Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Invitaţi la banchetul de-o viaţă


Gelu Culea

10.01.2018
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gelu Culea
Invitaţi la banchetul de-o viaţă (Sub formă de roman)
Editura Compania, 2017



***
Intro

Gelu Culea (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.
*

«Şi acum să-ţi povestesc o situaţie reală, trăită de mine. Abia fusesem numit director, eram foarte tânăr, şi m-a chemat ministrul să-mi zică despre aşteptările lui de la mine. Pe culoar m-am întâlnit cu unul dintre adjuncţii săi, care avea vreo şaizeci-şaizeci şi doi de ani. M-a oprit, ne-am dat mâna, iar el mi-a reţinut mâna într-a lui, învăluindu-mă cu o privire plină de bunătate. Mi-a zis: "Dragă Caius, de-ai şti tu cât de invidios sunt!" Am rămas blocat. El, ditamai somitatea, în timp ce eu abia fusesem promovat pe un post cu mult inferior. Nedumerirea mi se putea citi cu uşurinţă pe faţă. "Dar de ce? Cine sunteţi dumneavoastră şi cine sunt eu!" "Da, ai dreptate! Cine mai sunt eu? Te invidiez, dragule, mi-a zis el cu tristeţe, pentru că eşti tânăr!"» (fragment din carte)

***
Experienţa ca banchet sau Un altfel de scriitor

Un bunic, un tată sau un unchi sfătos - mulţi şi-ar fi dorit un astfel de martor nepreţuit de la care să afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile în familie, cum se explică atâtea conflicte absurde, de ce un văr talentat a avut o soartă haină şi un nepot urât şi tăcut s-a ajuns, o mătuşă s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.

Invitaţi la banchetul de-o viaţă spune o grămadă de asemenea poveşti legate între ele, înţelegând perfect utilitatea unei experienţe lungi, obiectivată prin decenii. La ce folosesc deceniile? La creşterea discernământului! Timpul lung, la un om care reflectează la ce trăieşte, îngăduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, înzestrare personală, regim politic, efort concentrat, capacitate fizică, paradă socială, doze prezente în drama eternă a oricărui individ viu. Românii de azi vor adesea să creadă că-şi fac destinul cu mâna lor - cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea ştie, la 82 de ani, că se înşală în mare măsură şi unii, şi alţii. Şi le-a făcut cadou o suită de întâmplări ţesute într-un roman sapienţial, în care şi-a încrustat la un moment dat şi sideful propriei vieţi - entarsia supremă.

Gelu Culea s-a format inginereşte, a lucrat îndelung în poziţii de răspundere înainte de 1989, este un vechi amator şi cunoscător de artă - mulţi artişti şi-l amintesc ca director al Fondului Plastic, când era omul frecvent chemat «să rezolve» situaţii imposibile, să restabiliească echilibre frânte, «să ajute». O asemenea postură specială nu era o întâmplare, mai ales în anii '80. Persoana era considerată poliedrică, serioasă şi foarte atentă, ceva ce azi se cheamă «focused». L-am cunoscut pe acest director atunci, şi deci nu m-am mirat că a scris o carte substanţială acum.

Am însă o constatare mirată de editor. Am deschis, în urmă cu câţiva ani, colecţia «document.ro» cu gândul de a da astfel glas unor teme şi scriituri de societate, şi nu de ficţiune. Era vorba de situaţii noi din ţara în curs de deschidere după prea multă închidere, de interesul în creştere - al românilor, dar şi al străinilor care debarcau la noi în valuri - pentru fapte şi întâmplări ample, care depăşeau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazetă, dar care aveau mai degrabă rădăcini în percepţia presei decât în gustul pentru literatura propriu-zisă. Câteva titluri editate în această colecţie a «cărţilor de actualitate» explică bine fenomenul. Dar iată că în ultima vreme roata pare să se întoarcă, după obiceiul lumii: presa şi-a pierdut vocea, aproape că s-a restrâns la pură propagandă, iar cei care vor să vorbească despre fapte şi întâmplări ample de interes general o fac, de predilecţie, în forme care îmbracă hotărât haina literaturii. Unii optează pentru «autoficţiune», alţii pentru «divane» sau gâlcevi ale înţelepţilor cu lumea - nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arată nici pe departe ca o ambiţie recentă de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare să acţioneze mai degrabă sentimentul că lucruri grave, alerte necesare, conştientizări cu caracter de urgenţă pot ajunge mai sigur la minţile încă deschise şi sensibile pe calea unei aparente creaţii literare decât sub forma unui manifest simplist şi zgomotos, ţâşnit la ecran dintr-un site sau blog încă zis jurnalistic.

Gelu Culea citeşte şi citează realităţi naţionale, fapte diverse, moralişti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinţa lui pentru stilul simplu şi direct de a fi se reflectă şi în scris. Dar poate tocmai din pricina clarităţii şi a formulei abrupte, paginile se încarcă lent, pe de-o parte, cu hazard, premoniţie, miracol, iar pe de altă parte, se descarcă de avertismente, îndemn la judecată, răbdare şi recuperare a moralei universale naive, dar şi a cinstei ţăranului român - singurele eventuale garanţii pentru ca viaţa oricui, oricum complicată, să fie un banchet fericit.
(Adina Kenereş)

***
Fragment din volum
Tragedie

Gândurile i se învălmăşeau în minte şi îşi pierdeau şirul încet-încet. Aproape delira. A ieşit din parc şi, de pe trotuar, vedea maşinile circulând într-un şir de neînţeles. Carosabilul acoperit de apă părea un lac vălurit de trecerea automobilelor care se făceau tot mai rare. Într-un târziu s-a ivit o maşină al cărei şofer conducea prudent. Mergea spre ieşirea din oraş. S-a oprit, apoi a revenit în marşarier. Un tânăr a coborât geamul:
- Doamnă, ce-i cu dumneavoastră? De ce staţi în ploaie? Aşteptaţi pe cineva?

Paula tăcea, tremurând din tot corpul, ca zgâlţâită. Bărbatul a coborât din maşină şi s-a apropiat.
- Vai, sunteţi udă leoarcă! Aţi căzut în lac? O să vă alegeţi cu o pneumonie clasa întâi...
- Nu mai pot, mor, luaţi-mă de aici...
- Mamă, măiculiţa mea, ce mă fac eu cu asta... O să-mi ude toată maşina. Parcă am o pătură în portbagaj. Ia să văd! Am găsit-o. Doamnă, înveliţi-vă cu asta şi urcaţi în spate. Aşa! Spuneţi, unde să vă duc?

Pe Paula o scuturau frisoanele, dinţii îi clănţăneau, tremura de-ţi făcea milă.
- Nu ştiu... Unde vreţi, mi-e totuna...
- Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i de glumit!

Paula şi-a pierdut cunoştinţa, nu mai reacţiona deloc. Tânărul îşi făcea socoteala cu groază: «Aoleu, asta-mi moare în maşină! S-o duc la o policlinică, la un spital... Or vrea s-o primească? Or să mă plimbe de la unul la altul până săraca femeie o să-şi dea duhul. La Urgenţă, acolo merg, ăia sunt obligaţi s-o ia...»

Medicul de gardă nu prea pricepea ce voia tânărul.
- Stai, mă, jos şi trage-ţi sufletul.
- Cum să stau, domnu' doctor, când aia se prăpădeşte în maşină?
- Cine se prăpădeşte? Poţi să te calmezi, să fii mai coerent?
- O femeie, am luat-o de pe drum.
- Accidentată?
- Nu. Zău, nu ştiu mai multe, mergeţi s-o vedeţi.
- Fru-mu-şii-caa, ia doi brancardieri şi duceţi-vă cu băiatul ăsta să aduceţi o pacientă!

Asistenta blondă îşi merita pe deplin numele. Cam la douăzeci şi doi de ani, subţirică, purta un halat foarte scurt, ce-i scotea în evidenţă formele şi mai mult îi dezvelea decât îi acoperea sânii.

Paula respira greu, mai degrabă horcăia.
- Tinere, unde ai pescuit-o? Asta nu mai e udă, musteşte. Cum o cheamă?
- De unde să ştiu? Numai de întrebări nu-mi ardea mie. Staţi puţin, avea o poşetă... Da, uitaţi, e pe scaunul ăla.

După un consult sumar, au dus-o la reanimare.
- Cum te cheamă, fiule?
- Petrică, domnu' doctor, Iordache Petre.
- Nu te supăra, aşa sunt formalităţile. E musai să dai o declaraţie. Să arăţi ce şi cum s-a întâmplat. O să-ţi arate Frumuşica. Să faceţi şi un proces-verbal cu obiectele pe care le avea asupra ei.
- O să scape, domnu' doctor? Biata de ea, ar fi păcat să moară, e aşa de tânără!

Medicul a clătinat din cap, sceptic:
- Greu de zis. Numai Dumnezeu ştie!

Dorina observase că Paula absenta de la cursuri, un lucru neobişnuit. A mai aşteptat o zi, apoi a intrat în panică. La telefon nu răspundea nimeni. O fi la Vlad? Se pare că nu. Din câte aflase, acesta era la institut, iar aseară se distrase cu o jună într-un bar. De întrebat, nu avea pe cine întreba mai multe, fiindcă Paula era foarte retrasă şi în afară de grupul lor nu cultiva relaţii. Avea să încerce la poliţie, altă posibilitate nu vedea.

Ofiţerul de serviciu s-a arătat plin de solicitudine.
- Daţi-mi o clipă să verific în baza noastră de date. Asta nu... Asta nu... Am găsit! Figurează o persoană care ar corespunde semnalmentelor.
- Doamne, ce i s-a întâmplat?
- Mare lucru nu vă pot spune. Ştim doar că este internată la Urgenţă în stare gravă. Nu prezintă urme de violenţă. A fost adusă de un tânăr. Era udă ciuciulete. La analiză a rezultat că apa provenea de la ploaie. Dacă o mai trăi, o să aflăm mai multe.

Dorina s-a urcat într-un taxi şi s-a dus drept la Urgenţă. A avut noroc şi la camera de gardă a dat chiar peste medicul care o internase pe Paula.
- Lucrez aici de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, dar aşa ceva n-am mai pomenit! Dacă o vedeaţi în ce hal era! Mai mult moartă decât vie... Dublă pneumonie. Temperatura sus, foarte sus. Şi nu transpira. Acum şi-a revenit, însă mai are de tras. O s-o mai ţinem cel puţin o săptămână. Dumneavoastră îi sunteţi rudă?
- Nu, suntem colege de facultate.
- Ce-a găsit-o, dragă? A vrut să se sinucidă? Altă explicaţie nu am. Să stai în ploaie până îţi dai duhul nu este un comportament normal. Am dreptate?

Dorina asculta, uluită. Îşi reproşa că o abandonase pe Paula mult prea uşor în braţele unui individ de teapa lui Bonifaciu. Cine ştie ce măgărie i-o fi făcut ăsta? Era sigură că numai de la el i se trag necazurile.
- E posibil să o vizitez?
- Asteptaţi până mâine, să vedem cum mai evoluează. Să nu-i provocăm o emoţie prea puternică...

Dorina s-a ridicat să plece. Medicul i-a făcut semn să se aşeze.
- Luaţi loc. Încă nu v-am spus toată păţania. Aveaţi cunoştinţă că era însărcinată? Nu? Ei bine, a fost, că acum nu mai este. Dacă nu observam la timp că fătul sucombase... Medicul a fluturat din mână în semn că orice speranţă de supravieţuire s-ar fi pulverizat. Am fost într-o cursă contra-cronometru cu moartea!

A doua zi, Dorina a păşit cu emoţii în salon. Paula era trasă la faţă. Cearcănele mari, vineţii confirmau suferinţa. Bărbia a început să-i tremure. Dorina s-a apropiat şi a sărutat-o pe frunte.
- Copilule drag, stai liniştit, ce-a fost greu a trecut! Doctorul mi-a povestit. Ai nevoie de odihnă. Fetele, băieţii, toată lumea te aşteaptă. Ne bucurăm foarte mult că ţi-ai revenit. Vom fi din nou împreună.

Paula se uita la ea îndurerată:
- Cum ai aflat unde sunt?
- Am făcut pe detectiva. Tare m-ai speriat! Nu ştiam ce-i cu tine de nu mai apari...

Paulei i-au dat lacrimile.
- Numai eu sunt de vină, tu m-ai avertizat.
- Lasă asta. Avea timp berechet să discutăm, poate nici n-are rost să mai vorbim de trecut. De multe ne lovim în viaţă... Bine că s-a terminat doar cu atâta. Uită ce-a fost! Ştiu că nu-i uşor. Important e să te pui pe picioare cât mai repede. Eu trebuie să plec. Mi s-a spus să nu stau mult. De ce îţi este poftă? Ce să-ţi aduc mâine?
- Nimic. Nu pot mânca nici ce se dă aici. Până şi mirosul supei mă deranjează.
- Dă-mi, te rog, cheia de la apartamentul tău, să-l pregătesc pentru când vii acasă.

Rămasă singură, Paula s-a întors spre perete şi a rămas aşa până a venit asistenta să-i ia temperatura care, seară de seară, se menţinea subfebrilă.

A venit şi ziua externării. A primit-o chiar şeful de secţie, faimosul profesor Nicolaide:
- Domnişoară, ne-aţi cam dat de furcă! Situaţia era pe muchie de cuţit. Dacă nu se întâmpla ca un tânăr să vă zărească, să aibă inimă creştinească şi să vă transporte aici, acolo rămâneaţi! Să nu mă întrebaţi de numele lui. Nu vi-l pot divulga. Aşa ne-a rugat el. Câţi anonimi de ispravă n-or fi pe lumea asta! Cât despre dumneavoastră, vă recomand un regim de viaţă cumpătat cel puţin şase luni. Mâncare variată. Să nu vă lipsească sucurile de legume. Morcovi, ţelină, varză. O lingură-două de miere de albine pe zi. Şi nuci. Plămânii dumneavoastră sunt umbriţi şi aşa vor rămâne. Nu vă speriaţi, nu e nimic grav. Cu toate astea, feriţi-vă de răceală. Indicat ar fi să începeţi să vă întăriţi. Încetul cu încetul, nu forţaţi. Şi acum, partea cea mai dureroasă. Aţi pierdut copilul! Din păcate, nu veţi mai putea naşte. Infecţia a fost teribilă.

Paula stătea cu capul plecat, cu degetele împletite în poală, şi asculta impasibilă, parcă nu era vorba despre ea. Profesorul a sesizat starea ei depresivă, indiferenţa faţă de sine.
- Însănătoşirea completă depinde numai de dorinţa dumneavoastră de a trăi. Cum v-am spus, perioada următoare este hotărâtoare. Dacă lăsaţi gândurile negre să vă stăpânească, sănătatea vi se va şubrezi mult. Optimismul trebuie să vă caracterizeze!

Pe coridor o aştepta toată gaşca. Flori, îmbrăţişări... S-au urcat în maşini şi au condus-o acasă. Dorina a rămas cu ea, ceilalţi au plecat.
- Ţi-am pregătit o supiţă de pui cu zarzavat mult, pe care te rog s-o papi cu cărniţa din supă. Am stabilit cu băieţii să ne ducă la Moeciu, unde fratele lui Nicu are o căsuţă. Luna asta nu locuieşte nimeni acolo. Stăm noi două acolo o săptămână. Pe urmă ne întoarcem şi mergem iar la facultate. Vrei să rămân aici în noaptea asta?

Paula şedea în fotoliu şi o urmărea pe Dorina, fără să înţeleagă prea mult din ce se petrecea.
- La ce bun toate astea? Unde şi de ce să merg? Vă mulţumesc pentru tot. Dar simt nevoia să rămân singură, să mă consult cu mine însămi. Viaţa mea a alunecat pe o pantă neprevăzută, cumplită...

Dorina se străduia să fie cât mai caldă şi mai convingătoare.
- Eşti încă sub impresia celor întâmplate. Dramatice, recunosc... Dar nu însingurarea îţi va fi un sfetnic bun. Starea ta uşor depresivă este legată de suferinţa recentă. După ce te vei întrema, vei vedea viitorul în culori mai luminoase. Te asigur!

Pe măsură ce vorbeau, Paula devenea tot mai sumbră:
- Întremată sau nu, mâine mă duc la cursuri. Ăsta va fi un prim test de adaptare la noul meu statut.
- Ce statut?! Toţi colegii tăi, inclusiv cei din grupul nostru, ştiu că ai avut o răceală zdravănă, atâta tot.
- Statutul meu faţă de mine, faţă de sufletul meu. O să văd cât interes mai am pentru studiu şi dacă-mi e necesar.
- Şi crezi că o singură zi îţi va fi destul pentru a-ţi decide soarta? Nu cumva te pripeşti? Cine poate spune, chiar după ani de reflecţie, că a luat cea mai înţeleaptă hotărâre? Lasă timpul să curgă şi mergi înainte ca şi până acum!
- Îmi propui să mă sugestionez că nu s-a petrecut nimic în existenţa mea?
- Nu, dar nici să te autoflagelezi...

Când a rămas singură, a dat ocol apartamentului. Dorina făcuse curăţenie, îi spălase rufele şi le călcase. S-a dus la fereastră. Acelaşi peisaj, nimic nu se schimbase şi aşa va şi rămâne, indiferent dacă oamenii care-l locuiesc dispar. A stat mult cu fruntea lipită de geam. Răceala acestuia îi mai limpezea puţin gândurile, dar pesimismul nu o părăsea.

«Azi, aş fi putut să nu mai fiu. Cui i-ar fi păsat? Nimănui, nici măcar mie! Of, să nu fiu nedreaptă. Părinţilor, fratelui meu dispariţia mea le-ar fi adus o imensă amărăciune. Şi prietenilor. Cât de drăguţă şi de atentă e Dorina! Ca o soră, deşi eu am ignorat-o făţiş. Şi totuşi, timpul ar fi aşternut uitarea. Nu după multă vreme, numele meu nu l-ar mai fi rostit nimeni. Aşa cum nici eu nu-l mai pomenesc pe al dragilor mei bunici. Şi câtă dragoste aveam pentru ei când trăiau! Şi cum mă răsfăţau, eu fiind fetiţa, cea mai mare bogăţie a lor...»

S-a întunecat. Luminile s-au aprins pe stradă. Oamenii se întorc de la serviciu, lăsând în urmă nişte griji, trecând la altele. Apartamentele se însufleţesc. Într-unul se aude apa curgând, din altul răsună muzica. Plânsetul ţâncului cu părinţi tineri din locuinţa alăturată ne confirmă continuarea vieţii. Dar Paula era atât de deprimată, că nu auzea nimic. Gândurile îi erau prinse ca într-o menghină de suferinţa sufletească prin care trecuse şi care avea s-o chinuie la nesfârşit. În acele momente regreta că venise pe lume, un sentiment pe care nu-l mai avusese. Cât de fericită şi dornică de viaţă era pe când se afla în sânul familiei, unde dragostea părintească o ocrotea! Nimic rău nu i se putea întâmpla, nimic nu îi întuneca gândurile... «Oare suntem senini numai în copilărie? Depinde şi de cum e aceasta, or, a mea a fost una fără temeri.» Paula şi-a reamintit atunci de copilul orb care locuia cu două etaje mai sus. «Şi el, ca şi mine, este un năpăstuit. Numai că el, săracul, nu are nici o vină că a venit pe lume cu un teribil beteşug. Acesta i-a fost cumplitul destin, în timp ce eu mi-am distrus viitorul. Şi asta, pentru ce? Pentru desfrâu! Da, da, da, pentru desfrâu! Aşa mi-ar fi socotit familia fapta neruşinată.»

Toată noaptea a zăcut ca într-o amorţire. Nu dormea, dar nici trează nu era. Dimineaţa, s-a hotărât să se ducă la institut, unde a constatat că, pentru majoritatea colegilor, lipsa ei trecuse neobservată. Nimeni nu a întrebat-o de sănătate. Se mai îmbolnăvesc oamenii, nu? Încurajator era că nu pierduse prea mult din ce se predase, deci nu i-ar fi fost greu să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. Nu materialul de recuperat îi punea probleme, ci faptul că zilele treceau şi nu îşi revenea. Nu reuşea să-şi depăşească proasta condiţie psihică. Nu se putea concentra asupra nici unui subiect. Citea un pasaj de câteva ori şi nu reţinea mai nimic. La aceste neplăceri evidente se adăuga şi o indispoziţie care-i dădea frecvent stări de ameţeală. Începuse să se teamă de mersul pe stradă, ca nu cumva să leşine şi să se lovească la cap. Imaginile din trecutul apropiat o obsedau. În ciuda eforturilor, nu putea să se scuture de cele văzute în curtea lui Vlad, de ultima discuţie avută cu el.

Cea mai cumplită tortură devenise certitudinea că nu va mai fi aptă să nască. Această realitate nu putea fi dată uitării, era un handicap care avea s-o însoţească mereu. Nici pe Vlad nu şi-l putea scoate din minte, aşa cum ai arunca un obiect ce nu îţi mai este de folos. Ce să înţeleagă din afirmaţia lui cum că se purifica în prezenţa ei? Se gândise numai la persoana lui? Nu-l interesase ce sentimente puteau trezi întâlnirile lor în sufletul ei? Înseamnă că, pentru el, ea nu valora mai mult decât un animal de companie! De altfel, faptul că Vlad o căuta destul de rar era un indiciu destul de evident că nu-i acorda o importanţă prea mare. Era şi ea, acolo, pe post de «hai să vedem ce mai face şi prostuţa aia». Că lucrurile, probabil, aşa au stat reieşea şi din condescendenţa, uneori cu vădite accente de zeflemea, cu care o tratase mereu. Cât va mai dura această nebunie în care amintirile nu-i vor da pace? Dacă mai ţinea mult, îi era teamă să nu o ia razna.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Anii tinereţii mele, Winston Churchill, traducere de Anca Irina Ionescu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Diavoli fragili, Radu Găvan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Fiica ascunsă, Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Mintea absorbantă, Maria Montessori
Sageata Rosé, Marius Constantinescu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer