Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România


Maia Levantini

06.12.2017
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017



Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie «Carol Davila». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte - cu titlu provizoriu - de peste cincisprezece ani.

«Sunt un animal legat de ţară aşa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care m-am născut, cu toate scurtăturile minţii. Totul e elaborat şi oficial în alte limbi, când mă doare burta, mă doare în română şi, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir în engleză, dar trebuie să mai aştept până când Jason şi cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă şi adoptăm doi copii, unul din Botoşani şi unul din Zalău. Şi apoi, poate peste cincizeci de ani, o să-mi înjur oasele anchilozate în englezã.» (autoarea)

Fragment din Cu titlu provizoriu

În Pittsburgh, pentru prima dată în viaţă aveam cont în bancă şi bani în cont. Am început să car sacoşe cu mâncare până am umplut frigiderul şi rafturile din bucătărie, pe urmă le-am îngrămădit şi prin dulapurile din dormitor, să nu rămân fără, dacă vine raţionalizarea. La începutul lui septembrie, de Ziua Muncii (că doar statul ăsta capitalist până în măduva oaselor nu o să sărbătorească 1 Mai în acelaşi timp cu socialiştii europeni), Soso, Radu şi pruncii au venit să mă ajute să mobilez apartamentul cel alb, care până atunci rămăsese gol ca un cub din Matrix. Plonjată în altă lume, simţeam că învăţ mult mai mult despre ea dacă nu pun prea multe obiecte în jur. Covoarele, fotoliile, cărţile, televizoarele, toate ar fi atenuat pumnii culturali pe care îi primeam zilnic în America.

De ce spuneau mereu americanii «interesting» când nu-i interesa ceva?
De ce nu erau oameni pe stradă?
De ce era pâinea dulce şi moale ca o budincă?
Unde se ascund intelectualii lor?
De ce porţiile de mâncare la restaurant sunt enorme?
De ce nu trage nimeni chiulul?
Ce e cu gândirea asta «pozitivă»?
De ce aleargă prin parcuri ca apucaţii în timpul liber, fie ploaie, fie vânt?
De ce nu înjură în gura mare când întârzie autobuzul?
Cum de au dinţii aşa de albi şi de aliniaţi?
De ce vin la muncă femei cu copii de două luni?
De ce sunt atât de mulţi graşi şi de ce poartă haine aşa de strâmte?
De ce merg pe stradă cu stacane uriaşe pline cu gheaţă şi sorb mereu din paie de parcă s-ar deshidrata mintenaş?
De ce numesc «cafea» spălătura aia de ciorapi?
Cum pot să asculte până la capăt vreo tâmpenie şi apoi să spună calm şi ferm mă tem că nu sunt de acord cu ce ai spus?

Soso s-a uitat la lista de întrebări şi mi-a zis Îţi trebuie o maşină. America este de neînţeles fără maşină. În România, gluma mea de salariu de rezident din anii nouăzeci îmi ajungea să cumpăr de mâncare două săptămâni, după care trăiam pe spinarea mamei. În America, Soso şi Radu mi-au găsit o Mazda 626 la mâna a doua pe care am luat-o cu banii jos după trei luni de serviciu. M-au învăţat cum să parchez paralel ca să iau examenul de şofer şi au plecat înapoi în zona lor defavorizată.

Stea de cinema, în maşină argintie, cu aer condiţionat şi o duzină de butoane misterioase, mă pregăteam să trăiesc o viaţă ca-n filme, că doar ce altceva puteam să-mi imaginez?

Parchez la spital, mă grăbesc la camera de gardă, mândră de parcă eu aş fi construit maşina aia. Abia apuc să spun ce-am făcut, că asistentul-şef, un Arnold Schwarzenegger cu tresăriri de Ku Klux Klan, tare în predici despre lenevia negrilor şi binecuvântarea puştilor, începe cu întrebări putere, cilindri, injectoare, chestii pentru care credeam că trebuie să te duci la şcoală ca să le ştii. Aiurea! Toţi bărbaţii din camera de gardă, de la omul de serviciu până la attending, s-au trezit parcă din somn, mi-au luat maşina la refec, apoi au trecut la alte douăzeci de tipuri, dovedind o înţelegere atât de adâncă a motoarelor, bujiilor şi uzurii carburatorului, încât pricepeam acum cu ce îşi umpleau ei timpul de se uitau la mine cu ochi goi de fiecare dată când le aruncam momeală câte o referinţă culturală de acasă, doar-doar voi prinde un peşte.

Cu maşina am pescuit cu dinamită - au ieşit toţi cu burţile în sus.

Schwarzie avea un Hummer, attending-ul vorbea despre nu ştiu ce Porsche, clinicienii să încăieraseră pe care-e-mai-bună Honda sau Toyota, Saşa visa la un Audi TT, iar Khalid credea că un Range Rover îl va face american. Zdrobită de atâta cunoaştere, la sfârşitul gărzii am plecat să-mi oblojesc maşina, speriată că s-o fi supărat de umilinţa suferită.

Şi - oftică majoră. Un pic de cârâială metalică, apoi zgomotul acela sinistru de motor pe moarte, plat, fără crescendo, asemănător discursului găinilor din curtea lui tanti Adina, apoi tăcere. Mă întorc deznădăjduită la camera de gardă. Ca un comando SEAL, ies toţi experţii în parcare, chinuie motorul (câr-câr, puf, pa), deschid capota, unul se târăşte sub maşină, până la urmă Schwarzie declară autoritar S-a stricat cutia de viteze. Ai garanţie?. Am nişte hârtii. Se uită pe ele. Ai noroc, ţi-au dat un an garanţie pentru motor şi transmisie. Sună-i şi întreabă-i unde poţi să schimbi cutia de viteze. Mă întorc iarăşi în spital, că nu vreau să fac asta singură din apartamentul meu pierdut în spaţiu. Vânzătorul, foarte amabil, mă întreabă ce mai fac, dacă îmi place toamna, dacă m-am obişnuit cu America (asta în ultimele şapte zile de când nu l-am văzut). Cutia de viteze? Era perfectă! Nu, nici vorbă să plătească el ca să o schimb, probabil că am stricat-o eu cu obiceiurile mele exotice de a conduce o maşină. Poate să-mi recomande câţiva mecanici extraordinari care să o repare (pe socoteala mea, of course). Îl pusesem pe speaker, gândindu-mă că, dacă nu o să înţeleg ceva, Schwarzie şi clinicienii or să descifreze unde să mă duc şi ce să fac. Sunt gata să închei conversaţia, recunoscătoare vânzătorului pentru lista de mecanici şi pentru politeţea lui vindecătoare de amintiri româneşti. Dar Schwarzie mă împinge la o parte şi îşi aşază fundul musculos lângă telefon. Dude, I'm the lady's boyfriend. The transmission is broken and she drove this car for exactly ten miles since she bought it. There is a warranty you signed, and that warranty includes the transmission. So... wait, I'm not done, don't interrupt me, that pisses me off. So, here is how I see things: either you pay for the new transmission or you don't. If you don't, we'll report you to the bureau of small business and you'll hear from my lawyer. Yeah. It's a slam dunk, dude. Come get it and fix it, while I'm still nice.

În două ore, maşina era tractată din parcarea spitalului şi, până seara, adusă înapoi cu o transmisie nou-nouţă. Schwarzie şi vânzătorul şi-au dat mâna zâmbind, au făcut ceva glume pe socoteala femeilor la volan şi eu m-am întors în apartamentul cel alb. O piatră enormă mi s-a luat de pe inimă.

Deci existau şi în America găinari! Deci se dădeau ţepe şi aici! Distanţa între România şi America se micşorase astronomic. Ţeparii vorbeau mai frumos (şi făceau duş zilnic), dar mintea lor lucra la fel, şi era primul tipar comun pe care îl recunoşteam. Pentru prima dată de când venisem în America, am dormit ca un bebeluş în noaptea aia.

De acum era uşor - aveam maşină, aveam prieteni, instalasem cablu şi Internet (dar nu avusesem timp să-mi iau computer), îmi acopeream umerii şi genunchii la serviciu, mi-am luat pantaloni de doc şi saboţi de muncitor, ce mai, mă integram cu o viteză cosmică!

Şi, cum se întâmplă când ţi-e lumea mai dragă, rotaţia din camera de gardă s-a terminat şi m-au trimis la cele şase luni obligatorii de medicină internă. Aici nu e spitalul de psihiatrie, aici nu e dolce vita. Bon, cât de nasol putea să fie?

Păi, era cam aşa: programul începea la cinci şi jumătate dimineaţa, pentru că toţi pacienţii trebuiau văzuţi până venea attending-ul la şapte. Dacă nu eram de gardă, terminam pe la opt seara, dar aveam o gardă la trei zile, ceea ce însemna că de două ori pe săptămână începeam la cinci jumate dimineaţa şi terminam a doua zi pe la cinci după-amiaza. Treizeci şi şase de ore non-stop în spital. Apoi două zile «normale», urmate de alte treizeci şi şase de ore non-stop. Sâmbăta şi duminica la fel. Primeam liber douăzeci şi patru de ore o dată la zece zile. Nu aveam voie să cerem concediu sau zile libere în timpul internatului. Dacă vreunul îşi lua concediu medical, trebuia să refacă zilele pierdute la sfârşitul rotaţiei. Media era de o sută de ore de lucru pe săptămână. Şi se pare că faţă de internii de chirurgie eram boieri, ei ajungeau uşor la o sută douăzeci de ore de lucru pe săptămână. Pentru comparaţie, în România se lucra pe principiul «niciodată până la nouă, niciodată după două», principiu care însuma douăzeci şi cinci de ore pe săptămână, dat fiind că weekendul era sacru şi rezidenţii nu erau obligaţi să facă gărzi la Nr. 9.

Dar de ce? De ce era nevoie să stea în spital o sută de ore un pârlit de intern? Se răsturna căruţa cu bolnavi în fiecare zi la poarta spitalului? Nu erau interni de-ajuns? Interni erau cu duiumul - mergeam în haită prin spital, chinezi şi indieni, ruşi şi vietnamezi, americani şi africani, toţi înscrişi la tocător. Spitalul era mereu plin, însă nu vedeam, ca în România, paturi suplimentare îngrămădite pe holuri sau bolnavi dormind doi în pat. Dar fiecare pacient avea nevoi nesfârşite şi noi eram prima linie de atac. Analize, medicamente, note zilnice, telefoane la farmacia pacientului ca să verificăm dozele din ambulator, telefoane la asistenţii sociali ca să aranjeze transportul la externare, telefoane la clinică pentru programarea pacientului la control după externare, întâlniri cu familia, prezentat cazul rezidentului, fellow-ului, attending-ului, consultantului de la neurologie, de la infecţioase, de la recuperare, de la cardiologie, citit printre picături despre ultimele tratamente pentru SIDA, făcut toracocenteză, paracenteză, mamaeidecenteză - noi luam totul în plin. Sau, cum mi-a explicat un rezident de anul trei, Sistemul este piramidal şi, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază.

În fiecare zi mă întrebam cum de supravieţuiseră pacienţii din România fără alergii verificate de trei ori, fără şapte ecografii şi puncţii, fără analize zilnice, cu medicamente de acasă şi varză călită de la cantină. Era mortalitatea în România una dintre cele mai mari din Europa, dar la câte chestii erau trecute cu vederea, mi se părea că bolnavii ăia din Bucureşti aveau o legiune de îngeri păzitori.

În prima lună m-am ţinut tare. Nu aveam copii să zbiere de foame acasă, puteam să stau şi până la miezul nopţii, puteam să dorm în spital, ca internii de pe vremuri care trăiau tot anul în spitale. Mâncam la cantină, cafeaua era gratis, biscuiţii la fel. Unde erau fiţele de modă din România, hainele schimbate în fiecare zi, concursurile de stil între domnişoara doctor Ionescu şi domnişoara doctor Popescu, tocurile ţăcănind pe holurile spitalelor? Uniforma albastră din bumbac indestructibil, spălată zilnic de sânge şi vomă dacă e nevoie, niciodată călcată, că numai casnicele au vreme de călcat, uniforma aceea era mai eliberatoare decât meditaţia budistă. Nimic nu se schimba în imaginea din oglindă zi după zi, aceleaşi ţoale albastre, aceiaşi adidaşi albi, aceeaşi coadă de cal, pagerul de secţie pe dreapta, pagerul de gardă pe stânga, stetoscopul la gât, ciocanul de reflexe în buzunarul stâng, lanterna de reflex oculomotor în buzunarul de la piept, ecusonul prins la guler, azi şi mâine şi săptămâna viitoare, drumul de la aparenţă la esenţă se scurta considerabil.

În schimb, după vreo lună, pungile de sub ochi au început să se lungească. Am devenit ţâfnoasă şi rea. Până atunci, îi ţinusem de şase celeilalte interne din grupa noastră, o chinezoaică pricăjită şi înfometată, care se refugia mereu în vreun colţ ca să mănânce. Acum o lăsam în plata Domnului, să o prindă rezidenţii chiulind. Mă uitam la o leucogramă de două ori şi tot nu vedeam că neutrofilele alea săreau peste limită. Vorbeam cu un accent din ce în ce mai est-european - pe la trei noaptea, parcă eram femeia spion KGB din filmele cu James Bond.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer