Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţă la Bucureştii ce se duc


Henri Stahl

24.01.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Henri Stahl
Bucureştii ce se duc

Editura Vremea, 2017


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Lămuriri. Prefaţa ediţiei din 1935

"Cu noile bulevarde, nefolositoare imitaţie pariziană, care răscolesc fără milă pitoreştile cartiere bătrâneşti, cu mania alinierii milităreşti a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi româneşti, spre a le înlocui cu pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, urmele trecutului Bucureştilor. Bisericile prea vechi, ridicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, şi care, cu puţină pietate, s-ar fi putut păstra în întreaga lor severă şi armonioasă frumuseţe, cad în ruine şi se dărâmă. Aşa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar, a Sfântului Sava ori a turnului Colţei; iar dacă se "restaurează", se prefac de prea multe ori în caricaturi "sécession": în genul bisericii şi clopotniţei hanului Zlătari. În indiferenţa vinovată a generaţiei noastre pentru tot ce nu e lux şi maimuţărie a Apusului, distrugătoare de originalitate locală, te lepezi de tot ce a fost drag părinţilor tăi, cu o nepăsare ce ar merita pedeapsă.

Păstrarea amintirii prin gravură a fizionomiei vechiului Bucureşti ar trebui să fie titlul de nobleţe al oraşului, un fel de galerie de tablouri a strămoşilor, iar Primăria ar trebui să-şi pună mândria în a îmbogăţi tot mai mult colecţia de vederi, arătând Bucureştii în normală şi sănătoasă evoluţie. Vechiul local istoric al Adunării Deputaţilor, făcut din câteva chilii ale călugărilor Mitropoliei, s-a dărâmat fără să se fi fotografiat; nu cunosc fotografii arătând cursul Dâmboviţei înainte de canalizare; nu cunosc fotografii ale cartierelor distruse de noile bulevarde. Cred că nu ar trebui să se dărâme casă, să se alinieze stradă fără obligativitatea fotografierii înainte şi după prefacere, ca să se poată urmări, an cu an şi zi cu zi, înfrumuseţarea oraşului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului neajunse încă la ceasul fatalei pieiri. Pisaniile bisericilor, inscripţiile, traduse în slove latine, ar trebui să se poată ceti la intrarea fiecărui monument, pentru ca trecătorii, cetindu-le, să poată căpăta imbold să înveţe istoria ţării ce se cunoaşte atât de puţin, să prindă iubire pentru oraşul în care s-au născut, în care trăiesc, să afle că monumentele mai însemnate ale Capitalei regatului sunt altele decât Palatul Poştelor, Casa de Depuneri şi Carul cu bere.

Cu aceste gânduri am scris paginile ce urmează, silindu-mă să redau fizionomia actuală a câtorva cartiere bucureştene, să evoc, ici şi colo, fără pedantism, trecutul oraşului, să arăt câteva colţuri pitoreşti puţin cunoscute ale Bucureştilor şi, ori de câte ori mi-a fost cu putinţă, cu ajutorul fotografiei, să pun faţă în faţă clădirea de azi amintitoare a clădirii de ieri şi să scap lucruri care mâine vor dispărea."

Acestea le scriam la 1910 şi cu mâhnire sufletească le subscriu şi astăzi, când prefacerea Capitalei se face cu o iuţeală cinematografică, ca o consecinţă a crizei, falimentului băncilor, lipsei de încredere, care face ca cel ce are un ban să-l investească în ceva palpabil, în construcţii, blockhouse-uri oribile, zgârie-nori obraznici, ridicaţi cu tot mai mare iuţeală, datorită tehnicei moderne.

Odihnitoarele case boiereşti cu imensele lor grădini se parcelează, clădirile istorice se rad, fără ca măcar o fotografie să le păstreze amintirea; dealurile se taie, Dâmboviţa se astupă, bisericile se îngroapă, strivite de casele de raport; cartiere întregi cad victimă târnăcopului. Cu mâhnire asistăm la dispariţia totală a stilului românesc. Ori cât ar fi fost încă lipsit de maturitate, dacă s-ar fi păstrat, Bucureştii ar fi ajuns să aibă un caracter propriu, pitoresc, ar fi devenit un fel de Nüremberg; am preferat să ne modernizăm, banalizându-ne, maimuţărind apusul.

Am crezut folositor, la trecerea unui pătrar de veac, să scot această a doua ediţie a cărţii mele ca un îndemn pentru ca şi alţii să strângă urmele trecutului gata de dispariţie. Deoarece nu se poate obţine ca Primăriile să impună fotografierea oricărei case ce se dărâmă; să o facă iubitorii trecutului şi nu numai la Bucureşti, dar în toată ţara. Amatorii fotografi să nu-şi arunce clişeele; o fotografie, banală astăzi, devine după câţiva ani document istoric, uneori de covârşitoare importanţă; prezentul ţine doar o clipă, e o simplă trambulină pentru ca trecutul să se avânte în viitor.

Pe lângă schiţele scrise între 1906 şi 1910, apărute în "Neamul Românesc", cu mentalitatea acelei epoci, am mai scris câteva capitole noi. Am căutat mai ales să dau cât mai multe vederi din Bucureştii ce dispar sub ochii noştri. Aş fi dorit ca acest volum să fi avut alt format, care să fi îngăduit fotografii mai detaliate; să fi apărut în mai luxoase condiţiuni tehnice, dar n-am găsit editor şi atunci am făcut cum am putut mai bine, în speranţa că totuşi am realizat ceva folositor.

Lucrarea de astăzi este un început şi întreaga carte e doar arătarea a ce aş putea, prin muncă, să dau dacă mă voi bucura de simpatia şi sprijinul cetitorilor spre a completa încercarea de literatură folositoare ce o fac.
(Henri Stahl)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer