Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XL)


Dan Recheşan

03.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Adnana şi Heilung mor de ciumă. Filimon părăseşte oraşul şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu puterea şi limitele nasului său. Revine apoi în oraş, dar e făcut prizonier de o ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, care îl omoară pe pitarul Negreanu, în slujba căruia intrase Filimon. Ceata se destramă la un atac nereuşit şi Filimon evadează. Redeschide spiţeria şi are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru este agent dublu pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti. Filimon îl caută, dar fără succes. Fabrică parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană pe palicarul Iordache Olimpiotul, prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, agent al masonilor preocupat şi de încetinirea metabolismului cu ajutorul sîngelui de broască. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Ianis Saramandru şi Iordache Olimpiotul îl otrăvesc pe vodă. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot, Anghel i se alătură. O prezicătoare îi prevesteşte lui Filimon că Anghel va fi omorît şi că Eufrosina nu îl iubeşte. Cumpără un pistol şi are o serie de vise despre întîlnirea cu Saramandru. Tudor Vladimirescu pleacă cu oştirea norodului spre Bucureşti, în ciuda voinţei boierilor. Conducerea Bucureştilor e lăsată pe mîna bimbaşei Sava. Alexandru Ipsilanti ajunge la Iaşi şi porunceşte omorîrea tuturor turcilor din oraş. Otomanii răspund cu ample măceluri ale creştinilor aflaţi pe teritoriul lor, iar ruşii se păstrează departe de conflict. Prezicătoarea îi vesteşte bimbaşei Sava că va fi decapitat de turci. Andrei Gealantaru e prins de Tudor Vladimirescu că a furat un pandativ pentru Eufrosina şi condamnat la spînzurătoare, dar aceasta îl salvează luându-l de soţ. Tudor e primit de bucureşteni cu urale şi numit "Măria ta". Ianis Saramandru interceptează un mesaj al lui Simone Balsamo către şefii masoni. Ipsilanti ajunge la rîndul său în Bucureşti, cu oastea Elefteriei. În mulţimea care îl întîmpină se află şi Filimon, care îi vede pe Iordache Olimpiotul şi pe Ianis Saramandru călărind alături de Ipsilanti. Scoate pistolul să îl împuşte pe Ianis, dar e capturat de arnăuţii care îl păzesc pe Ipsilanti, bătut şi încarcerat. E salvat de spînzurătoare de Iosupov. Tudor Vladimirescu îi promite lui Ipsilanti că îl va sprijini pe teritoriul ţării în lupta contra turcilor, dar refuză implicarea în afara graniţelor ţării. Iosupov are viziunea unei bătălii sîngeroase cu turcii, sub influenţa unei licori pregătite de Filimon. Ipsilanti, cu sprijinul lui Saramandru, pregăteşte o scrisoare falsă ca din partea lui Vladimirescu spre turci. Oastea lui Vladimirescu e înfometată, dar acesta îi spînzură pe toţi cei care fură, inclusiv pe Gealantaru, prins din nou cu nişte bijuterii de preţ. Grecii nu îl ajută pe Vladimirescu în lupta cu turcii. Filimon şi Iusupov ajung prin nişte galerii subterane în beciurile conacului din Goleşti; rusul dispare în timpul nopţii. Tudor e asasinat din porunca lui Ipsilanti, acuzat că a pactizat cu turcii pe baza scrisorii falsificate. Scăpaţi de Tudor, turcii se pregătesc să atace oastea Eteriei, condusă de Ipsilanti. Conform profeţiei, bimbaşa Sava, care nu se implică în nici o luptă ci doar caută să-şi conserve puterea prin orice mijloace, e decapitat de turci. Filimon se întoarce la spiţerie şi încearcă din nou să extragă mirosul de fiinţă umană şi reuşeşte de trei ori. Începe să caute o variantă de a regăsi mirosul mamei sale, de care îşi aminteşte vag, ca prin vis. Saramadru pretinde să i se dea ca moştenire casa rămasă în urma Adnanei şi îl acuză pe Filimon că a furat din casă 10.000 de piaştri. Pare convins că are dreptate, dar cum îi lipsesc martorii nu este crezut la vornicie. Decide să îşi facă singur dreptate şi să ia de la Filimon banii pe care consideră că îi merită. Saramadru aude că un tînăr gramatic e acuzat de uciderea pitarului Negreanu şi că ispravnicul Capîntortură e capabil să recunoască slovele ale acelui gramatic. Bănuieşte că e vorba de Filimon şi plănuieşte să pună mîna pe un înscris al acestuia şi să îl acuze de crimă. Ghika vodă, marele vătaf al tuturor breslelor din Bucureşti, îi închide lui Filimon spiţeria pentru că acesta refuză să se prezinte pentru a-i fi evaluat meşteşugul, spunând că nu există cineva suficient de priceput pentru a o face.

40.

Prin aprilie se porni un potop de ploi grozave şi ieşi Dîmboviţa puhoi din matcă, iar după ce se traseră apele şi rămaseră în urmă smîrcurile împuţite şi pline de ţînţari, vîntul purtă aerul otrăvit în toate mahalalele. Aşa cum se întîmpla în fitece an se dezlănţui o molimă cumplită de vărsat negru în tot Bucureştiul. Gemeau spitalele de atîţia bolnavi, iar doftorii de la Colţea şi de la sfîntul Pantelimon de-abia pridideau să-i îngrijească. Fiindcă boala nu alege între tînăr şi bătrîn ori între sărac şi bogat, năpasta lovi şi casa stolnicului Bălăceanu, boier de neam vechi, ce stătea la loc de cinste în divanul domnesc. Avea Bălăceanu o fată de patrusprezece ani, frumoasă şi cuminte, de-i băteau de pe-acum peţitorii la poartă, care pică beteagă la pat. Degeaba chemară sumedenie de doftori la căpătîiul bolnavei, căci toţi ridicau din umeri neputincioşi, numai unul mai bătrîn zise: "Puneţi-i pe bube cataplasme cu romaniţă şi daţi-i să bea cîte o litră de fiertură de urzici pe zi, însă, să ştiţi una şi bună: chiar dacă scapă cu viaţă, urmele bubelor vor rămîne şi-i vor sluţi pentru totdeauna chipul frumos."

Tare se necăji stolnicul, căci ţinea la fiică-sa mai mult decît la slujba domnească şi-i scoase pe doftori afară. O chelăreasă bătrînă se găsi şi ea să-l sfătuiască aşa: "În Lipscani se află un spiţer care-i tare iscusit, de vreme ce pe mulţi a lecuit de tot felul de metehne... se zice că pînă şi ciuma lui Caragea a biruit-o... numai el o poate scăpa pe duduia Cătălina de boală!"

Filimon se trezi pe la al treilea cîntat al cocoşilor că bate cineva tare în poartă. Deschise ferestruica de la catul de sus şi întrezări în bezna de afară, că se stinsese şi felinarul din capul uliţei, un aprod îmbrăcat în straie scumpe de slugă boierească.
- M-a trimis biv vel-stolnicul Bălăceanu să te aduc degrabă meştere, mort-copt, că-i jale mare, domniţa a picat la pat! îi spuse slujitorul de cum îl văzu.
- Nu vin nici pentru vodă şi toţi banii din haznaua domnească! i-o trînti el şi vru să se culce la loc, însă aprodul nu se dădu bătut:
- Dacă nu vii de bunăvoie are să trimită gealaţii să te lege!

Se îmbrăcă, îndesă în desagă leacurile care le credea trebuincioase şi se luă pe urmele slugii. Boierul îi aştepta încruntat, cu obrazul tras de nesomn şi îngrijorare în cerdac.
- Spiţerule, dacă-mi scapi fata, te-mbrac în aur din cap pînă-n picioare! zise el.
- N-am nevoie de bani, stolnice, îmi fac datoria juruită lui Asclepios! răspunse Filimon.

Cînd intră în iatacul bolnavei, adulmecă deîndată, străpungînd prin aburul greu şi puturos al bolii, o mireasmă minunate de caise în pîrg, una neînchipuit de rară, aşa cum erau şi-acele fructe în veacul acela, iar inima i se umflă de plăcere. Fata era întinsă în aşternut, cu ochii închişi şi buzele uscate, aproape fără suflare, iar din trupul ei plăpînd, încins de fierbinţeală veneau efluvii atît de puternice de arome însufleţite, dulci, învăpăiate încît ochii i se înceţoşară şi ameţi. Simţea că va muri şi el, răpus de liubov neîmpărtăşit dacă nu va izbuti s-o scape de la pieire şi nu-i va culege feciorelnica mireasmă. Îşi frecă fruntea brobonită şi venindu-şi cu greu în fire porunci slujnicelor:
- Aduceţi o pînză curată de in şi o cofă cu apă caldă!

După ce-i scoase pe toţi din odaie, o dezbrăcă pe fată şi îi unse tot trupul cu o pomadă din grăsime de viezure, suc de gălbenele şi scoarţă pisată de salcie, iar apoi o înfăşură strîns în pînză ca să asude. Cum în palmele sale se întipăriră firimituri din parfumul trupului ei gol, le şterse cu o năframă pe care o ascunse ca să se desfete, ferit de ochii curioşilor, mai tîrziu.

Pe la prînz îi spălă trupul cu apă încropită şi-l înfăşă din nou în pomadă. A doua zi spre seară, fata îşi veni în fire, făcu ochi şi ceru să mănînce, iar peste trei zile era vindecată. Se văzu deîndată priceperea spiţerului căci, după ce bubele negre se traseră, pielea ei ca petala de trandafir rămase netedă, fără zgaibe şi fără pete.
- Cere-mi tot ce vrei, am să-ţi împlinesc orice dorinţă! zise bucuros peste toate Bălăceanu.
- Nu vreau decît să mi se scoată lacătul de pe uşa spiţeriei!

Stolnicul luă o hîrtie şi un condei:
- Nimic mai uşor, am să fac înscrisul chiar acum şi-am să-l trimit degrabă la agie!

Scrise zapisca, apăsă pecetea şi-l puse pe Filimon să se iscălească sub ea, ca să i se afle starea şi rostul în catastifele vorniciei.

Se întoarse acasă cu sufletul îndoit. Nu-i păsa prea mult că vornicia îl ierta de dări şi-i lăsa liber negoţul, însă îl mîhnea faptul că nu putuse să răpească minunata mireasmă a trupului duduiţei Cătălina. Era de-acum stăpînul miresmelor, de vreme ce avea în şipuri culese aromele trupurilor a trei femei şi-n trufia lui se simţea în stare să adauge încă una neasemuit de minunată şi de rară în tezaurul său de mirosuri. Aidoma lacomului din evanghelii "care din ce avea, mai mult poftea" în mintea sa neliniştită îşi croi drum un plan prin care să-şi ducă şi-această năzuinţă la bun sfîrşit. Dacă ieromonahul Paisie ar fi fost lîngă el, poate l-ar fi povăţuit să citească cuvintele înţelepte ale Ecleziastului, cu deosebire cele în care se zice aşa:
"Apoi, cînd m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mîinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi-o goană după vînt, şi că nimic nu este trainic sub soare."

***
Mîinile lui Saramandru tremurau în timp ce împingea spre vornicul Greceanu zapisul semnat de Filimon. Plătise bani grei unui şnapan de la vornicie ca să pună mîna pe el.
- Iaca dovada vinovăţiei spiţerului din Lipscani! zise el stăpînindu-şi cu greu mulţumirea.

Greceanu puse hîrtia sub ochi, o privi cu luare aminte şi zise ridicînd din sprîncene.
- Să nu ne pripim, o iscălitură ca asta, colea, nu dovedeşte învinuirea de furt şi omor!
- Nu vezi, domnia ta, că-i acelaşi scris? Pînă şi felul în care e încondeiată buchia f vădeşte că-i aceiaşi mînă cu aceea care a iscălit în catastiful pitarului!
- Am să cercetez temeinic, iară adevărul va ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra apei!
- Ce să mai cercetezi, vornice cînd e limpede ca lumina zilei, sări Saramandru. Înşfăcă zapisul şi strigă mînios în timp ce ieşea pe uşă:
- Am să merg cu jalba mea dinaintea lui vodă, să judece el, de vreme ce dumneata eşti înţeles cu duşmanii mei să mă nedreptăţeşti!

Grigorie Ghika avea renumele de om cumpănit şi nepărtinitor, însă grijile care apăsau pe umerii săi, căci avea nenumăraţi duşmani, nu numai în afara ţării, la Petersburg, Viena sau Istanbul dar şi din cei ascunşi în umbra tronului, nu-i dădeau răgaz să asculte toate jalbele şi să judece toate pricinile din divan. Îl trimise pe Saramandru înapoi, la vornicie şi uite-aşa, judecarea pricinii uciderii pitarului Negreanu şi cea a prădării lui Kevrosian se tărăgănă într-atît de i se urî şi jălbaşului să mai întrebe de ele. Blestemă pravilele şi pe judecători şi urzi un plan prin care să-şi afle singur dreptatea. Sufletul său josnic nu se îndoi nicio clipă că minciunile pe care se sprijinea nu puteau să-i aducă mulţumire nici în ochii lumii, nici în cei ai lui Dumnezeu, Atotvăzătorul!

***
Într-o noapte întunecată de mai, messir Simone Balsamo, iscoadă masonică, necromant şi mare mag, se întoarse nevăzut-neştiut de nimeni, în Bucureşti. Ar fi fost şi greu să-l recunoască careva fiindcă îşi răsese barba, se sulemenise să pară cu vreo zece ani mai tînăr şi purta o perucă lungă şi stufoasă de culoarea castanelor. De data asta nu poposi în casa cu zidurile de culoarea pucioasei de pe cheiul Dîmboviţei, ci îşi luă o cămăruţă la catul de sus al unei coşmelii de pe uliţa Casapilor. Dacă o privire curioasă ar fi pătruns printr-una din lucarnele acoperişului l-ar fi văzut îndeletnicindu-se cu treburi ciudate şi diavoleşti pentru care nu numai agia şi ipistaţii domneşti l-ar fi legat în lanţuri, ba chiar şi slujbaşii inchiziţiei l-ar fi azvîrlit deîndată în unul din beciurile întunecate ale curiei papale. Acolo în ascunzătoarea sa despica broaşte, salamandre şi năpîrci şi le culegea sîngele într-un pocal mare din argint, împodobit cu semnele zodiacale, ca mai apoi să-l amestece cu droguri şi să-l înghită hulpav. Pesemne că acest leac blestemat îl ajuta să rămînă treaz mai tot timpul, fiindcă ziua scria de zor într-un catastif gros, cine-ştie, poate incantaţii către ucigă-l toaca ori dări de seamă către conciliul înaltei loje Orientale, iar noaptea veghea ca o buhă, urmărind mersul astrelor pe boltă printr-o lunetă construită de meşterii sticlari din Murano. După nouă zile de cînd venise, se înţoli într-un costum de catifea albastră ca cerul şi bătu la uşa spiţeriei lui Filimon. Acesta picotea pe un scaun în officina, în care de ceva vreme nu mai intra niciun muşteriu. Era sleit de puteri fiindcă nopţile îi erau mai tot timpul tulburate de năluciri şi frămîntate de îndoieli.
- Caro amico, zise Balsamo de cum intră, tu trebui să ajuţi la mine!

Îl recunoscu cu greu şi nu-şi ascunse nedumerirea că se ivise aşa, din senin.
- Messire, cu bucurie te-aş ajuta dar slabe nădejdi poţi aştepta de la un biet spiţer ca mine, căruia nu-i mai deschide uşa niciun...

Celălalt nu-l lăsă să sfîrşească şi-şi frecă palmele mici şi acoperite de solzi cenuşii:
- Non e vero, tu sei un gran maestro, un illustrissimo alchimista, piu grande que Paracelsus!

În graiul său pocit îl făcu să înţeleagă că e pe cale să prepare un elixir nemaipomenit, unul în stare să scoale şi morţii de pe năsălie dar că nu avea la îndemînă sculele trebuincioase. Scoase din buzunar o butelcă din sticlă, plină cu zeamă negricioasă şi-o aşeză pe tăblia de marmură a comptoarului.
- Ecco, lo sostanza primordiale!

Nasul lui Filimon tresări alarmat căci şipul duhnea tare a sînge de tîrîtoare şi a venin. În fapt, zeama din şip era stoarsă din pielea a nouă salamandre, hrănite timp de nouă zile cu suc de cucută, flori de mătrăgună şi cele mai otrăvitoare ciuperci ce se puteau găsi. Şarlatanul de italian voia, nici mai mult nici mai puţin, decît să-i distileze o otravă atît de puternică încît o singură picătură din acel venin să răpună zece bărbaţi în putere. Puse atîta stăruinţă în vorbele lui, arătîndu-i ce foloase uriaşe ar fi avut omenirea de pe urma miraculosului leac, amestecînd în zisele lui, laude, linguşeli, făgăduieli dar şi ameninţări ascunse încît îi făcu pe plac. Trecură apoi la lucruri mai plăcute şi, cum-necum, ispitit de sporovăiala celuilalt îi destăinui patima pentru fata lui Bălăceanu. Balsamo surîse părinteşte şi, prinzîndu-i slăbiciunea, îi înfăţişă un plan menit să-i înlesnească intrarea nestingherită în iatacul fetei.

A doua zi, stolnicul primi o epistolă împodobită cu o pecete aurită ce înfăţişa doi pardoşi faţă-n faţă sprijinind un scut roşu cu o cruce albă, trunchiată. Slovele încondeiate cu migală pe foaia groasă îl uimiră peste poate, căci cel care o trimise se iscălea ca fiind principele Vittorio Amedeo, duce de Aosta, capul casei de Savoia şi-i cerea, nici mai mult nici mai puţin, mîna fetei sale pentru feciorul său. Un om cu scaun la cap s-ar fi îndoit de vorbele acelea umflate şi lipsite de temei. Pesemne că Balsamo, căci el trimise scrisoarea mincinoasă, amestecase în cerneală un drog, ori întipărise filele, asemenea medicului Rahed care-l ucisese în acest fel pe nerecunoscătorul şah Caleb, cu o otravă ce zăpăcea mintea, căci Bălăceanu se duse glonţ în iatacul fetei ca să-i dea vestea. Cătălina, fată cuminte ascultă vorbele lui taică-su neîmpotrivindu-se să-i dea un răspuns înaltului peţitor şi să se înfăţişeze cît mai degrabă mirelui. Nici ei şi nici stolnicului nu le dădea prin gînd în ce plasă de păianjen diavolească îi era sortit să cadă. Într-unul din răvaşele trimise marelui maestru al lojei orientale cu un porumbel călător Balsamo pomenea de toată ţesătura de intrigi şi-l înfăţişa pe spiţer ca un pion folositor scopurilor oculte ale masoneriei. Răspunsul primit fusese unul scurt şi tare lămuritor: "Aduceţi deîndată acest om în rîndul ucenicilor noştri, iniţiindu-l în misterele lojei."

Filimon îşi ţinu făgăduiala şi, peste două zile îi înmînă otrava italianului. O încercară pe un cîine de pripas şi fură mulţumiţi cînd jigodia îşi dădu, cît ai clipi, ultima răsuflare. Pe urmă Balsamo îi înfăţişă pas cu pas, fărădelegea pe care o pusese la cale, sfătuindu-l să se încreadă nu numai în puterile lui dar şi-n semnele astrelor care, cică, îi erau favorabile. Îi lipi o barbă calpă şi-l îmbrăcă apoi în straie de zugrav şi meşter de icoane trimis, chipurile să facă portretul fetei lui Bălăceanu. Acesta se împotrivi la început zicînd că nu ştie ţine penelul în mîini şi nici la meşteşugul mînuirii vopselelor nu se pricepea. "non necesario, pretende que scarabochiare, mîzgăleşti puţin!" îi explică nemernicul de necromant. Pe urmă se înfăţişă dinaintea stolnicului zicînd că e messir Bontempi, ambasador al ducelui de Savoia în Valahia. Se oploşi în casă, fiind, fireşte, ospătat şi găzduit cum se obişnuieşte cu trimişii de rang mare. A doua zi bătu la poarta stolnicului şi aşa-zisul meşter de icoane, cu toate sculele trebuincioase meşteşugului său în desagă. Cu greu l-ar fi recunoscut careva dintre ai casei, sub înfăţişarea schimbată şi hainele potrivite breslei, pe cel care o vindecase pe fată. Cînd se văzură singuri italianul îl trase deoparte şi-i arătă tiparul în ceară a unei chei. Era de la uşa iatacului în care dormea Cătălinei şi de-acum putea să intre acolo, la adăpostul nopţii, ca să-şi facă nestingherit mendrele. Soarta făcu ca împlinirea acestui mişelesc plan să fie uşurată de plecarea lui Bălăceanu cu treburi la moşia din Bălăceşti, iar restul se petrecu atît de repede încît lui Filimon i se păru că toate mergeau ca-ntr-un vis.

Descuie încetişor uşa şi păşi uşurel în iatac. Trupul ei fraged şi dezgolit revărsa miresme ameţitoare de caise pîrguite şi floare de nard. Se apropie de pat şi-i dădură lacrimile văzînd-o cum doarme liniştită, cu obrazul mîngîiat de razele argintii ale lunii, zîmbind în somn ca un prunc. Îi legă repede mîinile, pînă nu se dezmetici, cu o frînghie de mătase şi-i îndesă în gură o cîrpă ca să nu ţipe şi să trezească slugile. Încercă s-o liniştească căci tremura ca o păsăruică prinsă în laţ, şoptind: "nu te teme, nu-ţi fac niciun rău, sunt spiţerul care te-a vindecat de vărsat negru!" Ea oftă, îşi dădu ochii peste cap şi se lăsă moale în braţele lui. Era atît de uşoară cînd o luă la subsioară încît părea mai degrabă, palidă şi înspăimîntată de ceea ce păţea, o păpuşă din ceară şi ieşi în cerdac. Balsamo îl aştepta în grădină cu o scară şi-l ajută să care dulcea povară dincolo de zidurile caselor. Avea el planul său, groaznic şi nemărturisit, să sacrifice o fecioară prinţului iadului şi atotstăpînitorului întunericului ca-n acest fel, Satan să-i fie aproape în blestemăţiile pe care le făcea. Se furişară pe uliţe, la adăpostul întunericului precum doi tîlhari pînă ajunseră în spiţerie. Filimon o întinse pe masă şi tremurînd de nerăbdare, îşi pregăti pomezile, feşele şi anthanorul, grăbit ca să culeagă sudoarea minunat mirositoare revărsată din trupul Cătălinei ca parfumul din caliciul unei flori. Cînd o dezbrăcă, băgă de seamă că fata nu mai răsuflă, iar mădularele i se răciseră ca gheaţa. Încercă s-o readucă la viaţă, frecîndu-i tot trupul cu oţet aromat, îi turnă pe buze tot felul de licori vindecătoare dar în van, căci sărmana făptură îşi dăduse duhul sufocată de cîrpa pe care i-o îndesase în gură, ori poate inima ei fragilă se oprise din pricina spaimei. De-acum sufletul ei nevinovat urcase la ceruri, printre îngeri. O spaimă cumplită îl cuprinse şi-şi pierdu cumpătul neştiind cum să ascundă grozăvia înfăptuită. Fantasma ieromonahului Paisie îi apăru dinainte mustrîndu-l "să nu ucizi, fiule, aceasta-i cea de-a şasea poruncă a Domnului", iar apoi se ivi şi năluca spiţerului Heilung zicînd: "în meşteşugul nostru, noi, ucenicii lui Asclepios, trebuie să căutăm să facem mai mult bine decît rău!" Sîngele îi năvăli în cap, ochii i se împăienjeniră şi se prăbuşi într-o beznă fără miros. De nu şi-ar fi pierdut cunoştinţa, l-ar fi văzut pe Balsamo cum îndeasă trupul moartei într-un sac şi, cu o putere nebănuită pentru unul ca el, îl aburcă în spinare făcîndu-se nevăzut în noapte.

A doua zi tot Bucureştiul vuia la aflarea cumplitei veşti. Stolnicul se întoarse de la moşie şi-şi smulgea barba şi părul din cap cuprins de deznădejde, cu inima arsă de această pierdere năprasnică prăvălită asupra familiei sale. Caraulele înarmate prinseră să cutreiere uliţele oraşului, de la un capăt la altul, oprind orice ins bănuit de omor. Spre seară, oamenii agiei găsiră trupul fetei azvîrlit pe un maidan din mahalaua măcelarilor. Era goală, cu ochii scoşi şi pielea scrijelată de pentagrame şi de semne cabalistice adînc săpate în carne, iar frumoasele ei plete bălaie fuseseră retezate de la rădăcină.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer