02.12.2017

Marc Solomon (foto: Matei Bumbuţ)

Matei Bumbuţ: Ce crezi că face un film să fie bun?
Marc Solomon: De vreo 2 ani tot chestionez valorile astea (bun şi rău / prost) când mă gândesc la film; le chestionez şi în alte domenii, însă aş zice că dubiul meu legat de ele a pornit de la film şi e constant hrănit de ce vizionez, dar ţin să repet că nu e inspiraţia exclusivă[i].
Deşi am mizat pe taxonomie mult timp (fără să ştiu ce e aia taxonomie), la un moment dat mi-am dat seama că nu se plasează totul exclusiv în alb (bun) şi negru (rău / prost) şi că lucrurile pot să se prezinte şi într-un gri, sau într-un gri închis sau deschis (după caz) - şi sunt destul nuanţe şi în compoziţia acestor nuanţe. Sigur că aş fi ipocrit dacă n-aş recunoaşte că în continuare mai împart lucrurile aşa; mi se pare cumva firesc, dihotomia axiomatică e ceva uman şi extrem de tentant (prin facilitatea sa), dar încerc din răsputeri să mă auto-sesizez.
Nu pot să-mi bag mâna până la cot în memorie şi să extrag momentul exact în care s-a produs schimbarea şi nici nu are rost să enumăr toţi factorii (interni şi externi) care au contribuit la realizarea ei.
Totuşi, unul dintre momentele pe care mi le amintesc clar în care m-am lovit de imposibilitatea de a declara că un film este bun sau prost, este acela în care am văzut Our Beloved Month of August (2008) de Miguel Gomes[ii]. Un film de două ore jumătate care se transformă constant, din punct de vedere formal: întâi e un documentar etnografic, apoi e o dramă realistă social cu mici accente de comedie absurdă şi din când în când mai e şi un meta-film - şi formele astea se tot amestecă pe parcursul celor 150 de minute. Aşadar, se poate înţelege de ce ar putea să fie nepotrivită o analiză atât de rece şi într-atât de categorică.
M-a dat pe spate, ce pot să zic. Dar nu neapărat cum ştiam eu că mă dă pe spate un film bun. Să zicem că m-a inspirat, mi-a dat de lucru într-un fel. În cazul albului şi negrului nu aveam atât de mult de lucru. Nu mă raportam constant la filme şi la ce mi-au arătat şi mai ales cum mi-au arătat, ca după să mă gândesc la cum aş arăta eu asta, de ce ar funcţiona, nu neapărat mai bine, ci mai pe mâna mea: mi-a dat un impuls să construiesc şi să mă stimulez, chiar dacă acţionam numai la mine în cap.
Ca să răspund la întrebare (măcar acum, după atâta naraţiune personală!), un film valoros (ăsta e filmul bun pentru mine) e un film care te face să vrei să faci tu filme, care pune la muncă aparatul analitic, care-ţi serveşte şi nişte ustensile pentru asta şi care lărgeşte orizonturile, chiar dacă o face doar prin cele trei imbolduri menţionate mai sus (deşi de cele mai multe ori, nu e cazul, poate să se extindă cu uşurinţă în afara ariei individuale).
Pe de altă parte, un film prost nu e un film prost-prost, poţi să înveţi multe din alea şi, câteodată, filmul prost-prost poate transcende propriile stângăcii şi să devină un film valoros. Un film prost, pentru mine, e un film mediocru de la care nu pleci cu nimic; e ca şi cum n-ai văzut nimic, ai văzut ce tot vezi. Iar filmul bun în sensul de capodoperă ("White Elephant Art"[iii]) e aproape la fel de inutil, pentru că nu ai ce să construieşti pe ceva perfect - e inert, chiar dacă e plăcut.


[i] De altfel, nu cred că există cinema ingenios care să se raporteze numai la cinema - sau există puţine cazuri de genul ăsta.
[ii] Cineast portughez contemporan.
[iii] Termenul e preluat dintr-un eseu scris de Manny Farber, "White Elephant Art vs. Termite Art" (1962), eseu din care am preluat multe idei, vrând-nevrând - e o inspiraţie constantă.

0 comentarii

Publicitate

Sus