Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Măcar ne-am păstrat demnitatea!


Flori Bălănescu, pe marginea unei cărţi de Vlad Mitric-Ciupe

27.12.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui

Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Măcar ne-am păstrat demnitatea!

În numele tatălui, titlul cărţii de faţă, trimite, după un prim impact vizual şi auditiv, la filmul omonim din 1993, regizat de Jim Sheridan. Inspirată dintr‑o întâmplare reală, pelicula transpune, în mare, într‑o manieră artistică, ideea de nedreptate politică pe seama unor oameni condamnaţi pentru crimă, terorizaţi să o recunoască, deşi nu o comiseseră. Am spune că este o temă recurentă în istoria românească a ultimelor cinci‑şase decenii. Dacă iubitorii români de film pot urmări In the Name of the Father cu o anume detaşare, determinată de certitudinea că este, totuşi, un film artistic şi că detaliile "naraţiunii" păstrează în sine germenii autoapărării în contact cu disconfortul senzorial şi psiho‑mental, nu acelaşi lucru se întâmplă citind cartea îngrijită de Vlad Mitric‑Ciupe. Subtitlul cărţii - Supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă - ne readuce imediat cu picioarele pe sol românesc şi ne pregăteşte pentru o lectură în cheie analitică, deşi volumul conţine interviurile realizate de autor cu câţiva dintre urmaşii acestor arhitecţi.

Arhitectul Vlad Mitric‑Ciupe este bine cunoscut în domeniul studiului istoriei recente, mai ales, în urma publicării grandiosului volum dedicat arhitecţilor români victime ale regimului ideologic comunist - Arhitecţii români şi detenţia politică, 1944‑1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, INST, Bucureşti, 2013, 560 p. Urmărindu‑i bibliografia şi cunoscându‑i îndeaproape vocaţia şi activitatea, vom conchide că autorul este, la ora actuală, cel mai bine informat şi pregătit istoric al istoriei recente, în breşa care‑i vizează pe arhitecţi.

Discuţiile sale cu Ana Puşchilă (n. 1944), Călin Mucichescu (n. 1943), Apollon Cristodulo (n. 1964), Lucian Goj (n. 1959), Mihai Enescu (1926‑2012), Cristina Sârbu (n. 1952) denotă o stăpânire impresionantă a temei, de la detalii, care adesea rămân inaccesibile şi multor istorici, până la nuanţe şi asocieri productive de idei. Stabilindu‑şi drept obiectiv recuperarea memoriei, cu toate palierele ei de lumină, întuneric şi clarobscur, autorul nu îşi menajează interlocutorul, aplicându‑i tehnica obturării canalelor de comunicare, mutând atenţia sau schimbând brusc subiectul - aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în demersurile de istorie literară şi în multe încercări nefericite de conservare a memoriei orale. Dimpotrivă. Vlad Mitric‑Ciupe găseşte de fiecare dată cea mai elegantă formulă pentru a‑şi întreba martorul despre aspecte delicate, atât în spaţiul opiniei publice şi de gen, cât şi personal, precum: dacă a ştiut că tatăl său are un dosar de informator, despre relaţiile cu evreii, despre legionari, despre frică, despre trădare, despre traume şi aşa mai departe.

Demersul de faţă este o încercare (una reuşită!) de a mai acoperi din spaţiile albe ale istoriei detenţiei şi postdetenţiei comuniste din România, de data aceasta, prin ochii şi sufletul urmaşilor. Cu alte cuvinte, făcând apel la memoria directă sau transmisă şi la conştiinţa acestora.

O chestiune care se formulează aproape de la sine în timpul lecturii este aceea a raportului victimă/torţionar, raport insuficient analizat şi neintrat într‑o accepţiune adecvată istoric şi moral în conştiinţa istorică şi publică. Majoritatea confuziilor - între care uşurinţa cu care se operează în spaţiul editorial de toată mâna cu inversarea rolului victimei cu al "călăului" (un termen impropriu, de altfel) - provin dintr‑o anume superficialitate a backgroundului profesional, dar şi din superficializarea, bagatelizarea, aruncarea în deriziune a unor teme şi subiecte ajunse adesea în spaţiul public "după ureche", din auzite, sau ca efect al unor lecturi nu mai puţin superficiale. Aşa se face că în postcomunism, pe care îl putem numi mai degrabă - postdecembrism -, victimele sistemului concentraţionar par, nu de puţine ori, mai vinovate decât artizanii regimului ideologic şi decât torţionarii lor direcţi. Comunismul a fost condamnat foarte târziu (după 17 ani de la căderea oficială a comunismului în România) şi simbolic, fără un proces, fără rechizitoriu, complet de judecată, sentinţă - de tip Nürnberg, fără o legislaţie a lustraţiei adecvată, aşa încât societatea în ansamblul ei să fi suferit mutaţii relevante la nivel mental, de ordin moral, politic şi chiar cultural. S‑ar putea spune că, în mod paradoxal, singura instanţă care funcţionează pe alocuri şi fără putere masivă de influenţare este cea morală. Ea subzistă cvasi-individual. Mai mult, victimele comunismului nu doar că nu au fost deculpabilizate legal, ci continuă să fie culpabilizate şi diabolizate printr‑o legislaţie de conjunctură (politică), aşa cum este Legea 217/ 2015, care modifică Ordonanţa de guvern nr. 31/2002 privind "interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". Un teren fertil pentru creşterea neîncrederii, frustrărilor, suspiciunilor deja existente, nu întotdeauna gratuit, un nou prilej pentru a arunca în derizoriu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a regimului comunist, trăsături definitorii doar clamate, niciodată condamnate în fapt. În carte sunt mai multe exemple de bună înţelegere, de ajutor ad‑hoc, neinteresat şi în deplină cunoştinţă de cauză, între români şi evrei. Unii dintre aceşti români recunoscuţi ca legionari, alţii nu. Tocmai de aceea, în contextul devoalat de interviuri, mărturiile urmaşilor unor astfel de victime sunt surse esenţiale pentru recuperarea memoriei traumatizate în folosul studiului sau, pur şi simplu, al lecturii interesate dar neavizate. În acelaşi timp, ele capătă aura unei gestici a curajului, pe măsură ce "uităm" cu fiecare zi câte ceva din puţinul pe care am fost dispuşi să îl asumăm în legătură cu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a unui regim ideologic care aproape o jumătate de secol a lucrat cu toate dispozitivele pentru reeducarea mentală a românilor. Studiul introductiv al lui Vlad Mitric‑Ciupe este mai mult decât lămuritor în această privinţă, cu date concrete şi analize, cu opinii clar asumate.

Amintirile celor şase mărturisitori sunt impresionante prin încărcătura afectiv‑factuală şi emoţională pe care o transmit şi vin să completeze munca autorului. Toate eforturile documentare şi analitice ale lui Vlad Mitric‑Ciupe din ultimii ani se înscriu într‑un demers amplu de recuperare şi de pătrundere în conştiinţa profesională şi publică a istoriei unui segment important al vieţii sociale şi culturale din România ultimilor peste 60 de ani: arhitecţii - victime ale regimului comunist şi, iată, urmaşii acestora.

Ca în toate straturile societăţii din care provin foştii deţinuţi politici, rudele apropiate ale acestora au avut foarte mult de suferit. Copiii deja născuţi la data arestării au avut de suportat viaţa fără unul dintre părinţi, uneori fără amândoi. Au îndurat înstrăinarea, lipsurile de toate felurile, izolarea, marginalizarea - nu doar politică. De cele mai multe ori, au fost ocoliţi nu doar de vecini, ci şi de rude, iar la şcoală au fost trataţi ca nişte paria, la vârsta studiilor superioare aflând şi că dosarul le este "pătat". Problemele de acest fel sunt comune atât copiilor deja existenţi la data arestării părinţilor, cât şi celor născuţi la scurtă vreme după eliberare, cel mai adesea în a doua jumătate a anilor 1950 sau în anii 1960. Toţi aceşti copii au fost nevoiţi să asiste şi la eforturile disperate ale mamelor - atunci când taţii erau închişi ori proaspăt eliberaţi - de a se "descurca", multe dintre ele forţate să divorţeze ca să‑şi "piardă" urma, să găsească o slujbă pentru supravieţuirea familiei. Ana Puşchilă îşi aminteşte întrebarea mamei ei: "De ce să divorţez? Ce vrei, domnule, de ce să divorţez? Cine mă ia pe mine cu trei copii?", o întrebare cu sens printre oamenii din lumea normală, liberă, nu în comunism. Copii traumatizaţi la miez de noapte, lăsaţi în grija soldaţilor cu arme automate, în timp ce mama lor e luată de Securitate. Întrebări fără răspuns până în zilele noastre.

Victimele comunismului şi urmaşii lor nu şi‑au găsit dreptatea, încă, pe pământ, dar unele dintre ele reuşesc să păstreze câte ceva luminos din trauma experienţelor prin care au trecut. Nu doar copiii, ci uneori şi nepoţii au resimţit reculul experienţelor ideologice:

"Nu poţi să te gândeşti că a fost ceva bun. Poate un singur lucru... Nu ştiu ce să zic! Măcar ne‑am păstrat demnitatea!" spune Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, condamnat la 10 ani muncă silnică în 1951, trecut prin închisorile Jilava, Piteşti şi Dej. Adverbul "măcar" face în acest context mai mult decât o mie de pagini de rechizitoriu împotriva comunismului, tocmai pentru că aceste pagini n‑au fost scrise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer