Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Interviul


Carmen Botoşaru

14.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ca să fie sigură că ajunge la timp, ieşi din casă la opt şi jumătate. Totul era acoperit, neaşteptat, cu o pojghiţă de polei, lucioasă ca oglinda, aşa că înaintă cu paşi mărunţi şi repezi, încordată, iar după doar câţiva metri, deja obosită, se opri să ia aer, adânc-adânc, în piept. La colţul străzii, pe unde trebuia să traverseze ca să ajungă în staţia de tramvai, o întâmpină o băltoacă imensă, tocmai se spărsese o conductă de apă, iar combinaţia - polei cu apă - o puse în faţa unei încercări ce părea imposibil de trecut cu bine. Se uită de jur împrejur, nehotărâtă, constată iute că traversarea bulevardului era într-adevăr o aventură palpitantă şi îşi zise că avea de ales între două căi: una, s-o ia chiar prin mocirla care trecea mult de gleznă, să se ude la picioare, alta, să facă un ocol mare, riscant, printre maşinile de pe carosabil. Chiar dacă părea o soluţie de kamikaze, alese a doua variantă şi, până ajunse pe refugiu, reuşi să işte un adevărat vacarm de claxoane prelungi, strident-ţiuitoare, nervoase.

Se afla deja în tramvai - era aglomeraţie şi zăpuşeală - când primi un telefon: Ai grijă cu ce te încalţi azi, că e un polei... Eu am luat deja o trântă. Hmmm... era deja cocoţată pe tocuri subţiri, fără putinţă de întoarcere.

Coborî din tramvai, traversă, mai avea de făcut câţiva paşi. Când să zică Hop!, că a ajuns întreagă şi nevătămată, o maşină trecu în viteză, drept prin băltoaca de lângă bordură, şi o stropi din cap şi până-n picioare. Se înfurie îngrozitor, o clipă se gândi să anuleze întâlnirea. Îşi aduse aminte de teoriile lui Goleman, despre care îi vorbise de curând o prietenă, că cea mai eficientă cale să-ţi potoleşti furia era să regândeşti pozitiv o situaţie neplăcută. Rămase pe loc, încercând cu disperare să şteargă noroiul de pe ea, cu un şerveţel - parfumat, aşa se nimerise să cumpere pachetul zilele trecute -, singurul pe care îl mai avea, şi străduindu-se să regândească pozitiv situaţia, căutând cât mai multe argumente să-şi demonstreze că starea în care se afla nu era una dintre cele mai rele. Ce bine că nu a dat maşina peste mine, să mă facă praf şi pulbere! Ce bine că trăiesc! Nici măcar nu sunt rănită! Ura! După ce îi trecu bucuria acestui gând ironic, se simţi - din nou - oribil, nervoasă. Îşi privi hainele şi, deodată, se lumină, găsise al doilea argument. Ce bine că hainele sunt negre şi nu se văd stropii de noroi! Mdaaa...nu se liniştise încă... Trebuia ceva şi mai convingător. Atunci îi veni în minte o idee hazlie de-a binelea şi zâmbi larg, sincer, acceptând al treilea argument ca fiind cu adevărat tare, imbatabil. Ce bine c-a fost doar o maşină! Ar fi putut foarte bine să răsară în calea mea, din asfalt, un dinozaur sau un crocodil, care să mă hăpăie gogâlţ-gogâlţ, uite-aşa, pocnindu-i fălcile şi scuipând oasele pe caldarâm!

Nu, n-avea să renunţe totuşi la întâlnire, atâtea oprelişti nu erau degeaba, nu?, sigur avea să i se întâmple ceva bun, sau cel puţin deosebit, aşa că...gata!, pierduse destul timp. Îşi reluă drumul, grăbindu-se. Găsi uşor numărul doi (numărul ei norocos). Portarul imobilului o salută politicos. Era de bun augur. Firmă serioasă. În lift profită de oglindă, îşi mai aşeză un pic părul răvăşit de vântul ce-i suflase drept în faţă, se mai scutură o dată de noroi, mai mult simbolic, scoase din recuzită zâmbetul siguranţei de sine şi al optimismului.

Dădu mâna cu intervievatorul. Patronul firmei. Îi plăcu tipul, din prima clipă. Avea barbă şi mustăţi care-i dădeau un aer de artist boem. Bătea spre cincizeci de ani. Vorbea natural, fără emfază, parcă pocind totuşi un pic, vag-vag, pronunţia unor cuvinte.

El începu prin a-i întinde o capcană. O îndemnă să-i povestească despre şcolile şi cursurile profesionale pe care le făcuse, dar o întrerupe în scurt timp, râzând, fără s-o lase să îşi încheie fraza, gândul. Îi dădu o adevărată lecţie de viaţă, prima. Aş putea să spun şi eu că am făcut ASE-u\' sau altceva, dar nu e cazu\'. Nici nu-mi pare rău. Am avut mare noroc că am putut să plec din România, cu mulţi-mulţi ani înainte de revoluţie, altfel, cine ştie?, azi poate că eram un amărât. Eu aşa cred, că doar am învăţat multe dincolo, am şcoala vieţii, şi majoritatea gândesc ca mine, doar că sunt ipocriţi şi n-o recunosc: nu contează ce şi cât studiezi, dacă vrei bani, e mult mai important să fii şmecher, să ştii să miroşi situaţiile din care poţi să profiţi. De fapt... şmecher e un cuvânt urât, hai să zicem dibaci. Asta, una la mână. A doua la mână, trebuie să ştii să-ţi faci relaţii şi, mai ales, să ştii unde să dai şpaga şi pe cine să lingi în fund. Şi nu e valabil doar pentru România. Aproape oriunde în lume!

Ea se gândi iar la Goleman care, te pomeneşti că avea dreptate şi când vorbea despre capacitatea de manevrare a relaţiilor ca fiind cheia succesului în reuşita pe plan social, iar inteligenţa academică nici nu era atât de importantă ca cea emoţională. Hmmm... aşa o fi...

Îi plăcu francheţea tipului, care continua să vorbească, să vorbească, să vorbească, povestind cum avusese el un feeling nemaipomenit, când se întorsese, imediat după revoluţie, chiar în nouăzeci, în România şi începuse imediat afacerile, deschisese buticul YYY, drept în buricul târgului, unde era un vad nemaipomenit şi românii dăduseră iama, că nu mai văzuseră în viaţa lor blugi într-un magazin, sau rochii cu sclipici şi pantofi de catifea, cu steluţe argintii. Acum magazinul nu mai mergea, oricum, nu îşi făcea griji, nu din asta trăia el, ci din ce câştiga cu firma -Imediat îţi vorbesc şi despre firmă!- magazinul chiar voia să-l închidă şi se gândise să continue cu altceva, de pildă să deschidă în locul lui un restaurant, da, un restaurant era mult mai rentabil, pentru că puteai foarte uşor să lucrezi cu bani negri. Trimiţi bucătarul în Piaţa Amzei să cumpere ingredientele unei salate. Îl laşi şi pe bucătar să te fure un pic, nu mult, trebuie să fii vigilent, dar nu poţi să-i ceri nici corectitudine sută la sută, că trebuie să aibă şi el satisfacţie, să se simtă mulţumit că te-a făcut, deci, îl laşi să te ciupească de nişte mărunţiş dar, pe de altă parte, tu câştigi mult mai mult, dublu, poate triplu, decât dacă faci aprovizionarea pe bază de facturi, cum îţi cere legea.

Continuă să-i vorbească despre firma lui actuală, care se ocupa, în primul rând, cu mochetatul. Am mochetat toate hotelurile mari, toate băncile şi multe, multe firme de prestigiu. E foarte greu să câştigi un astfel de contract, dar pentru mine e floare la ureche, eu ştiu cum să procedez, unde să fac presiuni, pe cine să mituiesc.

În al doilea rând, se ocupa cu marcajele de pe străzi. Alea pe care nu le respectă nimeni! Dar aici nu mai intru în amănunte, că o să mai afli tu în timp, oricum, asta nu ar intra în sfera ta de activitate. Am pomenit de asta, doar ca să ai o privire generală asupra preocupărilor firmei, să vezi cât sunt de diverse.

Şi, în al treilea rând, şi poate cel mai important, avea nevoie de un director comercial -sau cum voia ea să-i spună, nu conta denumirea-, pentru că firma avea de câtva timp o nouă ramură de activitate, absolut înfloritoare, o adevărată mină de aur: wc-urile ecologice.

Ea zâmbi spontan şi deveni foarte atentă la ineditul situaţiei. Presimţirea că era rost de ceva insolit se confirmă în clipele care urmară.

Tipul era fin, manierat, vorbăreţ, convingător. Povestea despre casele lui din Franţa şi alte afaceri, tot prospere, de pe-acolo, multe cuvinte româneşti nefiindu-i la îndemână, aşa că le înlocuia cu pursantaj, briant, malantandu, mefient, ramplasare. Brusc, îşi luă seama că ea ar fi putut să nu înţeleagă ce voia el să spună şi, grijuliu, o întrebă dacă ştia franceza.

Briant era fratele lui mai mic, Răzvan, răsfăţatul familiei, care încă studia la Heidelberg, filosofia, şi care, văzând că din filosofie nu ies bani deloc, îl rugase pe el, fratele mare, să îl ia şi pe el în România şi să îl iniţieze în afaceri. Dar el, fratele mare, îi spusese că nu, nu era potrivit să vină aici, nu ar fi rezistat prea mult, că aici afacerile nu puteau fi învăţate, pentru că pur şi simplu nu erau o meserie. Ce mai tura-vura: ori le ai, ori nu le ai. Iar Răzvan e prea moale şi corect, e sensibil, lasă-l să filosofeze... câştig eu şi pentru el...

Reveni la subiectul wc-urilor ecologice, care îl ambală foarte tare şi deveni din ce în ce mai vorbăreţ, dând exemple concrete, făcând calcule. Un wc ecologic se închiriază cu 10-12$/zi, cam ăsta e preţul, e-adevărat, depinde de situaţie, unde şi cu cine închei afacerea. Dar dacă eşti un bun negociator, scoţi wc-u\' la 12$ fără probleme. Când s-au făcut filmările cu actorii-ăia celebri, de la Hollywood, nu mai ţin minte cum îi cheamă, nu reuşesc niciodată să le reţin numele, mi s-au cerut 70 de wc-uri. Le-am pus în câmp! Alt exemplu: să zicem că se construieşte acum, într-un cartier bucureştean, de-ăsta mai de soi, un megacomplex de locuinţe de lux, lucrări care durează 2 ani. Cel puţin. Mi se cer 10 wc-uri. Minimum. Ori 365 de zile, ori 2 ani, ori 10$/zi, rezultă 73.000$. Deci e foar-te ren-ta-bil să lu-crezi cu ra-ha-tul! Râse de propria glumă. Râse şi ea, sincer.

El continuă să îi explice că dacă ea ar aduce firmei un astfel de contract, ar primi comision 1%, deci ar câştigat dintr-un foc şi fără nici un efort 730$. Fabulos, nu? Iar salariul... depinde cât avea ea să fie de eficientă... oricum... undeva la şapte-opt milioane... Net! Başca comisionul despre care vorbeam... Dacă va fi să lucrăm împreună, n-ai mare lucru de făcut, să ştii. Trebuie să gestionezi wc-urile, să ştii unde trebuie să le trimiţi, să te ocupi să verifici să fie curate permanent şi vidanjate la timp. Atât. Te priveşte câte ore pe zi munceşti. Dacă faci toată treaba în două ore sau în doişpe sau în douăzeci, pe mine nu mă interesează, depinde cum ştii să te organizezi, să iasă totul perfect, să nu pierdem bani.

În echipa de vidanjori erau numai oameni educaţi şi cu bun simţ, nu fuseseră niciodată probleme cu ei, chiar dacă erau toţi oameni simpli, fără carte.
Lucrez cu ei de două luni, eu am format echipa. Mă pricep foarte bine la oameni, în cinci minute de discuţie ştiu exact pe cine am în faţă. Ce Resurse Umane şi alte găselniţe d-astea chipurile moderne şi eficiente? Şcoala vieţii! Ascultă la mine! Nimic nu se compară cu şcoala vieţii! Revenind la vidanjori, nu am ce să le reproşez. Şi ei sunt mulţumiţi, mă respectă, au şi de ce, că le-am făcut salarii bunicele, cinci milioane de căciulă, bani în mână. E-adevărat că şi munca lor e ingrată. Dar, trebuie să se ocupe cineva şi de rahatul naţiunii, nu? Şi, cum se spune şi în popor, cine pune mâna pe rahat, are noroc de bani.

Râd amândoi. În concluzie, vidanjorii nu erau greu de coordonat, erau harnici şi supuşi, ea nu ar fi avut nici o problemă cu ei.

Îi ţârâi mobilul şi începu să vorbească, tare, fără să se scuze către ea. Era vorba de importul unei vidanje, din Italia. O asigură pe persoana de la capătul firului că nu aveau să fie probleme cu vama, el avea nişte prieteni foarte buni, plasaţi taman la locul potrivit, care îl vor ajuta, contra unei şpăgi frumuşele. Zise de mai multe ori: Nici o problemă, stai fără grijă! Rezolv eu!, după care închise telefonul şi nu se scuză către ea.

Poate că ea ar mai fi aflat multe detalii interesante despre cum era să fii director comercial peste wc-urile ecologice şi vidanjori, dar se ridică spunându-şi că atâta era destul, iar lui îi mulţumi pentru tot ce îi spusese, aflase suficient ca să aibă o imagine generală.

El o îndemnă să se mai gândească măcar o zi sau două, eventual să se sfătuiască cu cineva apropiat, înţelept, care are şcoala vieţii, pentru că, deşi aparent poate că preocupările astea nu erau atrăgătoare, totuşi, erau la mijloc banii, iar posibilităţile de câştiguri erau uriaşe.

Bani, bani, bani, nu jucărie... Ascultă la mine, că ştiu ce vorbesc... În tot ce am făcut până acum, de afaceri zic, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă înşel. Cine-a lucrat cu mine, om s-a făcut! Nu că-mi lipseşte modestia, dar chiar ştiu să scot din rahat bici şi să-l mai fac să şi pocnească! Uite, dacă vrei, ieşim în stradă şi în cinci minute îţi vând capsatorul ăsta - ia de pe birou un capsator, destul de uzat, şi i-l arată -, nu se poate să nu găsesc un fraier pe care să nu-l conving în câteva minute că-i trebuie capsatorul ăsta neapărat, chiar dacă lui, în realitate, nu-i trebuie. Şi iau şi-un preţ bun pe el. Înţelegi? Apa, aerul şi fraierul... Selecţia naturală! Şcoala vieţii!

Mdaaa... el avea dreptate, cineva trebuia să se ocupe şi de rahatul naţiunii.

Ei nu îi mai rămânea decât să spere că, refuzând o ofertă atât de generoasă, remuşcările nu aveau să îi dea târcoale vreodată şi că, îndepărtându-se de rahat, nu va ajunge să fie părăsită de norocul la bani.

Îţi garantez că nu dai greş, dacă accepţi. În scurt timp, ai să-mi mulţumeşti. Ia-te după sloganul meu, care este extrem de realist: "Pune mâna pe rahat şi-o să ai un trai bogat!" Râse din toată inima, îi strânse mâna energic, îndelung, înclinându-se uşor, după care ea ieşi, având sentimentul că rata ocazia vieţii ei, refuzând să intre într-o branşă atât de promiţătoare, de viitor.

Portarul imobilului o salută politicos şi îi ură: O zi bună în continuare!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer