Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Calea Libertăţii - Ruta subterană


Diana Cuzic, pe marginea unei cărţi de Colson Whitehead

20.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ruta subterană
Colson Whitehead

traducere din engleză de Justina Bandol
editura Humanitas Fiction, 2017
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu


 
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Calea Libertăţii

Am terminat Ruta subterană de câteva zile şi încă încerc să îmi sortez gândurile şi să îmi aşez în ordine ideile. Îmi este greu să spun că mi-a plăcut cartea lui Colson Whitehead, pentru că nu este o carte despre care să spui pur şi simplu "mi-a plăcut". Subiectul cărţii - sclavia în Statele Unite - este destul de îndepărtat de noi, dar, în acelaşi timp, extrem de dureros şi greu de digerat. Tratamentul inuman aplicat sclavilor, tratarea acestora ca pe o unealtă din gospodărie, cinismul de care dau dovadă stăpânii de sclavi, dar şi răutăţile la care se supun sclavii unii pe alţii îţi conturează o lume pe care nu ai cum să o placi, dar care te fascinează datorită talentului autorului în a o evoca.

Romanul este, în acelaşi timp, o odisee americană, o călătorie la capătul căreia pe protagonistă o aşteaptă libertatea. Aventurile Corei, o sclavă tânără, fugită de pe o plantaţie de bumbac, şi încercările acesteia de a ajunge în Nordul aboliţionist se află în centrul naraţiunii. Cora trece în drumul ei spre Nord prin Carolina de Sud, Carolina de Nord, Tennessee şi Indiana, fiecare stat oferindu-i lui Colson Whitehead posibilitatea de a ne prezenta diferite tipuri de atitudini, de mentalităţi şi soluţii găsite pentru problema sclavilor fugari. Astfel, dacă în Carolina de Sud, negrii par a avea parte de ajutor şi sprijin, privite un pic mai în adâncime, lucrurile capătă o cu totul altă lumină. Cora nu doar că devine un exponat (viu) într-un muzeu, supusă privirilor libidinoase ale diverşilor indivizi cu aură de respectabilitate, dar află şi de încercările de experimente medicale realizate pe o parte din sclavii aflaţi acolo. Aceştia trăiau cu impresia că erau ajutaţi să se vindece de sifilis, dar, de fapt, din mână de lucru gratuită erau transformaţi în cobai pentru studierea stadiilor latente şi terţiare ale sifilisului.

Dintre toate momentele grele prin care trece Cora, experienţa pe care aceasta o trăieşte în Carolina de Nord mi s-a părut cea mai impresionantă şi mai bine pusă în pagină. În acest stat, o politică de purificare rasială a dus, află Cora, la spânzurarea tuturor oamenilor de culoare de-a lungul unui drum numit Calea Libertăţii. Cora din acest capitol, mi-a adus aminte de Anne Frank, ascunsă şi ea, la un moment dat, într-un pod al unor oameni curajoşi. Dedicarea şi implicarea membrilor comunităţii, transformarea omorului în motiv de sărbătoare şi petrecere, veselia şi abnegaţia de care dau dovadă oamenii în îndeplinirea sarcinilor sunt înfiorătoare. Practic, citim despre cum este construită şi cum funcţionează o societate totalitară la crimele căreia sunt toţi complici. Înţelegem cum binele unora poate însemna moartea pentru alţii.

Cora este urmărită de-a lungul întregii cărţi de vânătorul de sclavi Ridgeway. Acesta nu reuşise să o găsească pe Mabel, mama Corei, care fugise înaintea copilei, şi de aceea considera prinderea Corei mai mult o datorie de onoare şi prestigiu, decât o modalitate de a câştiga bani. Lui Ridgeway îi aparţin şi cele mai sincere cuvinte despre situaţia sclavilor. Găsindu-şi "vocaţia" în vânarea oamenilor de culoare, acesta îşi justifică faptele în faţa Corei prin ceea ce el numeşte "imperativul american", adică prin obligaţia omului alb de a lua tot ceea ce i se cuvine prin subjugarea celorlalte rase. Din acest motiv, albii nu trebuie să îi lase pe sclavi să fie prea inteligenţi şi să dispară cu succes în Nord. Pentru că, spune Ridegeway, vânătorul de sclavi este ideea de ordine, iar sclavul care dispare este şi el tot o idee - cea a speranţei.

Pe parcursul cărţii se tot vorbeşte despre Declaraţia de Independenţă. Toţi oamenii sunt egali proclamă aceasta, dar pentru a fi considerat egal este necesar, în primul rând, să fii considerat om. Sclavii nu sunt, în viziunea albilor, oameni, ci o subspecie, numai bună de exploatat şi folosit la culegerea regelui bumbac. Toţi, devin egali însă pe masa de autopsie, după cum remarcă, pe bună dreptate şi cu cinism, un personaj din carte.

Romanul are pasaje care ar putea părea dure şi destul de greu de digerat, dar nu cred că ai cum aduce la viaţă acea lume fără a vorbi despre ororile care au făcut parte din ea. Unii cititori s-au plâns că personajele nu au suficientă profunzime, că povestea Corei nu te face să plângi. Eu cred că Whitehead nu a încercat să scrie o carte romanţioasă şi emotivă. A scris o carte poate un pic lipsită de acţiune şi suspans, dar în acelaşi timp o carte aşa cum a fost şi este viaţa. Cora nu caută mila nimănui, nici măcar pe a cititorului, aşadar, nu are de ce să te facă să plângi. Poţi, însă, să îi apreciezi curajul şi stăpânirea de sine.

Cesar şi ceilalţi actori secundari apar şi dispar exact aşa cum se întâmplă şi cu oamenii din viaţa noastră: pe tăcute sau pe neaşteptate. Azi sunt lângă noi şi ne determină să luăm decizii care ne schimbă viaţa, mâine, circumstanţele sau soarta, dacă vreţi, îi îndepărtează de noi şi nu îi mai întâlnim niciodată.

Ruta subterană face parte, în realitate, din folclorul american. Ea a constat dintr-o serie de drumuri pe care le foloseau aboliţioniştii şi sclavii pentru a fugi în Nord, dar şi din case în care fugarii se puteau ascunde şi odihni. De asemenea, din ruta subterană făceau parte oameni care au încercat tot posibilul să îi ajute pe sclavii fugari. I-au ascuns în poduri, în şoproane, i-au transportat în locuri mai sigure cu căruţa sau când a fost posibil le-au cumpărat bilete de tren. I-au hrănit, i-au îmbrăcat şi ajutat să devină liberi riscându-şi de multe ori propria viaţă. Am citit de multă vreme Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe şi Rădăcini a lui Alex Haley, dar nici una nu m-a pregătit pentru cartea lui Colson Whitehead. Ruta subterană nu încearcă să îţi menajeze sensibilitatea, nu încearcă să te seducă ci îţi deschide ochii asupra unei tragedii, a unei pagini ruşinoase din istoria Statelor Unite şi care, ca orice tragedie adevărată, nu are nimic romanţios în ea. În romanul lui Whitehead, sclavii nu mai sunt nişte indivizi neajutoraţi care aşteaptă ajutorul omului alb pentru a face primul pas spre libertate. Cora şi Cesar îşi riscă vieţile şi supravieţuiesc cu ajutorul oamenilor albi, dar şi a altor oameni de culoare dispuşi să îi apere pe ai lor. Ei sunt activi şi implicaţi nu nişte păpuşi de paie mutate de ici colo de voinţa altora cum au fost portretizaţi de cele mai multe ori.

Mă bucur că am cumpărat cartea şi am citit-o. Poate nu a fost una dintre cele mai plăcute lecturi, dar şi-a meritat banii. Sunt convinsă că autorul s-a documentat temeinic pentru a o scrie. Mi s-au părut absolut cutremurătoare anunţurile din presa vremii care se găsesc la începutul câtorva capitole. Anunţurile respective descriu câte un sclav fugar, recompensa pe care o va primi cel care îl va înapoia stăpânului şi, eventual, stăpânii pe care i-a avut anterior. Sclavia nu este un fenomen dispărut şi, pentru mulţi, libertatea este în continuare un lux sau doar un vis. În timp ce citeam Ruta subterană am dat peste un reportaj CNN despre vânzarea de imigranţi ca sclavi în 2017 (http://edition.cnn.com/2017/11/14/africa/libya-migrant-auctions/index.html). Aşadar, problema rămâne în continuare de actualitate, iar cartea apărută la Humanitas Fiction în 2017 nu poate decât să ne ajute să privim mai îndeaproape o lume în care viaţa unui om nu valorează mare lucru.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer