Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Se poate vorbi despre iubire?


Ioana Scoruş

02.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tocmai faptul că sunt un nemernic mă face atât de râvnit de căprioarele astea care se tot înghesuie în biroul meu de la etajul II al universităţii. Nemernic e un fel de-a spune, căci nu pot fi învinovăţit de aşa ceva. Dar eu ştiu despre mine că, esenţial vorbind, sunt un nemernic. Chantal Catherine Dupont s-a prins de la început. Ea a fost femeia care a produs o fractură ireversibilă orgoliului meu de mascul alfa şi dacă recunosc acest lucru este numai şi numai pentru că aceste rânduri nu sunt destinate publicării. Am fost un fraier, trebuia să-mi dau seama că n-o să-mi meargă. Era o tipă coaptă, care nu avea nimic de-a face cu puştoaicele de anul II, cărora le predam cursul de Creative Writing. Era la a doua facultate, de care se apucase după ce hotărâse că nu vrea să se ocupe toată viaţa cu amenajarea caselor de vacanţă de lux, nişă în care era expertă. Chestia asta am aflat-o de la ea, când am băut împreună o cafea la barul studenţesc din incinta facultăţii. Era o tipă sofisticată ca orice franţuzoaică. Avea un ceva al ei care-i dădea un aer de superioritate şi de inaccesibilitate care mi-a rănit, în repetate rânduri, orgoliul. Acum, înţeleg. Atunci, m-a iritat. Eram pe val. Ultima mea carte împuşcase un Booker Prize şi amfiteatrul devenise plin până la refuz de studenţi. Presa îmi solicita interviuri, eram curtat de câteva reviste care-mi plăteau sume cu două zerouri pentru un articol de 2.500 de semne, apărusem în câteva emisiuni difuzate la ore de vârf, făceam parte din câteva jurii, înfiinţasem o revistă studenţească de poezie, gen atât de urgisit la acest început de secol al postumanităţii. Tocmai ăsta era scopul meu, de a demonstra că postumanitatea nu este un concept care poate fi aplicat în masă, că mai există tineri înzestraţi care nu se identifică neapărat cu marea gloată a cretinilor de azi. Pe Chantal nu o impresiona nimic din toate astea. Era rece, distantă, indiferentă. Nu mă căuta la biroul meu de la etajul II, nu mă oprea după curs, nu venea cu nedumeriri legate de temele referatelor, nu avea întrebări, nu avea nimic care să mă includă. Pentru ea, pur şi simplu nu existam.

Obiectiv vorbind, era o femeie adevărată. Nu o spun doar eu, au spus-o majoritatea colegilor de catedră. Efectiv nu o puteai ignora. Înainte de toate, avea treizeci de ani, nu în jur de douăzeci, ca majoritatea studenţilor. Blond nordic am impresia că se numeşte culoarea părului ei. Bun, deci păr ondulat, blond nordic, ceea ce, sincer vorbind, nu are nimic de-a face cu ideea de franţuzoaică. Ochi de un verde închis, ca frunzele de iederă americană, poison ivy, irizaţi cu vinişoare aurii, a căror culoare se transforma, la soare, într-un verde fistic, dacă cineva îşi poate imagina aşa ceva. Vorbesc despre verdele acela pastel care nu pare a fi o culoare naturală. Ei, bine, ochii lui Chantal deveneau verde-pastel-fistic în lumina soarelui de vară, apoi deveneau aproape căprui când vremea era închisă şi deveneau verde transparent când plângea. Da, am văzut-o şi plângând. O singură dată. De înălţime medie şi absolut perfect (per-fect!) proporţionată. Nu, nu 90-60-90, astea nu sunt proporţii care să mă impresioneze. Să zicem 85-60-95. Adică ceea ce consider eu a fi perfecţiunea. Şi ceea ce, iarăşi, nu are absolut nicio legătură cu ideea de franţuzoaică. Franţuzoaicele sunt înalte, slăbănoage, osoase şi preţioase. Chantal era rafinată. Şi crudă. De gheaţă. Dar şoldurile acelea balansându-se în pantalonii albi mulaţi pe ele erau o imagine cu care nici ochii mei, nici creierul meu nu s-au mai întâlnit altfel decât pe o dată, pe o plajă din Brazilia, unde am făcut un concediu în altă viaţă. La pantalonii albi, favoriţii mei, asorta pulovere uşoare, pufoase, pastelate: bleu decolorat, vernil palid, dar, de regulă, nuanţe de pământ: bejuri, griuri, grejuri, rozuri prăfuite. Tăietura en-coeur-ului era magnifică. Suficient de adâncă astfel încât obrăznicia sânilor să poată fi o certitudine, suficient de decentă astfel încât să nu poată fi acuzată de perversitate. Cred că nu purta sutien. Balerinii ei erau întotdeauna impecabili, din piele de cea mai bună calitate. Chanel şi Ferragamo. Iar cele două genţi ale ei, ambele Prada, întotdeauna asortate cu pantofii, erau de o simplitate sfidătoare. Cunosc amănuntele astea pentru că sunt scriitor şi un scriitor trebuie să ştie şi astfel de chestii. Avea o eleganţă cruntă, dacă pot spune aşa. O eleganţă cruntă, disimulată într-o simplitate care sfida perfecţiunea. Chantal era perfecţiunea însăşi. Şi motivul câtorva zile de migrene şi al câtorva nopţi de insomnie şi de nervozitate. Deloc puţine. Recunosc cinstit, cu mâna pe inimă - asta doar pentru că scriu în acest jurnal, nedestinat marelui public - că Chantal Catherine Dupont era unicat. Punct.

Este o uriaşă iluzie ideea că un bărbat poate rezista la infinit în faţa unei asemenea femei, oricât de morală şi etică i-ar fi conduita. A fi profesor universitar este o meserie indecent de frustrantă. Tipii care se încurcă, trecător, cu studentele lor nu sunt puţini, dar asta a fost mereu limita mea. Plasa mea de fluturi era plină, dar mai mult de a o săruta pe câte una, când şi când, în înserările tulburătoare, în roşu, albastru şi galben, care deseori mă prindeau la birou, mai mult de a le pipăi fundul sau sânii, niciodată nu s-a întâmplat. Nu puteam fi acuzat de nimic la acest capitol. Dar indiferenţa ei, pe care am considerat-o sinucigaşă, m-a rănit atât de profund încât mi-am propus să o pic de trei ori la rând. Aşteptam sesiunea ca pe un cadou otrăvit cu care urma să o pedepsesc. Impertinenţa ei de a-mi răni narcisismul avea să mă transforme în cel pe care urma să nu-l uite niciodată. Trei restanţe la rând la aceeaşi materie ar fi fost ceva cu care cu siguranţă nu se întâlnise. Dar nu mi-a mers. Chantal m-a dezarmat în fix zece secunde din cele vreo două minute petrecute cu ea la cafeaua din barul studenţesc. Meseria şi narcisismul m-au făcut să fiu un tip spontan, calitate care m-a ajutat în negândit de multe situaţii. Viaţa nu-i o grădină cu alei de trandafiri, pe care să te plimbi pierdut în contemplare şi meditaţie. Stătea la o masă, în picioare, cu cafeaua în faţă când, în mână cu propria-mi cafea, mă îndreptam spre ieşirea din bar. Am văzut-o. Era la doar doi metri distanţă, privindu-mă cu un evident zâmbet ironic pe buze. M-am enervat şi de aceea m-am oprit, cât să-i zic: "Spune-mi dacă e ceva de ironizat prin preajmă, aş vrea să mă amuz alături de tine." Mi-a întors-o la fel de spontan: "Dacă ai avea un strop de umor, te-aş invita să ne amuzăm împreună de tine însuţi." Imaginaţi-vă un puşti de şaisprezece ani, plin de coşuri şi de hormoni, trezindu-se pe nepusă masă în faţa unei femei goale, cu imaginea căreia s-a tot masturbat, în baie, de trei ori pe zi şi încă de trei ori pe noapte, năduşind sub plapumă. Iar femeia aceea goală ivită din rai îi plezneşte peste bot două palme zdravene. Acela am fost eu în acel moment.

Convenţiile sociale, mai ales ale celor care nutresc scopuri care nu se pot rosti, obligă la reacţii premeditate, în niciun caz spontane. Obligă la raţionamente strategice fulgerătoare. Mereu am avut pretenţia despre mine că aş fi un fel de Ginghis Han postmodern. M-am apropiat de masa ei şi i-am spus: "Imaginează-ţi că am suficient de mult umor încât să-mi dau voie să râd de mine însumi alături de tine, cea dotată cu suficient de mult curaj şi inconştienţă încât să-şi permită aşa ceva." M-am instalat la masă neinvitat, fără sentimentul de a fi făcut o alianţă cu ea. Din contră. Gândurile mele legate de pedeapsa cu care urma s-o gratific s-au intensificat. Trei restanţe la rând la Creative Writing mi se păreau, de-acum, mizilic.
- Eşti un membru tipic al generaţiei tale, a spus, lăsându-mă cu gura căscată. Voi, cei crescuţi în puf, băieţii de bani gata a căror carieră este prestabilită de părinţi bogaţi care vor numai şi numai binele progeniturii, voi, cei care aţi avut dintru început drumul asigurat, aveţi un soi de siguranţă de sine arogantă, ca şi cum aţi fi făcuţi din granit şi ca şi cum meritele pentru cariera voastră vă aparţin. Pentru voi, nimic nu mai este surprinzător, totul face parte din cele pe care credeţi că este firesc să le obţineţi. Restul, care nu reuşeşte să se descurce în viaţă, este doar o şleahtă de idioţi care merită dispreţuită. Voi sunteţi cei care sunteţi obsedaţi de sex dar nu reuşiţi nici măcar să rostiţi cuvântul sex. Dacă te admir pentru ceva este pentru că ai ştiut să-ţi foloseşti talentul într-un scop util. Felicitări pentru proaspătul premiu, chiar îl meritai.

Nu era discursul unei studente, nu erau cuvintele unei fiinţe limitate, era un duş prea rece pentru care nu eram pregătit şi pe care nimeni altcineva nu l-ar fi rostit vreodată de faţă cu mine. Dar nu eram pregătit nici s-o ratez. Simţeam că mi se oferă şansa unică de a o prinde în plasa mea de fluturi, aşa că m-am hotărât să schimb strategia. Ce minciună să crezi despre tine că poţi deveni imun la frumuseţe doar pentru că ai o experienţă de viaţă de cincizeci şi patru de ani şi câteva sute de cărţi citite! Ce minciună să-ţi imaginezi că nu te-ai mai putea îndrăgosti niciodată doar pentru că ai trecut prin trei căsnicii care ţi-au lăsat, toate, un gust atât de amar! Şi ce minciună să-ţi închipui că la cincizeci şi patru de ani ai mai putea fi la fel ca la treizeci, în ciuda faptului - oh, ce oroare! - că te simţi chiar ca la treizeci! Era limpede, Chantal îmi cercetase biografia mai bine decât m-aş fi aşteptat. Nu minţea cu nimic. Parcursul îmi fusese netezit de influenţa discretă a tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde-o fi, ale cărui donaţii renovaseră un întreg corp al universităţii şi a cărui bibliotecă de douăsprezece mii de volume trecuse în custodia şcolii. Dar la fel de sigur eram că aş fi reuşit şi doar prin mine însumi, numai că lucrul ăsta nu de multă vreme devenise o certitudine. Aşa că am adoptat strategia celui căruia i se revelează misterul însuşi, făcând-o să creadă că zeii făcuseră în aşa fel încât s-o întâlnesc şi că rostul ei pe lumea asta este să-mi deschidă ochii cu privirile la profundele şi măruntele mele adevăruri. Probabil că am jucat suficient de bine, căci a izbucnit în râs şi, o clipă, şi-a dezvelit dinţii ăia mici şi incredibil de albi, ca ai unui tânăr animal de pradă, şi tot pentru o clipă am avut impresia că văd o fetiţă trăind o fericire aparte. Ceea ce cred că m-a tulburat a fost capacitatea ei de a se transforma atât de rapid dintr-o femeie rece, ironică şi rafinată într-o fetiţă dezarmant de sinceră. Şi de dulce. Nu o mai voiam doar în patul meu, voiam s-o cunosc. Şi asta a însemnat sfârşitul, înainte ca orice altceva să înceapă.

Eram total drogat. Făceam eforturi supraomeneşti să nu par un puşti amorezat. Într-un fel, devenisem mai degrabă prieteni, dar asta numai deoarece controlul era la ea. A ştiut să ocolească acea complicitate amoroasă în care voiam s-o atrag prin fel şi fel de tertipuri, preferând să ducă relaţia în zona neutră a unei camaraderii de gusturi şi de mici bârfe cu care ne amuzam în câte-o pauză, la o cafea. Voiam s-o fac să aibă nevoie de mine şi nu ştiam cum. Ocazia mi s-a ivit pe neaşteptate. Jenată, a venit într-o zi în biroul meu (în sfârşit!) de la etajul II ca să mă roage, cu o voce joasă şi jenată, să o împrumut pentru fix două zile cu două mii de lire. Era vineri, la sfârşitul programului şi nu avea acces la contul ei bancar până luni, când băncile aveau să se deschidă. "Să nu mă-nţelegi greşit", a zis, "banii îi am, dar nu am acces la ei. Nu am încredere în carduri, doar în cash. Ce-i în mână, nu-i minciună." Cum nu umblam cu două mii de lire în buzunar, am invitat-o să mă însoţească până acasă, întrebându-mă ce naiba face cu asemenea sumă. Cu siguranţă era vorba despre ceva ce nu putea fi amânat. I-am deschis portiera, a suit în maşină şi era să cad cât sunt de lung, împiedicându-mi vârful pantofului de unul din cauciucurile roţilor din spate, în goana de a ajunge mai repede la volan. Mă gândeam să lungesc drumul cât pot de mult, lucru care urma să-mi confere timpul necesar pentru a construi o atmosferă propice actului de seducţie la care aveam să purced odată ajunşi în interiorul casei.

Tot drumul am trăit senzaţia unei libertăţi iresponsabile, ca şi cum aş fi fost însurat şi îmi înşelam nevasta cu o studentă, lăsând-o acasă un week end întreg, cu cei trei copii ai noştri. Nu ştiu de unde sentimentul ăsta, cu care nu mă mai întâlnisem. Poate din aceea că, de trei ori la rând, descoperisem răul sub chipul străduinţei de a rămâne alături de fiecare soţie mai mult decât sentimentele şi interesele comune dăinuiseră. Nu libertatea fusese ceea ce urmărisem să obţin prin divorţ, ci divorţul fusese argumentat, în faţa fiecăreia în parte, prin aceea că a te chinui şi a chinui şi pe celălalt când nimic nu te mai face să vii acasă cu plăcere este a-ţi bătea joc de unica ta viaţă de pe lumea asta, care poate fi trăită mai cu folos şi mai în acord cu ceea ce îţi doreşti. Gândul morţii ajunsese să-mi facă nopţile zi, era un gând care nu se lăsa integrat în mintea mea. Am devenit furios pentru că era singurul lucru cu care nu puteam lupta bărbăteşte. Aici nu era vorba despre care pe care, ci despre nedreptatea a ceva ce nu putea fi evitat şi nici confruntat. De altfel, acesta fusese subiectul ultimei mele cărţi, cea premiată. Făcusem un soi de travaliu al gândului morţii şi cine a spus că o carte este o boală învinsă, nu a greşit prea mult. Cartea mă eliberase de obsesia morţii. Devenisem mai liber, mai împăcat şi poate tocmai faptul că Chantal se afla acum în dreapta mea, rulând pe străzile întunecate ale unei Londre ceţoase şi umede, se datora acestui lucru. Ţin minte că am dat drumul la radio. Acordurile din Sonata lunii au umplut spaţiul, instaurând rapid o atmosferă de melancolie. Era ora la care străzile oraşului se golesc doar pentru a se umple, peste un ceas, cu fluvii de tineri ieşiţi la distracţie, în urma cărora, spre noapte, rămâneau cutii de bere şi de Cola, sticle sparte, maldăre de şerveţele murdare de muştar de la sendvişurile cu hot dog, cartoane de pizza mâzgălite de ketchup.

Era pentru prima oară când împărţeam cu Chantal intimitatea unui spaţiu. Acordurile sonatei şi prezenţa ei tăcută şi discret parfumată diminuaseră nevoia mea de a inventa o capcană suficient de bună, capabilă a o ademeni în culcuşul meu şi a o ţine acolo, prizonieră de bună voie a obsesiei mele. Copacii de pe marginea străzii se derulau cu rapiditate în lateralele câmpului vizual, cu toate că rulam încet. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm pe jos, printr-o pădure şi nu printr-un parc amenajat ca o pădure, departe de zarva Londrei şi de propria-mi agitaţie, pe care o simţeam în neliniştea din plex. Mi-am amintit că am la dispoziţie doar această ocazie pentru a face din relaţia cu Chantal o alta, mai apropiată de dorinţele mele. Am trecut rapid în revistă felul în care ştiam că arată casa. Nu ştiam dacă azi era ziua în care Lilly venea să facă curăţenie. Nu reuşeam nici să-mi amintesc dacă-mi lăsasem pijamaua aruncată pe canapeaua din living, dacă spălasem ceştile de cafea şi paharele de vin adunate de-a lungul săptămânii, dacă dusesem în coşul de rufe cele trei cămăşi purtate la şcoală şi treningul în care obişnuiam să stau îmbrăcat în casă şi mai ales nu ştiam dacă nu cumva maldărul de şosete şi chiloţi este în maşina de spălat sau uitat de izbelişte în faţa dormitorului. Dar toate astea nu mai contau, conta abilitatea de a o face pe Chantal să rămână în casă cât timp ar fi fost necesar pentru a o vrăji definitiv, fără să-i dau impresia că îi fac un serviciu contra altui serviciu, ceea ce ar fi fost de-a dreptul penibil şi ruşinos.

Când aştrii se aliniază conform zeilor cei buni, îţi oferă soluţii care nu ţi-ar fi trecut prin cap. Coborând din maşină, Chantal s-a împiedicat de bordura ascunsă-n iarbă, a căzut şi s-a lovit, rănindu-şi serios palma şi articulaţia mâinii drepte şi julindu-şi ca naiba genunchii. Privindu-şi palma însângerată şi genunchii zdreliţi, s-a albit la faţă şi a rămas nemişcată, lăsându-mă să cred că este pe cale să leşine, ca şi cum vederea sângelui era cel mai mare rău care i se putea întâmpla. Am luat-o de braţ, încercând să-i fiu de folos. Gest inutil. S-a redresat şi a luat-o după mine, cu un pas care se voia vioi. Aveam de toate, şi iod, şi comprese sterile, şi alcool, şi pansamente autoadezive. Nu făcusem în viaţa mea aşa ceva, dar tot m-am priceput să-i spăl cu blândeţe rănile, ca unui copil împietrit de durere, care stă cuminte ca să fie oblojit. Adevărul e că putea fi fiică-mea fără probleme. Fiică-mea, rod nu doar al iubirii, ci mai ales al nevoii speciei de a se reproduce, mai corect spus rod al ceasului biologic al primei mele soţii. Fiică-mea care, de la divorţ, de când avea cinci ani, dispăruse din viaţa mea, întorcându-se în Germania, ţara natală a Briggitei. Nici până azi nu am înţeles cu ce m-a vrăjit nemţoaica. Acum aveam în faţă o altfel de nemţoaică, blondă cu ochi verzi, cu palma mâinii drepte şi cu genunchii răniţi mai rău decât m-aş fi aşteptat.

Îmi terminasem treaba, după ce o oblojisem cu atenţie. Genunchii erau acoperiţi cu bandaje sterile, rănile fuseseră dezinfectate, palma nu necesita acoperire, contactul cu aerul era benefic însănătoşirii. Nu a fost nevoie s-o ademenesc cu nimic. Mi-a spus că i-ar face bine un ceai. Ieşise din starea de semi-şoc şi redevenea, încet, încet, Chantal pe care-o ştiam. În timp ce preparam ceaiul, s-a dus şchiopătând la bibliotecă, pe care-o cerceta cu atenţie. Puteam s-o privesc pe-ndelete. O mică bijuterie captivă în spaţiul casei mele, departe de ochii colegilor ei şi mai ales ai colegilor mei. O mică bijuterie despre care realizam că nu ştiu nimic şi nici nu eram foarte sigur că vreau să ştiu ceva. Faptul că avea vârsta fiicei mele încercam să nu devină un impediment în demersul de a mă insinua în sufletul ei. Cucereşte sufletul unei femei şi vei avea la picioare întreg universul. Nu ştiu dacă eu am inventat-o sau o citisem pe undeva sau poate parafrazasem pe cineva, ştiu doar că o folosisem în ultima mea carte. Speram să fie adevărat. Scriitorii sunt, de obicei, cei mai mari mincinoşi.

Am umplut ceştile cu ceai şi le-am dus în living. În timp ce-şi flexa genunchii ca să se aşeze, a icnit a durere. În faţa mea tocmai luase loc cea mai frumoasă femeie din lume şi numai cine nu a avut cincizeci şi patru ani şi nu a cunoscut-o pe Chantal nu ştie ce vorbesc. Părea încântată de miresma ceaiului. Era un Earl Grey pe care-l adoram, cumpărat dintr-un magazin franţuzesc de lux. Aroma de bergamotă era puternică şi perfect echilibrată cu corpul bogat al frunzelor de Darjeeling. Ca s-o zăpăcesc de tot, am lăsat în ceşti câteva flori de albăstrele care pluteau în amestecul chihlimbariu. L-a mirosit cu ochii închişi şi cu nările dilatate şi a sorbit din el. Am văzut extazul pe faţa ei. A evitat să mă privească. Vedeam că se simte relaxată dar vedeam şi că nu vrea să-mi arate că este relaxată. Dar sunt cotoi bătrân şi nu mă face pe mine o puştoaică de treizeci de ani, mai ales atunci când am de gând să i-o trag. Mă bazam şi pe efectul geometriei neobişnuite a camerei de zi, pe conţinutul bibliotecii care văzusem că o atrage, pe piesele de mobilier autentic, din altă epocă, pe calitatea ceştilor de ceai aproape transparente, pe covorul de Buhara despre care mă îndoiam că ştie ceva, pe tablourile, puţine dar autentice, în privinţa cărora iarăşi mă îndoiam că pricepe despre este vorba, pe comoditatea canapelelor Chesterfield proaspăt retapiţate cu catifea de culoarea vinului de Bordeaux pe care-l aveam în bar. Uram pielea rece a cărei atingere mă făcea să-mi fie frig şi de aceea fusesem bucuros să o înlocuiesc cu moliciunea catifelei, chiar dacă afacerea mă costase şapte sute de lire. Nu mă aşteptam ca ceea ce avea s-o încânte cu adevărat să fie tocmai vechea maşină de scris, aşezată pe biroul din mahon spre care încă nu-şi aruncase privirea. Deocamdată stătea picior peste picior, cu bandajele la genunchi, cu ceaşca în mână, cu capul sprijinit de speteaza canapelei şi privea stucatura de pe tavanul înalt pe care tata avusese cândva intenţia să picteze o frescă. Îşi plimba ochii pe tapetul din mătase italienească şi vedeam că îl admiră. Nici nu se putea să nu-ţi placă aşa ceva. Într-un târziu, am auzit-o rostind:
- Să nu crezi că dacă ai un Pasini, un Grubas şi un Boldini pe pereţi sau dacă în fiecare zi calci în picioare un Buhara autentic sau dacă bei ceai din porţelan de Meissen nu-mi dau seama că stucatura este de tot rahatul, un ipsos vopsit care imită lemnul. Nici mobilierul Rococco şi nici bunăciunea asta de Earl Grey de la Mariage Frères - zi că nu l-ai cumpărat de-acolo! - nu spera că mă vor vârî sub baldachinul tău, care probabil tronează în vreun dormitor de dimensiuni nesimţite. Ia-ţi gândul. Dacă vrei să mă-mprumuţi până luni cu două mii de lire, bine, dacă nu, e OK, găsesc eu în altă parte.

Am spus c-o ador, da? Era o bomboană, o scumpete, o dulceaţă. Numai că minţea. Dacă ar fi avut la cine să se împrumute, nu mi-ar fi cerut mie. Era cazul s-o atac, prea şi-o luase în cap, prea miza pe frumuseţea ei desăvârşită, frumuseţea ei cu genunchii zdreliţi. Ca şi cum intuia că urmează să-i ţin un discurs, şi-a aprins o ţigară luată din tabachera de argint de pe masă şi m-a privit drept în ochi, transmiţându-mi ceva de genul: hai, descarcă, sunt aici ca să-ţi primesc palmele pe care le tot amâni doar ca să pui mâna pe mine. Am spus că-s un Ginghis Han modern, da? Nu am luat-o prin învăluire, de astă dată am preferat drumul drept, ochit, ţintit şi-apoi om mai vedea. Aşa încât m-am ridicat fulgerător, i-am scos ţigara din gură şi am sărutat-o apăsat şi cu poftă, luând-o prin surprindere. După care m-am reaşezat în fotoliu, beneficiind de disconfortul maxim al unei erecţii virulente. Scopul unei tăceri dense şi, vorba cuiva, cremoase, este de a mări emoţia aşteptării. Aşa că, o vreme, am tăcut. Gestul meu credeam că o năucise, aşa cum mă năuciseră pe mine buzele ei cu gust de tutun şi priveliştea genunchilor de-acum bandajaţi. Balansa ritmic un picior. Semn de nervozitate. Sau de excitaţie. Sau de excitaţie nervoasă. Am stat prea multă vreme aproape de puştoaice-n călduri ca să nu recunosc modificările bruşte ale dispoziţiei.
- Nu te voi întreba ce faci cu o sumă atât de mare bani, cu toate că nu-mi pot imagina ce poate fi atât de important încât să nu poată fi amânat două zile.
- N-ai vrea să ştii, mi-a tăiat-o brusc şi am ştiut imediat că ştia că nu mă aşteptam să mă întrerupă şi mai ştia că replica urma să-mi suscite şi mai mult interesul în privinţa banilor. Tonul ei, de o sinceritate absconsă, a reuşit să mă pună pe gânduri. Credeam că-i o glumă dar nu era, chiar avea nevoie de bani.
- Să fii studentă la treizeci de ani, într-o ţară străină, când ţara ta îţi oferă toate condiţiile de a studia ceea ce studiezi aici, a fi în permanenţă singură, distantă şi indiferentă presupune, în mod sigur, un destin complicat, am zis, cu o maliţiozitate evidentă. Vrând, nevrând, cererea ta, pe care o voi satisface aşa cum ţi-am promis, necesită, însă, o minimă cunoaştere a celui căruia tocmai urmează să-i împrumuţi două mii de lire. Dă-mi un motiv pentru care ar trebui să te împrumut fără a te cunoaşte niciun strop. Unul singur.

Lama de oţel a privirii ei verzi, ca iedera otrăvitoare, a rănit sensibilitatea pe care făceam eforturi mari de a o ascunde, nu doar faţă de ea. Am încercat să par relaxat.
- Cancerul este suficient? Un tratament, atâta tot, pentru asta-ţi cer bani. Trebuie să-l plătesc mâine. Obligatoriu. Luni vei avea banii înapoi.

Erecţia mi-a dispărut instantaneu. M-am simţit ca şi cum un sequoia de două sute de ani se prăbuşise peste mine. Chantal s-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră, în timp ce eu am tăcut. A zărit biroul şi, pe birou, maşina de scris. S-a aşezat pe scaun cu o faţă luminată de o bucurie tainică, după care a tras maşina în faţa ei.
- O foloseşti?
- Numai la ea scriu.
- Cum, nu foloseşti computerul?
- Sunt de modă veche, draga mea, i-am zis, simţindu-mă dintr-odată foarte obosit.

Ieşisem cu totul din rolul de Don Juan, nu mai aveam chef de nimic, voiam doar s-o privesc pentru că nu puteam crede ceea ce spusese. Nu putea fi adevărat. Iar dacă era, mă legasem la cap irecuperabil.
- Ei, bine, cu chestia asta ai urcat trei trepte în ochii mei.
- Şi cam cât mai am de urcat, am întrebat, sperând s-o iau prin surprindere, dar fără niciun chef de glumă.
- Eşti deja unde trebuie, a răspuns nepăsătoare şi a început să bată pe clapele din fildeş ale maşinii.

Trecuse deja o oră de când Chantal era la mine acasă. Vedeam că nu dă semne de plecare. Zăbovea în faţa bibliotecii, cercetând atentă cotoarele cărţilor. M-am gândit că ar fi de bun simţ să luăm masa. Erau orele 19, îmi era foame, cu siguranţă că şi ea era înfometată. Ca s-o scurtez, în seara aia m-am îmbătat. Nu chiar ca un porc. Puţin mi-a păsat, nu mai ţineam la imagine, era clar că nu puteam avea cu Chantal relaţia pe care o aveam, în general, cu studentele. Făcea parte din altă poveste, una de care experienţa mea era văduvită. Cât timp s-a uitat la cărţi, extrăgând, în cele din urmă, un album de artă, o istorie ilustrată a lui Rembrandt, am aranjat tacâmurile pe măsuţa din living şi am adus ce aveam prin frigider: brânză de Gruyère, salată verde, o cutie de pateu de raţă, o conservă de ficat de morun, o lămâie, pâine de secară, nuci şi un ciorchine de struguri pentru brânză, o sticlă de vin alb, un Roussette de Bugey 2005, perfect pentru sfârşitul de masă. Cât timp am pregătit masa, am tot băut dintr-un pahar cu bourbon. Mi se cam suise la cap şi mi se părea că emoţiile mă răvăşiseră.

Oi fi eu profesor de literatură, oi preda eu Creative Writing, însă asta nu presupune cu necesitate că ştiu să mă descurc mereu când e de vorbit sau de scris. Slavă Domnului, paginile astea nu sunt destinate publicului, slavă Domnului, nu mă voi face de râs, slavă Domnului, am un loc unde să pot scrie câte ceva despre ea, aşa cum îmi vine, fără lexic, fără gramatică. Masa a decurs cam aşa: am fost cât se poate de stângaci, cu toate că am vrut să-i par doar relaxat. Îmi era foame dar nu-mi venea să mănânc. O priveam şi nu înţelegeam pentru că nu era nimic de înţeles. Voiam să aflu amănunte dar, de fapt, nu voiam să aflu nimic. Roiuri de întrebări îmi vâjâiau prin cap, dar niciuna nu se putea rosti. Era prea deşteaptă ca să nu ştie ce-i în mintea mea, dar îmi era prea străină ca să mimez o conversaţie care se presupune că poate fi purtată doar între persoane foarte apropiate. Nu părea tristă, din contră, părea încântată de albumul pe care-l răsfoia în timp ce mânca o bucăţică de pâine prăjită cu ficat de morun, peste care storsese câteva picături de lămâie.
- Voi, englezii, mâncaţi tare prost. Nu aveţi nimic bun. Dacă nu eram atât de aproape de voi, habar n-aţi fi avut ce înseamnă a mânca bine. Şi să ştii că îmi placi mai mult când îţi strălucesc ochii. Îmi pare rău că ţi-a dispărut intenţia de a mă vârî între cearceafuri, erai mai haios când aveai acel scop legat de mine. Erai interesant. Să nu te prind că te-apucă mila. În viaţa asta trebuie să ai compasiune, dar nu milă. Mila te pune la pământ şi face din tine ori un războinic, ori o cârpă. Compasiune înseamnă să-mi dai banii, mila înseamnă să-mi plângi pe umăr. Urăsc chestia asta.

A luat o boabă de strugure şi a prins-o între dinţii ei mici şi anormal de albi. "N-o vrei?", a întrebat, după care a mestecat-o râzând. Nu, n-o voiam, sau nu dintre dinţii ei. Nu m-as putea culca cu o tipă care tocmai mi-a spus că suferă de cancer. Îmi imaginez că aveam o faţă cu totul jalnică pentru că s-a enervat.
- Hei, sunt eu, Chantal. Chantal cea de ieri, de alaltăieri, de acum trei luni. Nu sunt contagioasă, să ştii. Sunt eu, aia după care ţi-au tot fugit ochii din prima zi de şcoală. Aia care te-a tratat cu sarcasm, care nu te-a căutat niciodată la biroul tău de la etajul II, care ţi-a oferit toată indiferenţa ei. Aia care ţi-a citit cărţile şi articolele. Nu s-a schimbat nimic, să ştii, tot eu sunt. Însă văd că nu mai sunt suficient de bună pentru tine. M-ai transformat într-o fiinţă demnă de a fi îngrijită. Într-o pacientă. Dar nu am nevoie de nimic, omule, de absolut nimic, scoate-ţi tâmpeniile astea din cap.

Şi-a descălţat balerinii şi şi-a aşezat gleznele pe genunchii mei. Am stat ca boul, fără să schiţez niciun gest. Habar n-aveam ce să fac. Eram uluit. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar ceva se schimbase iremediabil. Mi se părea grotesc ca eu, la vârsta mea, să mai am douăzeci de ani de viaţă, iar ea, cine ştie?, poate nici măcar un an. Cred că eram furios. O furie care nu avea cu cine se răfui. Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat măcar pentru a avea cu cine să te cerţi. Iar dacă există, în niciun caz nu e bun şi iubitor cu toţi.
- Ştiu ce e în mintea ta, am trecut şi eu pe-acolo. Crede-mă, sunt resemnată. Adică sunt împăcată, resemnarea e altceva. Nu, nu are rost să-mi plângi de milă. Dacă vrei să mă ajuţi, atunci fii tu şi nu mă mai privi ca pe o muribundă. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toţi murim, nu crezi? Da, ştiu, una e să elaborezi gândul morţii în trei sute de pagini şi să mai fi şi premiat pentru asta şi cu totul altceva este să mori efectiv. Dar şi tu mori, la fel ca mine, în fiecare clipă, numai că eu mor mai repede şi din alte motive. Adică până şi moartea mea este una specială, a zis şi râs.

Şi-a scos puloverul şi l-a aruncat pe fotoliu. A luat paharul de pe masă şi a băut încet, savurând parfumul vinului, cu ochii închişi. Era din cea mai bună producţie a ultimilor doisprezece ani. Pe sub pulover purta o bluză albă cu mânecă scurtă, mulată pe corp. Şi, spre deliciul meu, nu purta sutien. Îmi spuneam că încălzirea planetei este un fason faţă de drama vieţii lui Chantal. Că lupta împotriva feminismului este un circ iar foametea din lumea a treia este un fapt minor faţă de nedreptatea bolii unei asemenea splendori ca ea. O singură clipă îţi poate schimba, pentru totdeauna, raportul cu lumea. Cu doar câteva ore în urmă, fata asta mă juca pe degete, era cel mai mare scop al vieţii mele. Acum, dezgustul faţă de mizeria bolii ei reconstruia în mine ideea de bunătate şi de puritate. Dar bunătatea şi puritatea nu au reuşit nimic, niciodată, în lipsa dreptăţii. Îmi imaginam că, probabil, din perspectiva bolii şi a inteligenţei ei, Chantal este cea mai liberă fiinţă din lume. Din perspectiva obsesiilor şi a narcisismului meu, probabil sunt cel mai deplorabil bărbat din lume. Avea şapte clase peste mine, avea tot dreptul să mă privească plină de sarcasm, poate şi de scârbă. Orizontul meu era la o aruncătură de băţ, pe când al ei cuprindea universul. De aceea nu o impresionase nici geometria camerei, nici tablourile, nici mobilierul, nimic. Nu mai dădea două parale pe toate astea. Cancerul o învăţase să resemnifice lucrurile, să le reaşeze într-o altfel de ordine, să răstoarne importanţa lor, măsurându-le şi cântărindu-le cu nişte instrumente pe care nu le cunoşteam, toate astea în timp ce mintea mea se lupta cu imaginea fundului şi a sânilor ei şi a scenariilor de a o cuceri. Mă simţeam agitat, prea agitat pentru un astfel de moment, pentru o astfel de imagine ca cea cu Chantal, cu capul lăsat pe canapea, cu paharul de vin într-o mână şi cu ţigara aprinsă în cealaltă mână, cu gleznele pe genunchii mei, cu sânii ăia dumnezeieşti lăsaţi uşor sub propria greutate, privind stucatura de două parale care împodobea tavanul. Şi dintr-odată am simţit nevoia să ştiu tot, să aflu tot, să revendic întreaga ei istorie de viaţă, fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă.
- Leucemie.

Un zid al morţii care se apropie şi se depărtează cu o viteză fulgerătoare. Nu ştiu cum să mă raportez la acest cuvânt. Nu, nu la acest cuvânt, ci la această realitate, la acest adevăr pe care Chantal tocmai l-a rostit. Informaţiile mi se amestecă în minte. Transplant de celule stem, rată de mortalitate înaltă, tipuri de leucemie, durată de viaţă, leukos + haima, măduvă osoasă, ţesuturi hematopoietice, fumatul, fumatul, Chantal fumează şi ăsta este un factor de risc. Ficţiunea salvării. Mitul eroului. Zidul vieţii pe care stau cocoţat imaginând un scenariu al salvării în timp ce mă simt neajutorat, înfricoşat şi, pur şi simplu, vrednic de dispreţ. Şi toate astea pentru că ceva îmi spune că Chantal nu se vrea salvată.
- Nu fi prost, nu mai e nimic de făcut.

Lumea mea frumoasă, cu emisiuni radiofonice săptămânale, cu prezenţe la târguri de carte acompaniate de discursuri logoreice, cu minunatul joc actoricesc pe minunata scenă a cursurilor de Creative Writing într-un amfiteatru plin, cu invitaţiile la dineuri de gală unde sunt înconjurat de femei ciripitoare care-mi zâmbesc frumos şi-mi strecoară bileţele cu numere de telefon, cu efervescenţa ideilor înflăcărate pe care le bat la maşină cincisprezece ore pe săptămână, lumea mea, aşadar, este o uriaşă fantasmă în care Chantal a produs o efracţie, fisurând-o iremediabil. O iluzie. O făcătură. O falsă grădină japoneză. În curând voi afla că nici poezia nu există. Nici bucuria de a gândi. Poate nici aştrii. Nu e niciun cer deasupra capului şi nicio lege morală care să justifice ceva, orice. Nu există nimic. Viaţa, detronată la stadiul de fiinţare larvară. Probabil că adevărata existenţă este ceea ce trăieşte, cine ştie de câtă vreme, Chantal. Conştientizarea, în fiecare clipă, a bolii silenţioase care te omoară fără ştirea ta. Asta este a fi? A fi întru moarte, conştient de ea? Sau încântătorul travaliu al dospirii ideilor în fraze potrivite, cu care să luminezi cerul minţii oamenilor? Mai degrabă, asta ar fi a fi întru viaţă. O aud cum îmi rosteşte încet numele, cu voce joasă, afectuoasă. Ochii ei sunt mai verzi ca oricând. Iar când spune "iartă-mă", ultima redută de bărbăţie cade sfărâmată iar lacrimile încep să-mi curgă, înceţoşându-mi privirea. Se repede şi mi se aşază pe genunchi, îmi ia capul în braţe şi, în timp ce şopteşte neîncetat "iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă", legănându-mă ca pe un prunc, îmi dau voie şi plâng, plâng, plâng pe sânii ei care niciodată nu vor cunoaşte alăptarea, plâng aşa cum niciodată nu am mai plâns. Când, în cele din urmă, mă opresc, mă sărută pe frunte şi-mi întinde paharul cu vin. Îmi cer scuze pentru micul episod lacrimogen şi dintr-o dată mă simt îngrozitor de beat. Ceea ce, probabil, este chiar adevărat. Am ras, fără sa-mi dau seama, cam trei sute de bourbon şi două pahare de vin şi aproape că n-am mâncat nimic. Vreau să spun că intrasem, fără să-mi dau seama, în starea necesară unui discurs de bătut câmpii. Divina mea Chantal tocmai îmi ridicase mingea la fileu., întrebându-mă: "şi despre ce spui că scrii acum?"
- Nu ştiu dacă scriu cu adevărat sau mai degrabă îmi descarc furia. Mă enervează faptul că de atâta vreme, tot citind maldăre poezie, dau doar de maculatură. Poate că ştii că fac revista aia... Ce idiot sunt, evident că ştii. Ei, pentru asta trebuie să citesc cele mai imbecile producţii. Primesc zeci de e-mail-uri săptămânal, de la oameni de toate vârstele. De când cu premiul, toată lumea se vrea publicată în revista mea. E uluitor unde s-a ajuns. Doar 1% din ce citesc merită a fi publicat. Oamenii ăştia pur şi simplu nu ştiu ce este poezia. Dacă-ţi trece prin minte să cauţi etimologia cuvântului şi tot afli cam cum trebuie abordată ca cel puţin să încerce să semene cu poezia. Dar nimeni nu o face. Azi se scrie despre ceea ce ochiul vede aici şi acum şi despre ceea ce urechea aude. Nu se vede urmă de lectură, urmă de lexic, urmă de elaborare, ba chiar urmă de gramatică. Totul pare scris la prima mână. O vomitătură furioasă, asta este poezia contemporană. O sforţare. Un screamăt.
- Mi-ai amintit de Munch...
- Ei, cam aşa ceva, e ca şi cum fiecare ar descrie, în felul lui, Ţipătul, aşa se scrie azi.
- Şi cum zici că ar trebui să se scrie? Ştii, mereu m-am întrebat ce e poezia şi cum îţi dai seama dacă este vorba despre poezie adevărată.

Era cea mai grea întrebare care mi se putea pune. Niciodată nu-mi face plăcere să răspund la ea. Înseamnă, într-un fel, să-mi exhib interiorul, să spun prea multe despre mine, or, nu ăsta este punctul meu forte. Chantal îşi reinstalase gleznele pe genunchii mei. Mi-am aşezat palmele pe ele. Nu le-a retras. A mişcat din degete, semn de acceptare. Eram atât de beat şi de uşurat de greutatea pe care reuşisem s-o elimin, pentru o vreme, prin plânsul acela jenant, dar tot nu aveam chef să vorbesc despre poezie. Aş fi preferat să stau să-i privesc în linişte pielea alb-trandafirie obişnuită cu foietajele franţuzeşti şi cu prăjiturile cu cremă cu mult unt. M-a luat prin surprindere din nou:
- Ştii ceva, nu există Creative Writing. Meseria ta e o amăgire. Nu ştiu cum reuşeşti să te minţi cu atâta succes.

În clipa aia am simţit altfel cruzimea acelor cuvinte. Discursurile ei erau mereu agresive, dar reuşea să disimuleze sau să diminueze, în cele din urmă, acea agresivitate despre care acum credeam că trebuie pusă mai degrabă în legătură cu boala ei decât cu intenţia de a răni. Nu poţi rămâne dulce şi senin atunci când în trupul tău celulele mor cu viteza luminii. Dar avea dreptate, nu poţi învăţa pe nimeni să scrie. Poţi da mici tips-uri de tehnică, dar a scrie rămâne o afacere personală. Scrisul nu e democratic. Ca imaginar încarnat, scrisul înseamnă, înainte de orice, capacitate de simbolizare. Ei bine, capacitatea asta o ai sau nu o ai, aşa ceva nu se poate învăţa. Iar a simboliza presupune existenţa apriorică a capacităţii de a gândi, o chestie care nu are nimic a face cu definiţia din dicţionar, ci cu existenţa unui spaţiu psihic în care eşti un terţ exclus, chestii care mai degrabă ţin de psihologie şi care nu pot fi predate unor studenţi la litere. Da, Chantal avea dreptate, halucinaţia este confundată cu imaginaţia iar imaginaţia este scrisă şi luată drept literatură, însă asta nu este literatură, este simplă proiecţie. Devine literatură doar dacă trecutul poate fi recuperat simbolic şi retrăit ca şi cum ar fi prezent.

Cu Chantal stând cu gleznele pe genunchii mei, cu bandajele alea care acum mi se păreau groteşti dar de care eram mândru, o etapă a vieţii mele se încheia şi începea o alta, a unui timp lipsit de ambiguităţi care mi se revela în adevăruri crude, care nu mai puteau fi mistificate. O priveam şi, alături de frumuseţea ei, de astă dată priveam şi moartea, fără să o pot vedea dar ştiind că e acolo, făcându-şi lucrarea. Moartea nu e o experienţă, e travaliul unui gând - obsesia mea - de care credeam că m-am vindecat. Nu vindecasem nimic scriind, expulzasem doar obsesia. Rămăsese frica, spaima aceea de neconţinut, cuibărită într-un loc în care nu aveam acces dar cu care puteam intra acum în contact prin prezenţa lui Chantal. Sau datorită lui Chantal. Moartea este tocmai terţul exclus iar a gândi moartea este un act de prudenţă a evoluţiei despărţirii de tine însuţi.

Fusta i se ridicase cu două palme deasupra genunchilor. Balansul gleznelor se diminuase iar acum încetase. Ochii i se făceau din ce în ce mai mici iar privirea lor concentrată mă făcea să simt apropieri şi îndepărtări rapide, ca şi cum eram o minge prinsă cu un elastic cu care se tot juca. Sau poate eram doar beat. Trupul ei emana o linişte adâncă, vârtoasă, în care mă scufundam ca în spaţiul singurei libertăţi care poate exista pe lume. Mintea mea devenise cea mai concretă realitate care, împreună cu contactul cu mintea ei - aproape palpabil - îmi oferea experienţa vieţii şi a morţii aici şi acum. Forţe necunoscute, aproape materiale, acele forţe care acţionează la nivelul simbolizării şi cărora Chantal le conferise, cu moartea din trupul ei viu, consistenţă şi realitate, acţionau între noi nu doar mental, ci şi fizic, iar forţa lor se concretiza într-o nouă erecţie care-şi căuta rezolvarea. Ştiam că Chantal ştie. Şi-a depărtat, aproape imperceptibil, genunchii. Era o invitaţie? Abia atunci am auzit vântul bătând cu putere, lemnul ferestrelor trosnind, ca o văitătură. Amurgul a inundat livingul cu o lumină de un roşu întunecat, care se stingea încet, încet. Cum spuneam, sunt un nemernic...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer