Istoria lui Aram (III)

Am plecat la Erevan cu un autobuz prăfuit, cafeniu, ca un gîndăcel ghebos. Avionul de Erevan - Chişinău nu mai zbura. Am luat trenul prin Rostov-pe-Don şi Kiev. Şedeam la geam şi priveam cerul negrăit de frumos, de o nestatornicie a norilor ce te înfiora. Mă simţeam singur. Gîndurile îmi oscilau între ceea ce lăsam şi ceea ce voi face. Totuşi, percepeam călătoria ca pe o aventură, luam parte la o aventură seducătoare şi mă simţeam grozav de viu. Am dormit agitat în monotonia roţilor de tren. M-am trezit dis-de-dimineaţă în acelaşi păcănit de roţi. Am ieşit orbeşte pe culoar. Nu era nimeni. O fracţiune de secundă mi-a trecut prin cap că toţi sînt morţi şi că toate speranţele mele sînt o iluzie. Dintr-un compartiment a apărut un bărbat la vreo patruzeci de ani cu o geantă de piele pe umăr. Era vădit beat. A intrat cu uşurinţă în vorbă cu mine:
- N-o las niciodată, mi-a spus arătînd spre geantă. Aici am...

Şi mi-a arătat aparatul de fotografiat Sony: scump, cu tot felul de accesorii. Am început să pălăvrăgim. Ca mai toţi oamenii la beţie era simpatic, sincer şi puţin cam necioplit. Îmi plăcea să-l ascult, deşi, la drept vorbind, mă gîndeam mai mult la ale mele. În orice caz, după o noapte zbuciumată, care ameninţa să mă înghită cu singurătatea ei, trăncăneala lui Hans, aşa s-a recomandat, îmi făcea bine. Vorbea ruseşte rudimentar, mai prost decît mine, dar reuşea cu zîmbete, mimică şi gesturi să se facă înţeles. Era fotograf la Der Spiegel, mi-a zis, venise să facă fotografii în Karabah, unde bum-bum azerii şi armenii. Aaa, eram armean? Tot respectul, avea mulţi prieteni armeni, liebe Freunde, dar, ştii cum este la război, îi faci şi îi pierzi. Nici măcar nu te mai gîndeşti că îi vei mai întîlni vreodată. La Hamburg avea prieteni, avea şi timp pentru ei, dar erau mai daleko, aici sînt nedaleko, cu toate că îi pierzi uşor şi nu te mai gîndeşti să-i regăseşti, pfui, dispar ca într-un fum de ţigară. Ziariştii, mein Herr, nu prieteni, mai mult haită.

Şi Hans a început să-şi pipăie multele buzunare, avea o vestă militară rusească de camuflaj. Am crezut că-şi caută ţigările. Nu, a scos o sticlă de Stalinskaia. Prosit! şi a tras o duşcă zdravănă. Apoi mi-a întins sticla cu un gest din cap: Hai, dă-o peste cap! Am băut şi am început să trăncănim. De fapt, a revenit Hans, haita ziariştilor so ein nebler Verein, nu e chiar o asemenea haită. Prieteni făcut mulţi în Africa. A fost în Ruanda ca să facă ţac-ţac, fotografieren, pe urmă la Kinshasa, iar apoi pe fluviul Congo pînă la Kisangani, ceea ce era greu, ba chiar imposibil, mein Herr, situaţia politică grea-grea, relieful sus-jos, jungla mare-mare şi localnicii neospitalieri, hap-hap se zice, în total două luni în junglă, zwei. Se îmbăta zilnic şi conştiincios, adaugă Hans în rusa lui rudimentară, ca să reziste, şi, uite, a scăpat, svoboda, frei. Toţi ziariştii care merg acolo aşa îmbătat conştiincios.

Zîmbetul de pe buzele lui Hans e ambiguu: să-l crezi? să nu-l crezi? Atîtea lucruri oribile, oh, văzut! Atîtea lucruri! Cadavrele umflate plutind pe fluviul Congo. Alte cadavre putrezind pe cîmpuri. Mormane. Muşte verzi. Şi Etienne, prietenul lui de la Paris Match, împuşcat lîngă el, în camionetă. Greu de povestit. Pare uşor la prima vedere, dar pe urmă doare aici. Şi Hans s-a bătut cu pumnul în piept, apoi a mai tras o duşcă. Făcut lui Etienne respiraţie gură la gură, masaj cardiac, dar el mort. Glonţul uite aici (mi-a arătat tîmpla), gaură cît măslina, neagră.

Pe urmă nu mai ţin minte ce am discutat, ştiu doar că am terminat de băut sticla şi am adormit. M-am trezit spre dimineaţă mahmur. Mi-era frică să nu-mi fi furat cineva bagajele. Nu mi le furase. Am ieşit pe culoar să-mi mişc picioarele. Neamţul nu mai era. Am găsit doar locul unde vomitaserăm împreună. Trenul intra fluierînd în gara Chişinău. Odată cu el intram şi eu în maturitate.