Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii


Yuval Noah Harari, traducere de Adrian Şerban

20.12.2017
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017

Traducere de Adrian Şerban


Citiţi o cronică a acestei cărţi. Ciţiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yuval Noah Harari a obţinut doctoratul în istorie la University of Oxford şi este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. În 2012 a primit Premiul anual Polonsky pentru creativitate şi originalitate în ştiinţe umaniste. Cea mai recentă carte a sa este Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015).

Publicată iniţial în Israel în 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi. De asemenea, Sapiens a fost bestseller New York Times.

Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întîmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpînii planetei? De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global pînă în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de cîteva decenii am început să încălcăm legile selecţiei naturale care au guvernat viaţa în ultimii patru miliarde de ani. Dobîndim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci şi pe noi înşine. Încotro ne duce aceasta şi ce vrem să devenim?

"Interesantă şi provocatoare... Ne ajută să înţelegem de cît de puţin timp sîntem pe acest pămînt, de cît de puţin timp există lucruri ca agricultura sau ştiinţa şi de ce este bine să nu le luăm ca pe ceva de la sine înţeles." (Barack Obama)

"Sapiens abordează cele mai mari probleme ale istoriei şi ale lumii moderne, fiind scrisă într-o limbă plină de viaţă." (Jared Diamond)

"O istorie a civilizaţiei captivantă, provocatoare... combinată cu o gîndire nonconformistă şi fapte uimitoare. Această carte fascinantă şi distrugătoare de mituri nu poate fi rezumată... pur şi simplu trebuie s-o citeşti." (Financial Times)

"În această analiză exhaustivă a istoriei oamenilor, Harari le oferă cititorilor ocazia să reconsidere totul: de la supravieţuirea lui Homo sapiens pînă la fascinanta chestiune a modului în care societatea se organizează prin ficţiuni." (Booklist)

"Sapiens îi poartă pe cititori într-un tur rapid al istoriei speciei noastre... o lectură importantă pentru un sapiens cu preocupări serioase, care reflectează asupra lui însuşi." (The Washington Post)

Fragmente

În piaţa medievală din Samarkand, un oraş construit într-o oază din Asia Centrală, negustorii sirieni îşi treceau mâinile peste mătăsuri chinezeşti fine, nomazii fioroşi din stepă îşi etalau cel mai nou lot de sclavi cu părul galben ca paiul aduşi din apusul îndepărtat, iar prăvăliaşii îşi îndesau în pungi monede strălucitoare din aur pe care se puteau vedea inscripţii exotice şi profiluri de regi necunoscuţi. Aici, în unul din principalele locuri din epocă în care rutele comerciale din est şi vest, nord şi sud se întâlneau, unificarea omenirii era un fapt zilnic. Acelaşi proces a putut fi observat atunci când s-a strâns armata lui Kubilai-Han pentru a invada Japonia în 1281. Călăreţii mongoli îmbrăcaţi în piei şi blănuri îşi frecau coatele de pedestraşii chinezi cu pălării de bambus, soldaţii beţi din trupele auxiliare coreene se luau la harţă cu marinarii tatuaţi din Marea Chinei de Sud, geniştii din Asia Centrală ascultau cu gura căscată poveştile înflorite ale aventurierilor europeni şi cu toţii ascultau de porunca unui singur împărat.

Între timp, în jurul lăcaşului sacru Kaaba din Mecca, unificarea omenirii avea loc cu alte mijloace. Dacă aţi fi fost nişte pelerini la Mecca, înconjurând cel mai sfânt loc de pelerinaj al islamului în anul 1300, v-aţi fi putut găsi în compania unui grup din Mesopotamia, cu mantiile fluturând în vânt, ochii arzând de extaz şi gurile repetând unul după altul cele 99 de nume ale lui Dumnezeu. Chiar în faţă, sosit din stepele Asiei, aţi fi putut vedea un patriarh turc bătut de soare şi de vânt, şontâcăind sprijinit într-un baston şi mângâindu-şi barba gânditor. Într-o parte, unde bijuterii din aur strălucesc pe pielea neagră ca smoala, s-ar fi putut afla un grup de musulmani din regatul african al Maliului. Aromele de cuişoare, curcuma, nucşoară şi sare de mare ar fi semnalat prezenţa unor fraţi întru credinţă din India, sau poate din misterioasele insule ale mirodeniilor mai de la est.

În prezent, religia este adesea considerată o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Totuşi, religia a fost de fapt al treilea mare factor de unificare a omenirii, împreună cu banii şi imperiile. Întrucât toate ordinile şi ierarhiile sociale sunt imaginate, ele sunt toate fragile, iar cu cât societatea e mai mare, cu atât e mai fragilă. Rolul istoric crucial al religiei a fost să confere legitimitate supraumană acestor structuri fragile. Religiile afirmă că legile noastre nu sunt rezultatul capriciilor omeneşti, ci sunt hotărâte de o autoritate absolută şi supremă. Acest lucru contribuie la a plasa cel puţin unele legi fundamentale dincolo de orice posibilitate de contestare, asigurând astfel stabilitatea socială.

Religia poate fi aşadar definită ca un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supraumană. Acest lucru implică două criterii distincte:
1. Religiile susţin că există o ordine supraumană, care nu e produsul capriciilor sau învoielilor omeneşti. Fotbalul profesionist nu e o religie, pentru că, în ciuda numeroaselor lui legi, rituri şi ritualuri adesea bizare, toată lumea ştie că oamenii au inventat ei înşişi fotbalul, iar FIFA poate în orice moment să mărească dimensiunile porţii sau să anuleze regula ofsaidului.
2. Pe baza acestei ordini supraumane, religia instituie norme şi valori pe care le consideră obligatorii. Mulţi occidentali cred astăzi în fantome, zâne şi reîncarnare, însă aceste credinţe nu sunt o sursă de standarde morale şi de conduită. Ca atare, ele nu constituie o religie.

În ciuda capacităţii lor de a legitima ordini sociale şi politice extinse, nu toate religiile şi-au actualizat acest potenţial. Pentru a uni sub egida ei un vast teritoriu locuit de grupuri disparate de fiinţe omeneşti, o religie trebuie să posede încă două calităţi. Mai întâi, trebuie să îmbrăţişeze o ordine supraumană universală, care este adevărată întotdeauna şi pretutindeni. Apoi, trebuie să insiste pe diseminarea acestei credinţe în rândul tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, trebuie să fie universală şi misionară.

Cele mai faimoase religii din istorie, precum islamul şi budismul, sunt universale şi misionare. În consecinţă, lumea tinde să creadă că toate religiile sunt la fel. De fapt, majoritatea religiilor arhaice erau locale şi exclusiviste. Adepţii lor credeau în zeităţi şi spirite locale şi nu erau interesaţi să convertească întreaga rasă umană. Atât cât ştim, religiile universale şi misionare au început să apară abia în primul mileniu î.Hr. Apariţia lor a reprezentat una dintre cele mai importante revoluţii din istorie şi a avut o contribuţie vitală la unificarea umanităţii, la fel ca apariţia imperiilor universale şi a banilor universali. [...]

O a doua teorie e de acord că limbajul nostru unic a apărut ca un mijloc de a împărtăşi informaţii despre lume. Dar cele mai importante informaţii care trebuiau transmise erau cele despre oameni, nu despre lei şi bizoni. Limbajul nostru a apărut ca un mijloc de a bârfi. Potrivit acestei teorii, Homo sapiens este întâi de toate un animal social. Cooperarea socială este cheia supravieţuirii şi reproducerii noastre. Pentru bărbaţii şi femeile consideraţi individual nu e de ajuns să ştie unde se află leii şi bizonii. Este mult mai important să ştie cine urăşte pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest şi cine este un şarlatan.

Cantitatea de informaţii pe care trebuie să o obţină şi să o înmagazineze cineva pentru a fi la curent cu relaţiile mereu în schimbare care există până şi într-un grup de câteva zeci de indivizi este uluitoare. (Într-o ceată de 50 de indivizi, există 1.225 de relaţii interindividuale şi nenumărate combinaţii sociale mai complexe.) Toate primatele dovedesc un interes aparte pentru astfel de informaţii sociale, însă au probleme în a bârfi efectiv. Probabil că neanderthalienii şi Homo sapiens arhaic aveau la rândul lor dificultăţi în a se vorbi pe la spate - o capacitate care are o reputaţie proastă, dar care e de fapt esenţială pentru cooperare când e vorba de un număr mare de indivizi. Noile capacităţi lingvistice pe care le-au dobândit sapiens moderni acum circa 70 de milenii le-au permis să bârfească ore în şir. Informaţiile sigure despre indivizii în care puteai avea încredere însemnau că cetele mici aveau prilejul să se extindă în cete mai mari, iar sapiens puteau să dezvolte tipuri de cooperare mai strânse şi mai sofisticate.

Teoria bârfei poate părea o glumă, dar e susţinută de numeroase studii. Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane - indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar - este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop. Credeţi că, atunci când se întâlnesc la masă, profesorii de istorie discută despre cauzele primului război mondial sau că specialiştii în fizica nucleară îşi petrec pauzele de cafea de la conferinţele ştiinţifice vorbind despre quarcuri? Uneori. Mai des însă bârfesc despre profesoara care şi-a prins soţul înşelând-o, despre cearta dintre şeful de departament şi decan ori despre zvonurile potrivit cărora un coleg a folosit fondurile de cercetare pentru a-şi cumpăra un Lexus. Bârfa se concentrează de obicei asupra faptelor condamnabile. Colportorii de zvonuri sunt a patra putere originară, jurnalişti care informează societatea despre şarlatani şi paraziţi şi astfel o protejează de aceştia.

Cel mai probabil, atât teoria bârfei, cât şi teoria leului-de-lângă-râu sunt valide. Şi totuşi, trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informaţii despre oameni şi lei. Mai degrabă este capacitatea de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc. După câte ştim, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entităţi pe care nu le-au văzut, atins sau mirosit niciodată.

Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odată cu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteau spune înainte "Atenţie! Un leu!". Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune "Leul este spiritul protector al tribului nostru". Această capacitate de a vorbi despre ficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor.

Este relativ uşor să cădem de acord că numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşi niciodată să convingem o maimuţă să ne dea o banană promiţându-i că va primi în schimb după moarte oricât de multe banane va dori în raiul maimuţelor. Dar de ce este acest lucru atât de important? La urma urmei, ficţiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenţia. S-ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne şi unicorni au mai puţine şanse de supravieţuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci sau căprioare. Iar dacă petreci ore întregi rugându-te la spirite protectoare care nu există, nu iroseşti timp preţios, timp pe care l-ai folosi mai bine dacă l-ai petrece căutând hrană, luptându-te şi făcând sex?

Însă ficţiunea ne-a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creaţiei, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni şi miturile naţionaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare. Furnicile şi albinele pot şi ele să colaboreze într-un număr uriaş, însă fac asta într-un mod foarte rigid şi doar dacă între ele există o relaţie strânsă de înrudire. Lupii şi cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar pot face asta doar cu un număr mic de alţi indivizi pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închişi în grădini zoologice şi laboratoare de cercetare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer