Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rămăşiţe


Ioana Scoruş

16.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dimineaţa, pe Cliff îl dureau şalele şi încheieturile, dar doar câteva minute, până îşi recăpătau mobilitatea. Era suficient să se dea jos din pat, să-şi mişte umerii circular, să-şi rotească gâtul şi bazinul de câteva ori. Gâtul troznea la fiecare mişcare. Auzea sunetul acela de os pe os amplificat în cutia craniană. Un sunet deloc plăcut, având în vedere că venea din propriul corp. Primii paşi însemnau câteva înţepături în talpă şi în glezne, dar până la toaletă dispăreau. Încheieturile, cărora Clara le spunea articulaţii, corectându-l de câte ori rostea cuvântul, se lubrifiau, recăpătându-şi mobilitatea deplină în timpul scurtului ritual al preparării cafelei. Una peste alta, toate astea nu reprezentau o problemă. Era sănătos, se simţea minunat, niciodată în cei şaizeci şi cinci de ani de viaţă nu fusese bolnav şi nu călcase într-un spital. Statul se bucurase din plin de sumele cu care Cliff contribuise la asigurările de sănătate. Clara era soţia lui şi poate că nu aş fi vrut să-mi amintesc povestea asta dacă nu aş fi primit ieri un telefon prin care Cliff îmi anunţa moartea Clarei.

Le făcusem o vizită neanunţată într-o sâmbătă dimineaţa. Voiam să le fac o surpriză. Mă mutasem cu serviciul la Paris pentru jumătate de an şi nu mai ştiam nimic nici de unul, nici de celălalt. În sfârşit, cele şase luni se încheiaseră. Aşa că în dimineaţa aceea am cumpărat un buchet de margarete pentru Clara, o pungă de cafea boabe de origine, o Guatemala Maragogype pentru Cliff şi am pornit-o spre căsuţa lor din sudul Londrei. Ca de obicei, poarta nu era încuiată. Bietul Tobby murise cu un an în urmă. Hotărâseră să nu-l înlocuiască, nu mai voiau câine. Nici pisică. Erau doar ei doi, cu cele douăsprezece tufe de trandafiri din care Clara făcea dulceaţă, şerbet şi lichior. Păreau chintesenţa însăşi a armoniei vârstei a treia. Am dat buzna în casă, dar n-am nimerit bine.
- Gata, Cliff, de astă dată chiar s-a terminat. Sunt hotărâtă. Niciodată nu am fost mai hotărâtă ca acum. Gata!

Am deschis uşa bucătăriei. Clara arăta răvăşită. Cliff avea o faţă de om vinovat. M-au îmbrăţişat amândoi. Eram ca şi fiica lor. Pentru Clara am picat la fix.
- Diane, ştii ce-a făcut nenorocitul?, a zis Clara, cu ochii injectaţi de furie şi de plâns. S-a îndrăgostit.

Cliff m-a şters cu privirea ruşinat şi a dat din umeri, de parcă ar fi zis asta e, n-am nici o vină.
- Şi ştii care e culmea? Că l-a smintit una de doar 35 de ani. Ei, bine, asta nu pot suporta.
- Iubito, dar..., a îndrăznit Cliff să zică.
- Nicio iubito, niciun dar. Tu să taci, nu mai ai dreptul să vorbeşti, a zis Clara şi a izbucnit în plâns. S-a aşezat pe scaun şi şi-a sprijinit tâmplele între palme, suspinând zgomotos.

M-am simţit prost. Nimerisem într-o afacere care nu mă privea şi era jenant să iau parte la ceva atât de intim, dar atât Clara cea care acum părea distrusă, cât şi Cliff, cel care părea vinovat, nu erau deloc deranjaţi de inopinata mea apariţie. Nu ştiam ce să fac. Nu cunoşteam povestea şi nici nu voiam s-o cunosc. Voiam să dispar mai repede din atmosfera aia grea, din tensiunea pe care-o puteai tăia cu cuţitul. O poveste de amor la 65 de ani este un fel de a nu muri. Un mod de a nu te lăsa doborât de gândul morţii. O amăgire, evident, dar o amăgire care te salvează pentru încă un timp. Sau despre care crezi că te salvează. Şi, până la urmă, ce este vârsta altceva decât un număr? Dar trebuie să ai 65 de ani şi să fii îndrăgostit ca să ajungi la concluzia asta, trebuie să ai 65 de ani ca să intri în posesia acestei evidenţe. Poate că te şi simţi vinovat să descoperi, în pragul bătrâneţii, că poţi iubi la fel ca la 20, ca la 30, să descoperi că afacerea cu amorul nu are legătură cu vârsta. Aşa încât, oricât ar părea de ciudat, eram de partea lui Cliff. Cliff era un bărbat frumos, cu coama lui splendidă, leonină, grizonată, pieptănată spre spate, cu faţa lui osoasă frumos tăiată, de parcă era o statuie vie (semăna perfect cu Paul Auster), cu ochii lui negri copleşiţi de o pereche de sprâncene dese, subliniind o scrutătură intensă. Ar fi putut fi actor. Era înalt, bine făcut, fără urmă de rid, lucru pe care nu-l puteam înţelege. Într-un cuvânt, era un bărbat atrăgător. Clara, în schimb, de când ieşise la pensie, se neglijase. Era fericită stând toată ziua în halat, ocupându-se de dulceţurile, lichiorurile şi şerbeturile ei şi de Paco, papagalul cu care stătea de vorbă toată ziua. Cliff ajunsese să fie, cumva, în plus în propria-i casă. Clara avea certitudinea că ceea ce trăiau se numeşte fericire şi că bătrâneţea va fi vârsta lor de aur, după 30 de ani în care joburile mai degrabă îi ţinuseră separaţi decât îi aduseseră laolaltă. Amândoi aşteptaseră pensionarea, însă din motive diferite. Clara ca să se odihnească şi ca să-şi vadă, în sfârşit, de ale ei, Cliff ca să înceapă să trăiască, nepresat de timp. Fusese o iluzie, după cum îmi mărturisise într-o dimineaţă, la o cafea, la vreun an după petrecerea de pensionare. Clara tăia trandafirii din grădină, adunând într-un coş corolele tăiate, bogate în petale, al căror parfum ajungea până la noi, în timp ce o priveam, vorbind despre bătrâneţe.
- Credeam că atunci când voi beneficia cum vreau eu de timp, voi putea face ce doresc cu el. Constat, însă, că presiunea a crescut şi că el este cel care face ce vrea cu mine. Aşa că mă grăbesc, Diane, mă grăbesc să trăiesc. Dar ce ştii tu ce spun, tu eşti tânără, habar n-ai de toate astea, spusese, fluturând uşor din mână iar în tonul lui oarecum trist detectasem ascunsă o energie nouă, despre care încă nu ştiam nimic.

Se înşela. Înţelegeam ce spune, chiar dacă era o înţelegere mai degrabă raţională. Nici eu nu mai aveam 20 de ani, ca să nu pricep că bătrâneţea este un animal care-ţi ia în stăpânire trupul, pe nesimţite, şi căruia nu i te poţi împotrivi. Aşa cum nu te poţi împotrivi iubirii nici măcar atunci când ştii că este absurdă, fără nici un fel de sens. Iubirea nu este, niciodată, inutilă. Te priveşti din afară şi uneori îşi vine să-ţi plângi de milă, şi totuşi nu poţi ieşi din locul unde se întâmplă propriile-ţi emoţii. Iar emoţiile acelea, intensitatea lor, tocmai astea-ţi spun că eşti viu, că eşti încă tânăr. Complet fals. Una cu alta nu au de-a face. Probabil îţi ia ceva timp, ca bărbat, până pricepi că dacă încă ţi se scoală, asta nu înseamnă deloc că încă eşti tânăr. Dar e singurul argument pe care-l mai ai pentru a diminua un strop din răvăşitorul sentiment că îmbătrâneşti.

Cliff făcea parte din acea categorie pentru care a cuceri era inversul lui a îmbătrâni. Împreună cu Clara îşi crescuse frumos copiii, le dăduse o educaţie bună, le făcuse un rost şi le dăduse drumul în viaţă. Acum, eliberat de tot, venise timpul lui, era rândul lui să trăiască o libertate absconsă, căreia îi sosise, în sfârşit, clipa. Lipsea uneori de acasă câte trei zile, spunându-i Clarei că merge la pescuit. Şi nu minţea prea tare. Ştiam despre unele din escapadele lui, cu toate că era un tip discret. Îmi dădeam seama după strălucirea ochilor, după tonusul plin de energie, după zâmbetul fără sens. Dar totul avea sens. Cliff trăia pe fast forward şi-mi puteam da seama de asta fără ca el să spună un cuvânt. Numai Clara nu vedea nimic. Zicea că pensionarea-i prieşte prin tocmai faptul că e activ. O, ce activităţi adânci desfăşura Cliff...

Numai că, de astă dată, Clara aflase. Şi nu doar că aflase, ci mai ales nu voia să-l creadă când Cliff încerca să-i spună că nu este îndrăgostit. Şi nu era. Nu despre asta era vorba, dar Clara nu voia să asculte. Discuţia lor nu era altceva decât coliziunea a două structuri lexicale care îşi pierduseră complementaritatea. Se aflau pe paliere diferite ale comunicării şi fiecare vorbea despre altceva, în timp ce credeau că vorbesc despre acelaşi lucru. Ceea ce se întâmpla sub ochii mei era un dialog al surzilor de care Cliff devenea conştient. Căsnicia este o bătălie ideologică în care câştigă cel care reuşeşte să-şi impună vocabularul. Doar limba învingătorului urmează să fie vorbită mai apoi. Din interiorul logos-ului său, Cliff se zbătea să-i atragă nevestei lui atenţia că se află în eroare, că o ieşire din limitele strâmte ale căsniciei nu este echivalentul îndrăgostirii şi, mai ales, al încheierii vieţii. Dar îşi pierduse răbdarea. Simţeam că este aproape de a pune punct, pe măsură ce expresia i se relaxa. După detensionarea lentă survenită în timpul discursului interminabil al Clarei, maxilarul a început să i se încordeze. L-am auzit scrâşnind din dinţi. M-a privit. Clara se tânguia, smulgându-şi părul din cap, total impenetrabilă la ce se întâmplă în jurul ei. Scufundată într-o nefericire densă, clisoasă, impermeabilă, ne oferea un spectacol - Dumnezeu să mă ierte! - deplorabil. Clara nu mai era Clara, era o variantă a ei, probabil cea mai urâtă. O Clara bazală, despuiată de veşmintele intelectului ei cândva sclipitor, o Clara dincolo de autoconţinerea cu care bunul simţ o înzestrase, o Clara care acum vorbea nu doar într-un limbaj dezlănţuit, ci şi într-o limbă a trecutului. A trecutului ei cu Cliff. Am văzut-o în ochii lui metalici.

Şi-a trecut degetele prin splendida coamă argintie şi a oftat. M-a privit nu din ringul unui scandal domestic, poate cel mai aprig de până acum, ci din afara relaţiei cu Clara. În privirea care se deplasa dinspre ea spre mine, cântărind alegerea potrivită, am văzut durata deciziei. Şi, la capătul ei, decizia nerostită. El cu Clara erau la mii de mile distanţă unul de celălalt. Nu se mai întâlneau nicăieri. Cu siguranţă că lucrul ăsta dura de mult, eu eram doar martora sfârşitului lor. A ieşirii din iluzie. A sfărâmării destinului unei alegeri pe care amândoi o făcuseră în urmă cu 35 de ani. Mi-am amintit de Kepesh[i] vorbind despre gelozie ca despre o pornografie a distrugerii de sine. Două sunt căile care pot salva o femeie de 60 de ani de gelozie: indiferenţa sau înţelepciunea. În oricare altă situaţie este terminată. Nu te poţi opune frumuseţii proaspete a unei tinere. Tinereţea conţine toate promisiunile, toate fantasmele, toate scenariile, toate misterele. Tinereţea are o forţă de atracţie căreia nu îi poţi opune nimic. O altă iluzie, de altfel, căci tinereţea, în afara faptului că este frumoasă prin ea însăşi, este doar imaginea nealterităţii, a naivităţii, a idealizării vieţii, adică imaginea celui care şi tu ai fost, cândva. Tinereţea este ameţitoare prin suma posibilităţilor pe care le întruchipează. Niciodată posibilităţile acelea nu vor fi ale tale, ale celui ajuns la 65 de ani. A te minţi încă o dată, asta este tinereţea pentru cel care, pregătindu-se să tragă obloanele în faţa vieţii, dă nas în nas cu ea. O anestezie de scurtă durată care anulează frica de moarte. Refuzul acceptării. Nimeni, niciodată nu se împacă, definitiv, cu gândul morţii. Pentru că moartea nu poate fi gândită.

Îi susţineam privirea, transmiţându-i că sunt de partea lui. Nu împotriva Clarei, ci, pur şi simplu, de partea vieţii. Şi dacă pentru Cliff viaţa era sinonimă iubirii, atunci eram de partea iubirii. Cliff ieşise la pensie pregătindu-se pentru viaţă, Clara, pregătindu-se pentru moarte. Incompatibilitatea devenise evidentă. Şi nerezolvabilă. Aveau planuri de viitor diferite. Pentru Cliff, planul era continuarea vieţii. A unei alt fel de viaţă. Trecusem prin ceea ce urma să treacă Clara odată cu plecarea lui Cliff, asupra căreia nu aveam nici o îndoială, doar îi văzusem hotărârea în privirea lui metalică. Bifasem şi eu calvarul sentimentului de destrămare, de sfârşit de viaţă şi tocmai de aceea ştiam că, mai devreme sau mai târziu, Clara îşi va reveni. Nu, nu viaţa învinge întotdeauna, ci speranţa. Şi, poate, furia. Dorinţa de răzbunare. Clara făcea parte mai degrabă din categoria celor al căror scop poate deveni răzbunarea. Un alt fel de pornografie, în definitiv. Eu mă folosisem de Kitty atunci când Phillip mă părăsise. Nu aveam încotro, trebuia s-o cresc, să am grijă de ea. Altfel spus, mă folosisem de iubirea pentru Kitty. O iubire constrângătoare, la care nu poţi renunţa. Micuţa noastră Kitty nu avea nici o vină că taică-su se îndrăgostise. Nu făcuse nimic altceva decât ceea ce făcuse şi cu mine. Recunosc că întotdeauna am fost atrasă de bărbaţii în vârstă. Asta este problema mea. (Dar este asta o problemă?) Divorţase de Susan ca să se însoare cu mine iar pe mine mă lăsase ca să se însoare cu una, Sophie. Constanta lui era diferenţa de vârstă dintre femeile din viaţa sa: 10 ani. Astfel încât Sophie avea cu 30 de ani mai puţin decât idiotul de Phillip. Ştiam că se va găsi, într-o zi, o a patra, cu 40 de ani mai tânără, după care filmul se va rupe şi Philip nu va mai avea încotro şi va trebui să accepte că este prea bătrân ca s-o mai ia de la capăt. Sau, naiba ştie! Cu testosteronul nu e bine să te pui.

Ştiam că pentru Clara va urma o perioadă de antidepresive şi apoi, la cum o cunoşteam, urma să înceapă marea eră a răzbunării. Nu înţelepciunea va fi sursa ei de viaţă, ci răzbunarea. Nu aveam griji în privinţa ei, dar nici nu voiam să devin martora uneltirilor la care se va gândi. Îl avea pe Paco, avea casa, grădina de trandafiri, dulceţurile, şerbetul, lichiorurile ei, câte o colaborare, când şi când, la revista al cărei redactor şef fusese în ultimii opt ani. Clara era salvată. Griji îmi făceam în privinţa lui Cliff. Avea ce pune-n loc? Îmi părea rău pentru Clara, dar ştiam că divorţul nu este capătul lumii. Ea abia urma s-o afle. I-am făcut semn lui Cliff că vreau să mă retrag şi, în timp ce Clara se văita cu fruntea sprijinită-n mâini, Cliff mi-a şoptit că vine şi el, să-l aştept la colţul străzii, ceea ce nu mi s-a părut ciudat. Am încercat, o clipă doar, să privesc viitorul care începuse deja. Nu ştiu de ce, dar nu mă puteam imagina venind la Clara pentru a o consola şi pentru a asculta planurile ei de răzbunare, pe care urma să fiu nevoită să le încurajez. Asta aştepta de la mine. Prin perdeaua de la bucătărie am mai privit o dată grădina, tufele cu trandafiri, cuminţenia lucrurilor pe care le cunoşteam atât de bine şi am simţit că şi o parte din viaţa mea se încheiase. Îi voi răspunde la telefoane, la mesaje, dar atât. Cu sentimentul că las în urmă ceva frumos la care nu se mai poate reveni, m-am retras.

După numai câteva minute l-am văzut pe Cliff apropiindu-se. Mergea de parcă plutea. Arăta ca un tânăr care se duce la o întâlnire de amor: imponderabil şi senin, mânat de un sentiment de fericire înflăcărată. M-a luat pe după umeri.
- Hai să sărbătorim eliberarea, a zis, şi am luat-o pe Wandsworth Road.

Ne-am oprit la Brunswick House, în Vauxhall, un pallazo al decadenţei unde nu fusesem niciodată pentru că ştiam că este foarte scump. Există un fel anume în care locurile luxoase ştiu să-ţi semnalizeze că nu sunt de tine. Numai din alegerea locului şi mi-am dat seama câtă importanţă acorda Cliff evenimentului. O clădire în cel mai pur stil georgian, construită cu 300 de ani în urmă. Înăuntru, luxul pe pământ. Interiorul somptuos al unei case de milionar - un milionar şcolit într-o altă epocă -, transformat în restaurant. Cliff nu părea să fie traversat de nici un regret. Am luat loc într-un colţ mai intim.
- Ziarele de dimineaţă, plimbările zilnice în parc, ca pensionarii, două concedii pe an, la mare şi la munte, mereu în aceleaşi locuri, ştirile de seară la tv, grădina, la asta se reduce totul. Zi de zi, aceleaşi lucruri, în aceeaşi ordine. Gata, s-a terminat, a zis Cliff şi a comandat un whisky pentru el şi o cafea neagră pentru mine, mângâindu-mi în treacăt mâna cu siguranţa pe care ţi-o dă luxul de a te simţi liber.

Tăcerile mă stingheresc, de aceea încercam să umplu timpul cu nimicuri. Dar ceea ce mă încurca cel mai tare era faptul că, de-acum, prin proprie voinţă, Cliff era un bărbat liber, iar lucrul ăsta schimba cu totul şi cu totul raporturile mele cu el. Niciodată nu poţi şti cu certitudine cine eşti. Acea ipostază la care nu te-ai gândit niciodată. Acel scenariu care nu ţi-a traversat în veci mintea. De ce n-am fi şi noi nişte oameni ai timpului nostru, m-am întrebat? Prezenţa Clarei plutea în aer. A risipit-o cu vocea lui polimorfă, doldora de o masculinitate catifelată, al cărei vector era îndreptat spre mine. Era alt Cliff. Şi acest Cliff era cu totul şi cu totul nou. O simplă mişcare mentală, un scurt switch şi eşti altcineva. Şi, din această perspectivă nouă, celălalt devine, la rândul lui, altcineva. Te decentrezi, te muţi în alt loc al minţii tale, unul din care lucrurile se văd altfel şi gata, ai rezolvat o mulţime de vinovăţii. Şi iată-mă imaginându-mi cele mai obscene lucruri, total împotriva educaţiei mele puritane, şi iată-l pe Cliff devenind obiectul jocurilor mele mentale, şi iată privirea lui fixându-mă o clipă, parcă înţelegând ce fac în mintea mea, şi iată propriul lui switch, propria deplasare, lentă, iscoditoare, nesigură, şi iată momentul de contact optim dintre minţile noastre. Şi iată cum aud că minţile noastre fac click. Tatonarea. Recunoaşterea. Certitudinea. Decizia. Clipe atât de rare la scara vieţii. Îl aud cu tuşeşte încurcat. Oftează. Îşi trece mâna prin păr. O şuviţă rebelă îi cade atât de dulce pe frunte. Dulce dar viril. Îşi compune o atitudine relaxată care mă face să văd tensiunea care-i încordează maxilarul. A priceput mesajul şi acum e emoţionat, genul acela de emoţie care mă face să-mi doresc să-i ofer un gest consolator. Îi mângâi dosul mâinii cu degetul mijlociu. Trasez o cărare pe palma lui. Prin linia vieţii. Îşi dă la o parte părul din ochi. Ah, gestul ăla, ca al unui armăsar zvâcnind de forţa sănătoasă a tinereţii, care-şi scutură coama...

În general, femeile au mintea îngustă şi vor doar un singur lucru. Nu fac excepţie. Ieşim din restaurant şi-mi pune mâna pe umăr, strângându-mă uşor. O luăm spre parc. Aici, sub braţul lui ocrotitor, beneficiez de opulenţa senzaţiei de siguranţă. Nimeni nu m-ar putea convinge că nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Sub norii grei care se lasă din ce în ce mai jos pe cerul neutru al Londrei, îi conduc paşii spre apartamentul meu, aflat la capătul de nord al parcului. O aruncătură de băţ.


[i] David Kepesh - personaj din romanele lui Philip Roth.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer