Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Petrecere cu fanfară


Radu Părpăuţă

04.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-un ianuarie friguros, şuieră cîineşte un viscol de crapă pietrele - cînd aud nişte tunete. Ce-o mai fi, Doamne, şi asta? Viscoleşte cu tunete? Nu. Tună în depărtare o fanfară. Aduc un mort la biserica de la doi paşi de casa noastră. Pe la noi ţiganii îşi îngroapă morţii cu fanfară. Nu toţi - unii, tot mai rar.

Cum spuneam, şuieră crivăţul de se zgîlţîie ferestrele. Şi vuieşte fanfara. Trist şi tot mai tare, pe măsură ce micul convoi se apropie. Gem alămurile într-o durere nestăpînită. Ajung la poarta bisericii cu vaiere cumplite. Lasă camioneta în drum şi bagă sicriul pe portiţă. Poarta mare nici nu se poate deschide - înţepenise în gheaţă. Bagă mortul în biserică. Oamenii zgribuliţi, vreo douăzeci, intră după el.

Ţiganii cîntă pînă ce mortul este înghiţit de gura neagră a uşii. Pe urmă se opresc cu o anume expresie de perplexitate plictisită. Se şterg la gură cu mîneca. Au pe buze o peliculă albă subţire, ca de sare. Nici nu-şi simt gurile, le amorţiseră cu totul. Şterg şi instrumentele lucitoare de scuipatul care îngheţase deja.
- Acuma şi-a găsit să moară şi ăsta.
- Eh, nu ştie omu' cînd moare.
- Asta aşa-i, da'... uite murim dracu' dă frig.
- Toţi murim, oftează şeful fanfarei, un ţigan bătrîn, gras, cu două guşi, uitîndu-se la potopul venit din cer. Viscolul turbase şi mai tare. Satul tot tremură scuturat de crivăţ. Turlele bisericii pare că se prăvălesc în ningău.

O ţigancă cu cîrlionţi cărunţi ca scrumul, căzuţi în neorînduială de sub broboadă, iese din biserică şi-i cheamă înăuntru: e cît de cît mai bine. Ţiganul cel gros o refuză. Apoi îl întreabă pe Mihai, vecinul nostru, care adulmeca în jurul lor cu mutra lui de prepelicar tăcut.
- Dom' şăf, un' putem să bem un păhar dă ceva. Să ne mai încălzim o leacă.
- Vin vreţi? Vă duc eu.

Mihai îi aduce la noi. Pe vremea aceeea, în penultimul deceniu al lui Ceaşcă, mama vindea vin. Era o sursă de venituri cît de cît, pe atunci nu apăruseră barurile astea ca ciupercile după ploaie. Din vînzarea vinului şi din bursa mea de student de 575 de lei (doamna prodecan Lozbă m-a sfătuit cum să fac cererea la decan, cît mai pe larg, ca să iau bursa în numerar, mare lucru pentru familia noastră!) am trăit eu, soră-mea Doina şi mama vreme de un an şi mai bine. De-abia după aceea i-a venit mamei pensia de urmaş după tata. Ni se părea o mare minune să avem o biată pensie de 1.600 de lei. "A scăpat calul la ovăs", zicea mama.

Şi intră Mihai pe portiţă cu liota de ţigani după el. Taie ograda în două, tîrîind instrumentele, cum taie nămeţii o ciotcă de exploratori rebegiţi, gata să atingă Polul mult visat. Cărăbuş, cîinele nostru, tace chitic, intimidat de alămurile sticlind în ger.
- Tanti Săndica, zice Mihai cu veselia pe faţă, ţi-am adus clienţi.

Intră toţi, lasă instrumentele la fereastra din spatele casei, iar ţiganul cel bătrîn fonfăie din foiul guşelor:
- Două kile dă vin, vă rog... Apoi cu ton de om prevăzător - Nu, hai să fie cinci, ce să mai...

Apar pe dată sticlele şi vedem că muzicanţii sînt meseriaşi în trebuşoara băuturii. Întind gîturile sticlelor pîntecoase ca pe nişte maméle generoase. Dă! ce să faci? Umpli mai uşor paharele decît timpul. Şi gloria pămîntului nostru, viţa de vie, îşi săvîrşeşte ca întotdeauna fapta ei dulce şi păgubitoare. Vinul încălzeşte stomacurile şi inimile, înmoaie încetişor şi gingaş umblătoarele, ameţeşte creierii şi stîrneşte vorbăria. În scurtă vreme li se umezesc ochii şi se pornesc pe bodogănit. Vorbăria creşte şi creşte. Dar nu înţelegem nimic, fiindcă boscorodesc pe ţigăneşte. Cei mai tineri o dau şi pe româneşte, dar ţiganul cel gros se răsteşte la ei:
- Mucles sacana, mo, mucles sacana!

Năucul de Mihai, să fi fost după al patrulea sau al cincilea pahar, le zice:
- Băi, voi beţi aicea, da' de cîntat nu cîntaţi ni'ca? Hai, pentru gazda noastră.
- Cîntăm, coane.

Eu dau să protestez - să nu se supere mama. Dar o văd pe mama pe fereastră bufnind în rîs. Taie ceapă la bucătărie şi amestecă rîsul cu lacrimile.

Ţiganii ridică instrumentele din zăpadă şi încep să cînte în dorul lelii Dunărea albastră. Era mai degrabă Dunărea domoală: pîrţ-pîrţ-pîîîrţ! pîrţ-pîrţ-pîîîrţ! Taman acuma pică şi groparii la băut. Terminaseră groapa, dar şi "motorina", că fratele mortului, care le aducea "bătaia de gît", îi lăsase de izbelişte. Drept urmare, veniseră să facă "complectarea". Aşa ne explică Chirilă, un clăpăug cu mărul lui Adam deplasîndu-se nervos în sus şi în jos, precum pantograful unui tramvai pe reţeaua electrică. Cei trei gropari erau şi ei trosniţi bine, cu ochi rotunzi şi gura pînă la urechi.
- Asta-i cîntare, bre, opreşte Chirilă valsul bleg al ţiganilor. Altăceva nu ştiţi? Din gură nu cîntaţi?

Cîntecul se stinge potolit, ca un rîu care seacă. Ţiganul cel bătrîn rămîne descumpănit. Dar Mercedes, cel cu heliconul, un tînăr subţire şi iute ca un canar, îşi revine primul:
- Mă - îşi roteşte ochii de măslină - hai Hora moldovinească.

Un trompet cu ochii cît cepele dă tonul. Suflă încreţind buzele viorii cu spumă la colţuri:
- Hai-haaai... tan-tan-tara, tan-tan-tara.

Ninsoarea stătuse. Deasupra satului se arcuieşte un cer cu sclipăt sidefiu, neînchipuit de frumos. Şi cîntecul porneşte ca o laie de cîini turbaţi. Tare. Nici clopotele bisericii, care dăngănesc pentru mort, nu se mai aud. Dinspre instrumentişti vine un miros de sudoare acră şi de seninătate. Mercedes începe. Cu privirile în pămînt, rotind mîinile pe sus, ca la joc:
Şi foaie verde baraboi, măi!
Aşa-i hora pi la noi!
Şi se joacă pe-ndelete
.
Cu mai mulţi flăcăi şi fete!

Chirilă trînteşte căciula de pămînt şi chiuie de vuieşte satul. Ceilalţi gropari chiuie şi ei ca muşcaţi de şarpe. Viscolul îşi lipeşte palmele aspre de frunţile noastre înfierbîntate.
Hora me moldovinească, măăăi!
Cine-o ştie s-o pornească, măi-măi
!
Stânga - unu, dreapta - doi, măi!
C-aşa-i hora pe la noi, măi

Ş-ai dirirdiridida.

Stânga - unu, dreapta - doi, măi!
C-aşa-i hora pe la noi, măi


Ş-ai dirirdiridida.

Se termină hora, dar Chirica nu se lasă.
- Da' asta o ştii, măi, ţigane? Strînge omu' ca furnicaaa...
- Hai, Mercedes, tată, aprobă oftînd ţiganul dublu guşat.

Pîrţ-pîrţ! răsuflă instrumentele cu zgomote ruşinoase. Trompetele încep şi ele să ţîrlîie prinzînd linia melodică. Heliconul, eufoniul şi cornul bariton încep să geamă sfîşiate de durere. Ţigănelul cel subţire cîntă din gît, gîlgîit:
Strînge omu' ca furnicaaa
Cînd moare, nu ia nimicaaa
Munceşte la tinereţeee, măi-măi
Să aibe la bătrîneţeee.

Munceşte la tinereţeee, măi-măi
Să aibe la bătrîneţeee, dorule, măi
.

Şi trompetele intră în trombă: ţîrlî-ţîrlî, ţîrlî-ţîrlî!

Omu' cît trăieşte-n lumeee
Să bea, să mănînce bineee
Că vine moartea-ntr-o noapteee
Şi rămîn de tine toateee


Că vine moartea-ntr-o noapteee
Şi rămîn de tine toateee, dorule, măi
.

Mama lasă treburile şi se aşază pe un scaun cu şervetul în mînă. Un val de emoţie îmi ridică pieptul şi picuri străvezii îmi apar în ochi - pesemne de la viscol. Groparii îşi suflă nasurile, pe urmă se şterg cu aceeaşi mînă pe la ochi. Ţiganii mai sug cîte un pahar.

Aici însă mica petrecere se frînge brusc. Ţipă unul speriat, căci de la noi se vede uşa bisericii:
- Băăă! Hai să mergem, că iese mortu'.

Pîrţ-pîrţ! se dezumflă alămurile. Aoleu! Pornesc legănat cu toţii spre biserică, ca un cîrd de gîşte care-a ciugulit tescovină. Îşi împleticesc paşii într-o parte şi alta a drumului, care le părea acum un tunel străjuit de garduri strîmbe, înalte pînă la cer. Iar dincolo de gardurile mişcătoare hîrîie un fel de monştri fluturînd din coadă. Drumul plin de pietre şi tot felul de obstacole le înmoaie dracului picioarele. Iar instrumentele parcă-s pietre de moară. Şi, nu'ş'ce dracu, totul e gelatinos şi tremurător ca o răcitură. Pesemne o mlaştină se întinde în faţa lor.

În fine, cu mişcări dezarticulate se încolonează în urma mortului. O iau spre cimitir. Încep acum un vals lent şi cam fals. Dar cu atîta patimă!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer