Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Anul potopului


Margaret Atwood, traducere de Diana Marin-Caea

29.11.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Margaret Atwood
Anul potopului
Serie de autor Margaret Atwood, Editura ART, 2017

Traducere din limba engleză şi note de Diana Marin-Caea


***
Prezentare

Dacă Oryx şi Crake era povestea zilelor de dinainte de sfârşit, Anul potopului - cum o sugerează şi titlul - ne aruncă în mijlocul apocalipsei, relatată din perspectiva celor mai improbabili supravieţuitori: două femei inabile social ale căror vieţi eşuează în mijlocul unui grup de fanatici religioşi ce aşteaptă, ironic, tocmai sfârşitul lumii.

Când - ca urmare a actului de terorism genetic din prima carte - majoritatea populaţiei lumii moare, ce vor mai face cei câţiva rămaşi în viaţă? Atwood spune pe îndelete povestea acestor ultimi actori umani din istorie, încercând să se descurce într-o lume pe care uneori tocmai lăcomia sau indiferenţa lor au făcut-o imposibil de recunoscut.

"Scrisă cu energie, inventivitate şi cu mult fler narativ... O carte captivantă şi viscerală ce scoate în evidenţă talentul pur de povestitoare al lui Atwood." (New York Times)

"Un thriller care-ţi va face inima să-ţi sară din piept." (Washington Post)

ZIUA PRĂDĂTORULUI
Anul Douăzeci şi cinci
Despre Dumnezeu ca Prădător Alfa. Expunere de Adam Unu

Dragi Prieteni, dragi Creaturi Înrudite, dragi Semeni Muritori,

Cu multă vreme în urmă am sărbătorit Ziua Prădătorului în plăcuta noastră Grădină a Raiului de pe Acoperiş. Copiii noştri îşi puseseră urechile şi cozile de Prădător, făcute din blană artificială, iar la apus am aprins lumânări înăuntrul Leilor, Tigrilor şi Urşilor făcuţi din cutii de conserve găurite, şi ochii arzători şi luminoşi ai acestor reprezentări ale Prădătorilor au strălucit deasupra festinului nostru de Ziua Prădătorului.

Dar astăzi, Sărbătoarea noastră trebuie celebrată în Grădinile interioare ale Minţilor noastre. Suntem norocoşi să le avem chiar şi pe acestea, acum, că Potopul Uscat s-a abătut peste oraşul nostru şi, cu siguranţă, peste întreaga Planetă. Cei mai mulţi au fost luaţi prin surprindere, dar noi ne-am bazat pe îndrumarea Spirituală. Sau, ca să folosim o exprimare materialistă: am ştiut să recunoaştem o pandemie globală atunci când am avut de-a face cu una.

Să aducem mulţumire pentru acest Ararat în care ne-am adăpostit în ultimele luni. Poate că nu este Araratul pe care l-am fi ales noi, aşezat fiind în pivniţele Ansamblului de Locuinţe Buenavista, care erau mult prea umede chiar şi pe vremea culturilor de ciuperci ale lui Pilar, şi care sunt încă şi mai umede acum. Dar suntem binecuvântaţi pentru că nişte creaturi înrudite din neamul Şobolanilor ne-au oferit proteinele lor, dându-ne astfel posibilitatea de a ne continua existenţa Pământească. Am fost, de asemenea, norocoşi, pentru că Pilar a construit un Ararat chiar în această pivniţă, ascuns în spatele unui bloc de ciment însemnat cu simbolul unei albine minuscule. Ce întâmplare providenţială că atât de multe provizii de-ale ei şi-au păstrat prospeţimea! Însă din nefericire nu toate.

Dar aceste resurse sunt acum secătuite, aşa că trebuie să ne mutăm, altfel vom muri de foame. Să ne rugăm ca lumea exterioară să nu mai fie una Exfernală - ca Potopul Uscat nu doar să fi distrus, ci să fi şi curăţat, şi ca toată lumea să fie acum un nou Eden. Sau, dacă nu e încă un nou Eden, să devină unul în curând. Sau cel puţin aşa tragem nădejde.

De Ziua Prădătorului nu-l sărbătorim pe Dumnezeul cel bun şi iubitor, care ne e Tată şi Mamă, ci pe Dumnezeul-Tigru. Sau pe Dumnezeul-Leu. Sau pe Dumnezeul-Urs. Sau pe Dumnezeul-Mistreţ. Sau pe Dumnezeul-Lup. Sau chiar pe Dumnezeul-Rechin. Oricare ar fi simbolul, Ziua Prădătorului este devotată înfăţişării care înspăimântă şi puterii copleşitoare - care, fiind uneori dorite de noi, trebuie să-i aparţină şi lui Dumnezeu, căci toate lucrurile bune îi aparţin lui.

În calitate de Creator, Dumnezeu a pus o mică parte din El în fiecare dintre Creaturile Sale - cum ar putea fi altfel? -, prin urmare Tigrul, Leul, Lupul, Ursul, Mistreţul şi Rechinul - sau, la scară mai mică, Chiţcanul de Apă şi Călugăriţa - sunt, în felul lor, reflectări ale Divinului. Societăţile omeneşti care s-au perindat de-a lungul erelor ştiau asta. Pe steagurile şi pe blazoanele lor n-au pus Animale precum Iepurii şi Şoarecii, care sunt prada altora, ci Animale capabile să ucidă, iar când l-au invocat pe Dumnezeu ca să-i apere, nu la aceste calităţi ale Sale au făcut apel?

Prin urmare, în Ziua Prădătorului medităm asupra aspectelor de Prădător Alfa ale lui Dumnezeu. Bruscheţea şi cruzimea cu care ni se poate revela Divinitatea; micimea şi smerenia noastră - aş putea zice chiar şoricenia noastră - în faţa unei asemenea Puteri; sentimentele noastre de anihilare a sinelui în strălucirea acelei splendide Lumini. Dumnezeu păşeşte în delicatele Grădini ale răsăritului din mintea noastră, dar îşi şi pândeşte prada prin Pădurile nopţii. El nu este o Fiinţă domesticită, Prieteni; el este o Fiinţă sălbatică, şi nu poate fi chemat şi stăpânit asemenea unui Câine.

Se poate ca Fiinţele Omeneşti să fi ucis ultimul Tigru şi ultimul Leu, dar noi le cinstim Numele; iar când pronunţăm aceste Nume, în spatele lor auzim teribila Voce a lui Dumnezeu din momentul Creaţiei lor. Dumnezeu trebuie să le fi spus: Carnivorele mele, vă cer să vă îndepliniţi sarcina pe care aţi primit-o de a vă lua obolul jertfei dintre Speciile care vă sunt Pradă, pentru ca acestea să nu se înmulţească peste măsură, să-şi secătuiască rezervele de hrană, să se îmbolnăvească şi să moară. Mergeţi deci înainte! Săriţi! Alergaţi! Rageţi! Furişaţi-vă! Ţâşniţi! Căci eu găsesc mulţumire în inimile voastre înfricoşătoare, şi în ochii voştri aurii sau verzi ca nestematele, şi în muşchii voştri bine alcătuiţi, şi-n dinţii voştri ascuţiţi ca bricele, şi-n ghearele voastre ca nişte iatagane, cu care Eu Însumi v-am înzestrat. Şi vă dau Binecuvântarea Mea, şi vă numesc Creaturi Bune.

Căci puii de lei mugesc după pradă şi îşi cer hrana de la Dumnezeu, aşa cum plin de voioşie ne arată Psalmul 1041.

În vreme ce ne pregătim să părăsim Araratul care ne adăposteşte, să ne întrebăm: cine este cel mai binecuvântat - cel care mănâncă sau cel care e mâncat? Cel care fuge sau cel care care îl vânează? Să dai sau să primeşti? Căci, în fond, acestea sunt de fapt aceeaşi întrebare. În curând, o asemenea întrebare va înceta să mai fie una retorică: nu ştim ce Prădători Alfa ar putea pândi afară.

Să ne rugăm ca, dacă va trebui să ne sacrificăm proteinele, pentru ca acestea să circule printre Speciile înrudite, să acceptăm natura sacră a acestui schimb. N-am fi oameni dacă n-am prefera să fim cei care mănâncă în loc să fim cei mâncaţi, dar oricare dintre acestea e o binecuvântare. Dacă vi se va cere să vă daţi viaţa, fiţi convinşi că aşa cere Viaţa.

Să cântăm.

CHIŢCANUL SFÂŞIINDU-ŞI PRADA

Mânat doar de nevoi fireşti
Chiţcanul sfâşiindu-şi Prada
Urmeaz'-o cale a Naturii
Nu stă să plănuiască fapta.
Ghepardul ce pândeşte-n noapte
E frate cu Pisoiul din antreu.
Sunt amândoi îndrăgostiţi de vânătoare
Căci sunt lăsaţi aşa de Dumnezeu.
Dar oare nu cumva plăcerea
Şi teama sunt prea strâns legate?
E oare-adevărat că eşti
Mai viu când moartea-ţi suflă-n spate?
Dar noi nu suntem Animale
Şi viaţa altora ni-i sfântă;
Carnea lor nu-i pentru noi mâncare
Decât atunci când Foamea-i cruntă.
Iar dacă-mpinşi de Foamea cruntă
La carne ne-ndemnăm,
Tu, Doamne, iartă-ne Păcatul
Şi binecuvântează viaţa ce-o mâncăm.
Din Culegerea de Imnuri Nescrise a Grădinarilor Domnului

 
TOBY. SFÂNTA NGANEKO MINHINNICK1 DIN MANUKAU
Anul Douăzeci şi cinci

Un răsărit roşu, ceea ce înseamnă că mai încolo are să plouă. Dar întotdeauna plouă mai încolo.
Se ridică ceaţa.
Gugu-ştiuc. Gugu-ştiuc. Cirip, cirip. Crau, crau. Chiu, chiu. Oac, oac, oac.

Turtureaua, măcăleandrul, cioara, gaiţa albăstruie, broasca râioasă. Toby le rosteşte numele, dar acestea nu înseamnă nimic pentru ele. În curând, propriul limbaj i se va şterge din minte, iar asta va fi tot ce va mai rămâne acolo. Gugu-ştiuc, oac-oac. Repetat încontinuu, cântecul fără început şi fără sfârşit. Fără întrebări şi fără răspunsuri, fără atâtea cuvinte. Fără absolut niciun cuvânt. Sau totul nu-i decât un Cuvânt uriaş?

De unde i-a venit în cap ideea asta, aşa, din senin?
Tobiiii!
Sună ca şi cum cineva i-ar striga numele. Dar e numai cântecul păsărilor.

E sus, pe acoperiş, pregătindu-şi porţia zilnică de creveţi de pământ, în răcoarea dimineţii. Nu dispreţui hrana umilă a Sfântului Euell, spune vocea lui Adam Unu. Domnul se îngrijeşte de hrana ta, şi uneori ceea ce-ţi oferă sunt creveţii de pământ, zice Zeb. Bogaţi în lipide, o bună sursă de proteine. Cum crezi că se îngraşă atât de mult urşii?

E mai bine să-i gătească afară, din cauza fumului şi-a căldurii. Îşi foloseşte plita de vagabond inspirată de Sfântul Euell; e făcută dintr-un recipient mare pentru unt de corp: la fund are o gaură pentru vreascuri şi ca să intre aerul, iar într-o parte alta pentru fum. Maximum de căldură cu minimum de combustibil. Doar atât cât e necesar. Creveţii de pământ sfârâie deasupra.

Brusc, se iscă agitaţie printre ciori: le pune pe jar ceva. Nu sunt strigăte de panică, deci nu e o bufniţă. Par să fie mai degrabă uimite: "Crau, crau! Ia te uită! Ia te uită ce-i acolo!"

Toby îşi desprinde creveţii de pământ crocanţi de pe capacul containerului de tablă - a irosi mâncarea înseamnă să iroseşti Viaţa, zice Adam Unu -, apoi stinge focul cu oala pentru apă de ploaie şi se lasă în jos pe acoperiş, culcată pe burtă. Îşi ridică binoclul. Ciorile se învârt în zbor pe deasupra copacilor, un întreg cârd. Şase sau şapte. "Crau, crau! Ia te uită! Ia te uită!"

Doi bărbaţi ies dintre copaci. Nu cântă şi nici nu sunt goi şi albaştri: sunt îmbrăcaţi.

Au mai rămas oameni, se gândeşte Toby. În viaţă. Poate că unul dintre ei este Zeb, venit s-o caute: trebuie să fi ghicit că încă mai era aici, ascunzându-se în continuare, rezistând în continuare. Clipeşte: oare astea sunt lacrimi? Ar vrea s-o ia la goană pe scări şi să se repeadă afară, cu braţele deschise în întâmpinarea lui, râzând fericită. Dar prudenţa o face să se abţină, şi se ghemuieşte în spatele gurii de evacuare a instalaţiei de aer condiţionat, privind pe furiş printre balustradele parapetului de la acoperiş.

Ar putea fi o iluzie a simţurilor. Iar are vedenii? Bărbaţii poartă haine de camuflaj. Cel care merge în faţă are un soi de armă - poate un atomizor. În mod sigur nu e Zeb: e o siluetă diferită. Niciunul dintre ei nu e Zeb. Şi mai e cineva cu ei - să fie bărbat, sau femeie? Înalt, în haine kaki. Capul îi atârnă în jos; e greu să-ţi dai seama. Mâinile îi sunt împreunate în faţă, ca şi cum s-ar ruga. Unul dintre bărbaţi îl ţine pe omul ăsta de braţ sau de cot. Îl împinge sau îl trage.

Apoi un alt bărbat iese din umbră. Mână o pasăre uriaşă prinsă într-o lesă - nu, cu o frânghie -, o pasăre cu pene iridescente, verzi-albăstrui, ca o pagretă. Dar pasărea asta are cap de femeie.

Probabil că iar am halucinaţii, se gândeşte Toby. Pentru că indiferent ce-ar fi putut face geneticienii, n-ar fi fost în stare de aşa ceva. Bărbaţii şi femeia-pasăre par destul de reali şi de concreţi, însă halucinaţiile pot fi aşa.

Unul dintre ei duce o povară pe umăr. La început crede că-i un sac, dar nu, e o halcă dintr-un animal. Are blană. Blană aurie. Să fie un leomiel? Simte un fior de oroare: un sacrilegiu! Au ucis un Animal de pe lista Regatului Păcii!

Adună-ţi minţile, îşi impune Toby. Întâi de toate, de când eşti tu o Isaistă apărătoare fanatică a Regatului Păcii? În al doilea rând, dacă bărbaţii ăştia sunt reali şi nu doar un derapaj al unei minţi confuze, oamenii ăştia tocmai au ucis nişte fiinţe. Ucid şi măcelăresc Creaturi mari, ceea ce înseamnă că au arme letale şi că au început din partea de sus a lanţului trofic. Reprezintă o ameninţare, nimic nu-i va opri, iar eu trebuie să-i împuşc înainte să ajungă până la mine. Pe urmă i-aş putea da drumul păsării aceleia mari sau ce-o fi, înainte s-o ucidă şi pe ea.

Oricum, dacă nu sunt reali, n-o să conteze dacă îi împuşc. Pur şi simplu au să se risipească precum fumul. Şi-atunci cel care duce pasărea uriaşă ridică privirea. Trebuie s-o fi văzut pe Toby, pentru că începe să strige, fluturându-şi braţul liber. Lama unui cuţit străluceşte în lumină. Ceilalţi doi bărbaţi privesc şi ei, apoi o iau cu toţii la goană spre Salon. Creatura cu înfăţişare de pasăre trebuie să ţină pasul cu ei din cauza frânghiei, iar Toby observă acum că penele sunt un soi de costum. E o femeie. N-are aripi. Are un laţ în jurul gâtului.
Deci nu e o halucinaţie. E real. Un rău real.

Ţinteşte spre bărbatul care are cuţit şi trage în el. Omul se dă înapoi, clătinându-se, scoate un strigăt şi se împleticeşte. Dar nu e suficient de rapidă, aşa că, deşi mai trage de câteva ori, nu-i nimereşte pe ceilalţi doi.

Acum bărbatul rănit s-a ridicat din nou, şchiopătând şi aleargă cu toţii înapoi spre copaci. Femeia-pasăre aleargă cu ei. Nu că ar avea de ales, din cauza frânghiei. Apoi cade la pământ şi dispare printre buruieni.

În spatele celorlalţi, frunzişul verde al copacilor se deschide, înghiţindu-i. Acum au dispărut. Cu toţii. Nu-şi poate da seama unde s-a împiedicat femeia: buruienile sunt prea înalte. Oare să iasă şi să o caute? Nu. Ar putea fi o capcană. Şi-atunci ar fi trei împotriva ei, de una singură.

Priveşte mai multă vreme. Ciorile probabil că-i urmează - pe bărbaţi şi pe fiinţa în kaki. "Crau, crau, crau." O dâră de sunet, stingându-se în depărtare.

Oare au să se întoarcă? Au să se întoarcă, îşi răspunde Toby. Ştiu că sunt aici, o să-şi dea seama că trebuie să am mâncare dacă am rămas în viaţă atât de multă vreme. Şi l-am mai şi împuşcat pe unul dintre ei: o să vrea să se răzbune, e în firea omului, pur şi simplu. Au să fie răzbunători, ca porcii. Dar n-au să vină curând, fiindcă ştiu că am o puşcă. O să aibă un plan.

TOBY. ZIUA SFÂNTULUI WEN BO1
Anul Douăzeci şi cinci

Nici urmă de oameni. Nici de porci. Nici de leomiei.
Nu e nici femeia-pasăre.

Poate că mi-am pierdut definitiv minţile, se gândeşte Toby. Nu, nu definitiv. Doar temporar.

A venit vremea să-şi facă baie; e sus, pe acoperiş. Toarnă apă de ploaie din mulţimea de castroane mai mici şi cratiţe în ligheanul mai mare, îşi dă cu săpun, doar pe mâini şi pe faţă: nu riscă vulnerabilitatea unei băi complete, cine ştie cine ar putea s-o urmărească pe furiş? Tocmai îşi freacă clăbucii cu buretele când aude ciorile agitându-se, undeva pe-aproape. "Crau, crau, crau!" De data asta sună ca şi cum ar râde.
"Toby! Toby! Ajută-mă!"

Să fi fost ăsta numele meu? se gândeşte Toby. Priveşte peste balustradă, dar nu vede nimic. Însă vocea se aude din nou, chiar din apropierea clădirii.

Să fie o capcană? O femeie strigând-o, în timp ce un bărbat îşi ţine braţul pe după gâtul ei, cu un cuţit la jugulară?
"Toby! Sunt eu! Te rog!"

Se şterge cu un prosop, se strecoară în salopeta din cap până-n picioare, pune puşca pe umăr şi coboară scările. Deschide uşa: nu e nimeni. Dar vocea se aude iar, foarte aproape. "Ah, te rog!"

După colţ, la stânga: nimeni. După colţ, la dreapta: tot nimeni. Tocmai a ieşit pe poarta grădinii când o femeie apare de după clădire. Şchioapătă, e slabă şi a fost bătută: părul ei lung îi vine peste faţă, îmbâcsit de pământ şi de sânge uscat. Poartă un costum mulat cu paiete, cu nişte pene ude şi zdrenţuite.

Femeia-pasăre. Vreo ciudată dintr-un bordel-circ. Mai mult ca sigur e infectată, o molimă umblătoare. Dacă mă atinge, îşi zice Toby, sunt moartă.
- Nu te apropia de mine! îi strigă femeii.

Se dă înapoi, spre gardul grădinii.
- Ieşi dracului de-aici!

Femeia se clatină pe picioare. Are o tăietură adâncă la picior, iar braţele goale îi sunt zgâriate şi-i sângerează - trebuie să fi fugit prin tufişurile ţepoase. Pusă în faţa sângelui proaspăt, lui Toby îi trece prin minte un singur lucru: colcăie de microbi şi viruşi.
- Şterge-o! Du-te de-aici!
- Nu sunt bolnavă, zice femeia, cu lacrimi curgându-i pe obraji.

Numai că, în disperarea lor, toţi spuneau asta. O spuneau implorând, întinzându-şi mâinile ca să fie ajutaţi, ca să fie alinaţi, apoi se transformau într-un terci rozaliu. Toby îi privise de pe acoperiş.

Au să se înece. Nu-i lăsaţi să se agaţe de voi. Nu fiţi ultimul pai de care să se agaţe, Prieteni, aşa zicea Adam Unu.

Puşca. Bâjbâie după curea: i s-a prins în materialul salopetei. Cum să ţină la distanţă bomba asta cu microbi? Ţipatul n-ajută la nimic dacă n-ai o armă. Poate c-ar trebui s-o pocnesc în cap c-o piatră, se gândeşte Toby. Dar n-are nicio piatră. O lovitură zdravănă în plex, apoi mă spăl pe picioare.

Eşti o persoană lipsită de compasiune, spune vocea Nualei. Ai arătat dispreţ faţă de Creaturile Domnului, căci nu-s oamenii, la rândul lor, nişte Creaturi ale Domnului?

De sub încâlceala de păr, femeia se roagă de ea:
- Toby! Eu sunt!

Se prăbuşeşte şi cade în genunchi. Şi-atunci Toby vede că e Ren. Sub toată mizeria şi mânjeala de sclipici e doar micuţa Ren.

Toby o târăşte pe Ren până în clădirea Salonului şi o lasă pe podea în timp ce încuie uşa în urma lor. Ren încă mai plânge isteric, în hohote, cu sughiţuri.
- Gata, nu mai ai de ce să-ţi faci griji, îi zice Toby.

O ia pe Ren în braţe şi o ridică, apoi se împleticesc amândouă pe hol până la unul dintre separeurile pentru tratament. Ren nu se mai poate ţine singură, dar nu e prea grea, iar Toby reuşeşte s-o urce pe o masă de masaj. Miroase a transpiraţie şi a pământ, iar de undeva vine şi un miros de sânge, dar şi un alt iz: de ceva putred.
- Stai aici, îi zice Toby.

Nu e nevoie să i-o spună - Ren nu s-ar duce nicăieri. Zace pe perna roz, cu ochii închişi. Unul dintre ei e negru-vânăt. Tampoanele calmante AnooYoo cu Aloe, se gândeşte Toby. Şi cu adaos de arnică. Desface un pachet şi i le pune, apoi îi mai pune şi un cearşaf roz, pe care îl bagă pe sub ea, pentru ca Ren să nu cadă de pe masă. Ren are o tăietură pe frunte şi mai are una pe obraz: nu-i nimic grav, se va ocupa de astea mai târziu.

Se duce la bucătărie şi fierbe nişte apă în fierbătorul Kelly. E foarte probabil ca Ren să fie deshidratată. Toarnă apă fierbinte într-o ceaşcă, adaugă un dram din mult-iubita ei miere şi un praf de sare. Nişte ceapă verde uscată, din rezerva ei care se tot împuţinează. Se duce cu ceaşca în separeul lui Ren, îi dă la o parte tampoanele de pe ochi şi o ridică în capul oaselor.

Ochii lui Ren sunt uriaşi pe faţa ei slabă, plină de vânătăi.
- Nu sunt bolnavă, zice ea.

Nu e adevărat: arde de febră. Dar sunt mai multe feluri de boli. Toby îi verifică simptomele: nu-i ţâşneşte sânge din pori, nu face spume. Cu toate astea, Ren ar putea fi purtătoarea bolii, un incubator de microbi, caz în care Toby e deja infectată.
- Încearcă să bei, îi spune Toby.
- Nu pot, zice Ren.

Dar reuşeşte să înghită puţină apă.
- Unde-i Amanda? Trebuie să mă îmbrac.
- Nu-ţi face griji, zice Toby. Amanda e pe-aproape. Acum încearcă să dormi.

O ajută pe Ren să se culce la loc. Deci e implicată şi Amanda cumva în povestea asta, se gândeşte ea. Fata aia a adus întotdeauna necazuri.
- Nu văd, zice Ren, tremurând din tot corpul.

Revenind la bucătărie, Toby toarnă restul de apă fiartă într-un bol: trebuie să-i cureţe penele şi paietele alea mânjite. Aduce cu ea bolul, o foarfecă, un săpun şi un teanc de prosoape roz în separeul lui Ren, dă la o parte cearşaful şi taie costumul murdar. Sub pene nu e o ţesătură, ci o altă substanţă. Elastică. Aproape ca o piele. Înmoaie zonele în care s-a lipit ca s-o poată jupui mai uşor. Între picioare a fost sfâşiată. Fir-ar să fie, se gândeşte Toby, ce mizerie. Mai încolo o să-i pună o compresă. Are zgârieturi în jurul gâtului - de la funie, fără îndoială. Tăietura de la piciorul stâng e cea infectată. Toby încearcă să fie cât mai blândă, dar Ren tresare şi geme.
- Doare al dracului! zice ea, apoi vomită apa dulce-sărată.

După ce i-a şters mizeria, Toby începe să-i spele rana de la picior.
- Cum te-ai ales cu asta? o întreabă ea.
- Nu ştiu, şopteşte Ren. Am căzut.

Toby curăţă tăietura şi pune nişte miere pe ea. Conţine antibiotice, aşa spunea Pilar. Trebuie să fie o trusă de prim ajutor pe undeva, prin clădirea Salonului.
- Nu te mişca. Doar nu vrei să faci cangrenă! îi spune ea lui Ren.

Ren chicoteşte.
- Cioc, cioc, zice ea. Banda Verde.

Ren e complet curăţată de resturile costumului murdar şi a fost spălată cu buretele.
- O să-ţi dau nişte Salcie şi nişte Muşeţel, îi zice Toby.

Şi Opiu, adaugă ea în gând.
- Ai nevoie de somn.

O să fie mai în siguranţă pe podea decât pe masă: îi face un cuib din prosoape roz, o ajută să coboare şi să se aşeze pe ele şi îi mai căptuşeşte culcuşul cu altele, pentru că Ren nu poate ajunge până la baie, e prea slăbită. Arde ca jarul.

Toby aduce amestecul de Salcie într-un pahar mic. Ren înghite, iar gâtul i se mişcă exact ca al unei păsări. Nu dă afară nimic.

Deocamdată n-are rost să încerce să folosească viermii. Pentru asta, Ren trebuie să fie coerentă, să poată să facă ceea ce i se spune: să nu se scarpine, de exemplu. Mai întâi trebuie să-i scadă febra.

Cât doarme Ren, Toby scotoceşte prin proviziile ei de ciuperci uscate. Le alege pe cele care stimulează sistemul imunitar: reishi, maitake, shiitake, urechea mesteacănului, zhu ling, coama leului, ciuperca tibetană, iasca. Le pune în apă fiartă ca să se înmoaie. Pe urmă, după-amiază prepară un elixir - fiert, strecurat, răcit - şi-i dă lui Ren treizeci de picături.

În separeu miroase urât. Toby o ridică pe Ren, o răsuceşte pe-o parte, trage prosoapele murdare şi-o şterge. Pentru treaba asta şi-a pus mănuşile de cauciuc: dacă are dizenterie, n-are niciun chef s-o ia şi ea. Întinde nişte prosoape curate şi o răsuceşte pe Ren la loc. Mâinile îi cad fără vlagă, capul îi atârnă; bolboroseşte ceva.

O să aibă de tras cu ea, se gândeşte Toby. Iar când Ren o să-şi revină - dacă o să-şi revină -, o să fie doi oameni care mănâncă, în loc de unul. Aşa că rezervele de hrană se vor termina de două ori mai repede. Ce-a mai rămas din ele. Şi n-a mai rămas mare lucru.

Poate că febra va scoate ce e mai bun din Ren. Poate că va muri în somn.

Toby se gândeşte la praful de buretele viperei. Nu ar fi nevoie de mult. La cât de slăbită e Ren, n-ar fi nevoie decât de un pic. Ar scăpa-o de chinuri. Ar ajuta-o să-şi ia zborul pe nişte aripi albe, albe... Poate că ăsta ar fi un gest mai omenos. O binecuvântare.

Sunt demnă de dispreţ, se gândeşte Toby. Fie şi pentru că doar m-am gândit la aşa ceva. O ştii pe fata asta de când era copil, a venit la tine ca s-o ajuţi, era firesc să aibă încredere în tine. Adam Unu ar spune că Ren e un preţios care i-a fost oferit lui Toby pentru ca ea să poată da dovadă de altruism, generozitate şi toate acele calităţi superioare pe care Grădinarii erau atât de dornici să i le scoată la iveală. Toby nu prea poate să vadă lucrurile în felul ăsta, nu acum. Dar va trebui să se străduiască.

Ren oftează, geme şi dă din mâini şi din picioare. Visează ceva urât.

Când se face întuneric, Toby aprinde o lumânare şi se aşază lângă ea, ascultându-i respiraţia. Inspirând şi expirând, inspirând şi expirând. Pauză. Inspiră. Apoi expiră. Hârâit. Din când în când, pune mâna pe fruntea lui Ren. E mai rece? Trebuie să fie un termometru prin clădire; mâine dimineaţă o să-l caute. Îi ia pulsul: e rapid, neregulat.

Apoi capul îi cade în piept şi adoarme pe scaun, iar următorul lucru de care îşi dă seama e că s-a trezit pe întuneric, cu un miros de ceva care arde mocnit. Îşi învârte dinamul lanternei şi-o aprinde: lumânarea a căzut şi un colţ din cearşaful roz al lui Ren arde mocnit. Din fericire, e umed.

Asta a fost o prostie care mă putea costa viaţa, îşi spune Toby. Nu mai aprind lumânări decât dacă sunt complet trează.

TOBY. ZIUA SFÂNTULUI MAHATMA GANDHI
Anul Douăzeci şi cinci

A doua zi de dimineaţă, Ren nu mai pare să ardă atât de tare. Pulsul îi e mai puternic şi poate chiar să ţină ceaşca plină cu apă caldă în mâinile tremurătoare. În dimineaţa asta, Toby i-a pus mentă, pe lângă miere şi sare.

După ce Ren adoarme la loc, Toby cară cearşafurile şi prosoapele murdare pe acoperiş ca să le spele. Şi-a adus binoclul, şi cât se înmoaie aşternuturile şi prosoapele, cercetează împrejurimile Salonului.

Porci în depărtare, undeva în colţul de sud-vest al pajiştii. Două oi Mo'Hair, una albastră şi una argintie, pasc în linişte împreună. Nu sunt leomiei. Nişte câini latră pe undeva. Vulturii se învârt în zbor deasupra locului de îngropăciune al porcului.
- Plecaţi de-acolo, arheologilor, le zice Toby.

Se simte cuprinsă de-o ameţeală veselă - îi vine să-şi spună singură glume. Trei fluturi uriaşi de culoare roz i se învârt în jurul capului, apoi se aşază pe cearşafurile ude. Se gândesc poate că au dat peste cel mai mare fluture roz. Poate că e o poveste de dragoste. Acum şi-au desfăcut limbile lor subţiri şi sug ceva. Deci nu e vorba de dragoste: vor sare.

Unii vă vor spune că Dragostea e în principal o reacţie chimică, Prieteni, spunea Adam Unu. Bineînţeles că e vorba de chimie: unde-am fi cu toţii dacă n-ar exista chimia? Dar Ştiinţa e doar o cale de a descrie lumea. O altă cale de a o descrie ar fi să spui: unde-am fi cu toţii fără Dragoste?

Dragul de Adam Unu, se gândeşte Toby. Probabil că e mort. Şi Zeb - mort şi el, în ciuda speranţelor ei deşarte. Deşi s-ar putea să nu fie aşa; dacă eu sunt vie - ba mai mult, dacă Ren e vie -, atunci oricine altcineva poate fi în viaţă.

N-a mai încercat să asculte la radioul ei cu dinam de mai multe luni, pentru că o deprima atât de tare tăcerea! Dar numai pentru că n-a auzit pe nimeni nu înseamnă că nu mai e nimeni pe-acolo. Iar ăsta fusese unul dintre argumentele ipotetice ale lui Adam Unu pentru existenţa lui Dumnezeu.

Toby îi spală lui Ren piciorul infectat şi îi mai pune miere deasupra. Ren mănâncă ceva şi bea câteva înghiţituri. Şi mai mult elixir de ciuperci, şi mai multă Salcie. După ce scotoceşte îndelung, Toby descoperă trusa de prim ajutor a Salonului; e şi un tub cu unguent antibiotic, dar a expirat. Nu-i niciun termometru. Cine a comandat porcăria asta? se gândeşte ea. A, da, eu am fost.

Oricum, viermii sunt mai buni.

După-amiază, scoate viermii din borcanul cu capac şi-i clăteşte cu apă călduţă. Apoi îi pune pe un bandaj din trusa de prim ajutor, mai pune un strat de tifon deasupra şi fixează viermii astfel înfăşuraţi deasupra rănii. Nu le va lua mult viermilor să roadă bandajul: ştiu ei ce le place.
- O să te gâdile, îi spune ea lui Ren. Dar au să-ţi facă bine. Încearcă să nu-ţi mişti piciorul.
- Ce sunt? întreabă Ren.
- Îţi sunt prieteni, răspunde Toby. Dar nu trebuie să te uiţi.

Impulsul ucigaş pe care l-a avut noaptea trecută a dispărut: n-are să-i târască lui Ren cadavrul afară, pe pajişte, s-o dea la porci şi la vulturi. Acum ar vrea s-o facă bine, să aibă grijă de ea, pentru că ce altceva decât un miracol să fi fost faptul că Ren era aici? Că trecuse prin Potopul Uscat şi nu se alesese decât cu câteva răni? Sau cu ceva mai multe... Chiar şi simplul fapt de-a avea pe încă cineva cu ea - chiar şi pe cineva slăbit, chiar şi pe cineva bolnav, care doarme în cea mai mare parte a timpului - era de ajuns să facă Salonul să pară un cuib domestic tihnit mai degrabă decât o casă bântuită.

Eu am fost fantoma, se gândeşte Toby.

TOBY. SFÂNTUL HENRI FABRE1, SFÂNTA ANNA ATKINS, SFÂNTUL TIM FLANNERY, SFÂNTUL ICHIDA-SAN, SFÂNTUL DAVID SUZUKI, SFÂNTUL PETER MATTHIESSEN
Anul douăzeci şi cinci

Viermii au nevoie de trei zile ca să cureţe rana. Toby îi supraveghează atent: dacă rămân fără ţesut mort, vor trece la carnea vie.

În cea de-a doua dimineaţă, lui Ren i-a trecut febra, însă Toby continuă cu picăturile din ciuperci, doar ca să fie sigură. Ren a început să mănânce mai mult acum. Toby o ajută să urce scările până la acoperiş şi o aşază pe banca din imilemn, în lumina zorilor. Viermii sunt fotofobi: lumina îi împinge în cele mai adânci cotloane ale rănii, acolo unde ar şi trebui să stea.

Nu e nicio mişcare pe pajişte. Nu se aude niciun sunet dinspre pădure.

Toby încearcă s-o întrebe pe Ren pe unde a fost de când a început Potopul şi cum de-a scăpat, şi cum a ajuns aici, şi de ce era îmbrăcată în costumul ăla cu pene albastre; dar nu încearcă decât o singură dată, pentru că Ren începe să plângă. Nu spune decât atât:
- Am pierdut-o pe Amanda!
- Nu-i nimic, zice Toby. O găsim noi.

În cea de-a patra dimineaţă, Toby înlătură plasturele cu viermi: rana e curată şi se vindecă.
- Acum trebuie să-ţi facem muşchii să fie din nou în formă, îi spune ea lui Ren.

Ren începe să meargă pe coridoare, să urce şi să coboare scările. S-a mai îngrăşat puţin: Toby o hrăneşte cu ultimele borcane de Tratament facial cu bezea de lămâie, care are o grămadă de zahăr şi nu conţine, din câte ştie Toby, nimic toxic. Îi arată lui Ren câteva figuri învăţate la cursurile de Limitare a Masacrului Urban - satsuma, unagi. Concentrat ca un Fruct, sinuos ca un Ţipar. Ea însăşi trebuie să se obişnuiască din nou cu ele, şi-a cam ieşit din mână.

După câteva zile Ren îi spune povestea - sau o mică parte din povestea ei. O alcătuieşte din mici ghemotoace de cuvinte, punctate cu pauze lungi de privit fix în gol. Povesteşte despre cum a fost încuiată la Solzi, cum Amanda a venit tocmai din deşertul Wisconsin şi a descoperit codul de la uşă. Apoi Shackie, şi Croze, şi Oates au apărut din senin, ca prin minune, iar ea a fost atât de fericită - scăpaseră pentru că erau la Painball când izbucnise molima. Însă după aceea trei indivizi îngrozitori din Echipa Aurie de la Painball au venit la Solzi, iar ea, Amanda şi băieţii au fugit. Ea le-a spus c-ar trebui să meargă la AnooYoo pentru că Toby ar mai putea fi acolo, şi aproape c-au ajuns - înaintau printre copaci, şi deodată s-a întunecat totul. Mai mult de-atât nu mai ştie.
- Cum arătau? întreabă Toby. Aveau vreun...

Vrea să spună "semn particular", dar Ren scutură din cap, în semn că subiectul ăsta e încheiat.
- Trebuie s-o găsesc pe Amanda, spune ea, cu faţa scăldată în lacrimi. Chiar trebuie. O s-o omoare.
- Uite, suflă-ţi nasul, spune Toby, întinzându-i un prosop roz. Amanda e foarte deşteaptă.

E mai bine să vorbească ca şi cum Amanda ar mai fi încă în viaţă.
- E foarte inventivă. O să se descurce ea.

Era cât pe-aci să spună că femeile au devenit o marfă rară, aşa că Amanda va fi cu siguranţă păstrată şi folosită cu zgârcenie, dar se răzgândeşte şi renunţă.
- Nu înţelegi, zice Ren, plângând mai tare. Sunt trei bărbaţi, au fost la Painball - nu prea mai au nimic omenesc în ei. Trebuie s-o găsesc.
- O s-o căutăm, zice Toby, ca s-o liniştească. Dar nu ştim unde au... unde s-a dus.
- Tu unde te-ai duce, dacă ai fi în locul lor? o întreabă Ren.
- Poate spre est, zice Toby. Spre mare, unde ar putea să pescuiască.
- Am putea merge şi noi acolo.
- Când o să-ţi revii ca lumea, răspunde Toby.

Oricum vor trebui să plece în altă parte: rezervele de hrană se împuţinează cu repeziciune.
- Mi-am revenit suficient, spune Ren.

Toby cercetează grădina şi mai scoate din pământ o ceapă rătăcită. Dezgroapă trei rădăcini de brusture de la capătul unde începe pajiştea şi nişte cinstea-fetei - cu rădăcinile ei fusiforme şi albe, din care se trag morcovii.
- Crezi că ai putea mânca un iepure? o întreabă pe Ren. Dacă l-aş toca foarte mărunt şi l-aş face supă?
- Cred că da, zice Ren. O să încerc.

Toby e şi ea pe punctul să devină o carnivoră în toată puterea cuvântului. Un motiv de îngrijorare ar mai putea fi zgomotul pe care-l face arma, dar indivizii de la Painball, dacă mai pândesc încă prin pădure, ştiu deja că are o armă. Nu strică să le mai aducă aminte.

Pe lângă piscină apar destul de des iepuri verzi. Toby trage într-unul din ei de pe acoperiş, dar nu pare să-l fi nimerit. Oare conştiinţa să fie cea care o face să greşească ţinta? Poate că-i trebuie o ţintă mai mare, o căprioară sau un câine. În ultima vreme n-a mai văzut porcii, şi nici vreuna dintre oi. Tocmai când era pregătită să le mănânce, dispăruseră.

Descoperă rucsacurile pe un raft din spălătorie. N-a mai coborât aici de când s-au oprit pompele, iar aerul e îmbâcsit de mucegai. Din fericire, rucsacurile nu sunt făcute din bumbac, ci dintr-un material sintetic impenetrabil. Le duce sus, pe acoperiş, le şterge cu buretele şi le lasă să se usuce în arşiţa soarelui.

Aşază proviziile care i-au mai rămas pe blatul de la bucătărie. Nu căra atât de multă greutate încât să arzi mai multe calorii decât mănânci, zice vocea lui Zeb. Uneltele sunt mult mai importante decât hrana. Cea mai bună unealtă de care dispui e creierul tău.

Puşca, bineînţeles. Muniţia. O lopăţică, cu care să sape după rădăcini. Chibrituri. Brichetă pentru grătar, care nu va dura mult, dar ar putea fi şi ea utilă. Briceag cu foarfecă şi pensetă. Frânghie. Două folii de plastic, bune pe timp de ploaie. Lanternă cu dinam. Bandaje de tifon. Bandă adezivă. Borcane cu capac ermetic. Saci de pânză pentru adunat plante sălbatice comestibile. Oală pentru gătit. Fierbătorul Kelly. Hârtie igienică - un articol de lux, dar nu poate rezista tentaţiei. Două sucuri Zizzy Froot de mărime medie, cu aromă de zmeură, dintr-un minibar al Salonului: hrană nesănătoasă, dar hrană, de vreme ce are calorii. Sticlele pot fi folosite mai târziu, pentru apă.

Linguri, din metal - două; pahare, din plastic - două. Crema de protecţie solară care i-a mai rămas. Ultimul spray cu insecticid SuperD. Binoclu: greu, dar necesar. Coada mopului. Zahăr. Sare. Ultimele rezerve de miere. Ultimele batoane Joltbar. Ultimele cuburi de soia.

Siropul de Opiu. Ciupercile uscate. Buretele viperei. Cu o zi înainte de plecare, îşi taie părul scurt. E ciumpăvit - îi aminteşte de Ioana d'Arc într-o zi proastă -, dar nu vrea să aibă pe cap un mâner la purtător, de care să poată fi apucată cu uşurinţă ca să-i fie tăiat gâtul. O tunde şi pe Ren. Aşa o să le fie mai răcoare, îi spune ea.
- Ar trebui să îngropăm părul, zice Ren.

Din cine ştie ce motiv, pe care Toby nu-l poate desluşi, nu vrea să-l mai aibă în faţa ochilor.
- Ce-ar fi să-l punem pe acoperiş? spune Toby. În felul ăsta, păsările îşi pot face cuib din el.

N-are de gând să facă risipă de calorii săpând un loc de îngropăciune pentru păr.
- A, bine, zice Ren.

Ideea asta pare să-i facă plăcere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer