mare măsură, au eşuat? Din 1991 însă activitatea lui Hruşciov a căpătat o semnificaţie mult mai amplă. Căci, luată în ansamblu, viaţa lui este o oglindă a perioadei sovietice în general. Revoluţia, războiul civil, colectivizarea şi industrializarea, teroarea, războiul mondial, războiul rece, stalinismul târziu, poststalinismul - Hruşciov a luat parte la toate acestea. Ce i-a atras pe atâţia bărbaţi şi atâtea femei spre revoluţie şi comunism? Ce i-a făcut să rămână fideli cauzei după ce a început teribila vărsare de sânge? Ce i-a făcut, cel puţin pe unii dintre ei, s-o rupă cu propriul trecut şi să încerce să reformeze regimul? În sfârşit, ce i-a nemulţumit şi i-a înfrânt, începând astfel o lungă epocă de stagnare, urmată de prăbuşirea Uniunii Sovietice înseşi? Biografia lui Hruşciov poate oferi cel puţin câteva dintre răspunsuri.

Dacă am lărgit discursul pentru a acorda spaţiu egal tuturor perioadelor din viaţa sa, l-am şi restrâns pentru a mă concentra asupra caracterului său. Din unele puncte de vedere, Hruşciov a fost omul sovietic tipic, dar şi un personaj unic în acelaşi timp. Nenumăraţi muncitori şi ţărani s-au afirmat după revoluţie, dar el a ajuns în vârf. În vreme ce majoritatea colegilor săi de la Kremlin au devenit rotiţe lipsite de personalitate ale maşinăriei staliniste, el şi-a păstrat cumva caracterul omenesc. Toţi oamenii lui Stalin lucrau peste program ca să-i facă lui pe plac, însă Hruşciov era nefiresc de hiperactiv, mereu înclinat să vorbească vrute şi nevrute cu oricine, de la mulgătoarele din cooperativele agricole până la şefi de stat. Măsurile foarte importante de politică internă şi externă luate de el sunt şi ele excepţionale, mergând de la denunţarea lui Stalin şi instalarea în secret a unor rachete în Cuba până la retragerea bruscă a acestora pentru a pune capăt confruntării nucleare pe care chiar acţiunea sa necugetată o provocase.

Această imagine mi-a sărit în ochi în urma studierii datelor istorice. Căutând să înţeleg fondul psihologic, ca şi pe cel politic al acesteia, am consultat diverse teorii cu privire la personalitatea omului şi le-am cerut mai multor psihologi şi psihiatri să-şi exprime părerea cu privire la ideile mele. Nefiind însă eu însumi psiholog, m-am ferit de cele mai multe ori să folosesc termeni tehnici, căutând în schimb să înfăţişez caracterul lui Hruşciov într-un limbaj obişnuit.

Truismul conform căruia documentele istorice nu vorbesc de la sine, ci trebuie interpretate se aplică îndeosebi documentelor sovietice elaborate având în vedere ce voia conducătorul şi urmările neîndeplinirii voinţei sale. M-am bazat în mare măsură pe asemenea documente, dar le-am interpretat prin prisma altor surse. Ruşii postsovietici care scriu memorii ori sunt intervievaţi la mult timp după petrecerea faptului sunt acum cu totul liberi să spună adevărul, dar numai în măsura în care şi-l amintesc ori vor să şi-l amintească. Mulţi au de rezolvat nişte răfuieli vechi, lucru pe care-l fac mai mult din plăcere decât ţinând cont de cele întâmplate. Din acest punct de vedere, documentele sunt un corectiv util al memoriilor, care, la rândul lor, le confirmă.

Hruşciov n-a ţinut niciun jurnal şi n-a scris multe scrisori. Era prea ocupat ca să facă asta, pe vremea lui Stalin nici nu era un lucru sigur să-ţi aşterni gândurile pe hârtie şi, dat fiind faptul că nu prea stăpânea gramatica şi ortografia limbii ruse, prefera să dicteze unui stenograf decât să scrie. În orice caz, documentele particulare strânse de el au fost confiscate de KGB după moartea sa şi, de atunci, n-au fost date publicităţii. În lipsa unei arhive personale, memoriile lui Hruşciov capătă o importanţă deosebită, dar prezintă şi unele probleme speciale. El era de cele mai multe ori singur când le-a înregistrat la casetofon, la multă vreme după producerea evenimentelor în cauză, fără a avea acces la documente sau arhive şi ţinând mereu seama de omniprezentul KGB. Avea o memorie prodigioasă, dar şi o nevoie profundă de a se justifica în faţa generaţiilor viitoare. Am încercat să disting ceea ce este real în memoriile lui Hruşciov de felul în care el voia să se vadă pe sine şi să fie văzut de alţii. Am aflat totuşi şi o mulţime de lucruri din ceea ce am ajuns să consider a fi mitul lui Hruşciov despre el însuşi.

Versiunea rusească completă a memoriilor lui Hruşciov, editată de fiul său, tratează mai multe aspecte decât cele trei volume în limba engleză. Uneori însă volumele englezeşti conţin pasaje revelatoare care nu se găsesc în ediţia rusească. Înregistrările şi transcrierile exacte ale memoriilor sale, pe care de asemenea le-am analizat, ne apropie de Hruşciov, dar, în forma incoerentă, fără şir în care se găsesc, pot fi urmărite destul de greu. M-am gândit să citez din aceste transcrieri, nu din versiunile publicate, dar acest lucru nu numai că ar fi un chin pentru cititori, dar ar reprezenta şi un act de trădare faţă de Hruşciov însuşi, care, cât timp a trăit, a supervizat munca de editare desfăşurată de fiul său şi de alţii şi care a vrut cu siguranţă ca aceasta să continue după moartea sa. Hruşciov însuşi se exprima într-un mod mult mai puţin elegant, după cum va observa cititorul din exemplele textuale citate în carte. Ce pot să spun eu este că versiunile rusească şi englezească ale memoriilor sale sunt fidele textului dictat de el, împleticindu-se în vorbe, dar cu aprigă determinare, la sfârşitul vieţii sale.

(WT, Amherst, Massachusetts, februarie 2002)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer