Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (IV)


Dan Recheşan

04.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Don Jorge Frydolin de Azulcalpas y Gasset, un bărbat înalt şi deşirat ce poartă o redingotă strîmtă în carouri, pantaloni de călărie, cizme burgermeister şi o pălărie tiroleză cu pană de cocoş, soseşte la spitalul din Mariagrün, unde e consultat de doctorul Stark. Doctorul primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Conform descrierilor lui Franz Lügner, un pierde-vară cu apucături de pervers, prieten al doctorului, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Stark este tentat să refuze oferta, dar Lügner şi apoi contesa von Hurestahl îl sfătuiesc să se mai gîndească, pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. Don Jorge Frydolin e diagnosticat de Stark cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, o diminuare progresivă a pulsiunilor carnale de natură psihică care cere excitaţii din ce în ce mai puternice pentru obţinerea satisfacţiei sexuale. Directorul clinicii, Cornelius von Halsrigg, consideră diagnosticul exagerat şi cere externarea pacientului. De asemenea, îl ameninţă pe Stark că îl va demite dacă nu acceptă oferta regentului, pentru că asta ar contraveni eticii medicale care cere ajutarea tuturor pacienţilor. Stark decide să accepte oferta regentului şi să plece spre Lodomeria peste trei zile. Lügner îi trimite lui Stark un bilet, anunţându-l că a plecat în Balcani ca reporter de război.

4.

Pe înserat, în vreme ce doctorul Stark îşi făcea ultimele pregătiri pentru călătorie, în holul de intrare a hotelului Edelweiss îşi făcea apariţia un bărbat cam la patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, înalt şi deşirat, îmbrăcat într-o redingotă de călătorie în carouri, cu cizme burgmeister în picioare şi o pălărioară verde tiroleză pe creştet. În acel moment al zilei holul era aproape gol, fiindcă puţinii călători aflaţi în trecere prin oraş erau atraşi mai degrabă de atmosfera caldă din sala de mese unde se servea cina şi se îngurgitau porţii uriaşe cu carne de vînat stropite din belşug cu rîuri de trappistenbier. Deşiratul se apropie de comptoar învîrtindu-şi cu un aer marţial bastonul din trestie de manila şi-i spuse hotelierului printre dinţi, ca şi cum i-ar fi fost scîrbă să rostească cuvinte inutile.
"Vreau o cameră retrasă, cu un singur pat. Pentru o noapte. N-am bagaje!"

Recepţionerul, un bărbat cărunt, cu o figură servilă, obişnuit, fără îndoială cu capriciile călătorilor inopinaţi înclină scurt din cap şi deschise un registrul aflat pe comptoar:
"La dispoziţia domniei voastre... nădăjduiesc să vă simţiţi confortabil. Preţul este de douăzeci de coroane pentru o singură noapte. Aveţi bunătatea să-mi spuneţi sub ce nume vă cazaţi la noi?!"

Individul îşi netezi mustăţile cînepii, lungi şi răsucite pînă-n dreptul pupilelor şi aruncă o ocheadă scurtă spre un trofeu de capră neagră agăţat pe peretele holului.
"Giovanni Giacomo de Capranera, marchiz de Alto Aldige!"

Urcă cu paşi apăsaţi, pocnind din călcîie, iar în capul scărilor se răsuci şi i se adresă din nou laconic recepţionerului:
"Apă caldă, prosoape, săpun!"

După ce trînti uşa camerei fără să o încuie, îşi dezbrăcă redingota şi-şi trase cureaua din nădragi, apoi scoase dintr-un buzunar al redingotei un brici mare, din oţel sölingen cu mînerul din baga. Legă catarama curelei de o stinghie a patului şi începu să frece cu mişcări repezi tăişul briciului de curea. Cînd slujnica îi aduse un lighean cu apă caldă şi prosoape îşi scoase cămaşa şi se postă cu briciul în mînă dinaintea unui lavabou cu tăblia de marmură, sprijinit pe picioare din bronz aurit în formă de labă de leu. Îşi săpuni bine obrajii şi începu să se radă. În oglinda antică, cu ape vineţii, bustul lui gol şi faţa sa osoasă, cu maxilarul prelung şi bărbia teşită ca o daltă se reflectau lugubru, ca apariţia fantomatică a unui înecat. Lăsă briciul din mînă, şterse clăbucii care-i mînjeau faţa şi dădu la iveală din buzunarul interior al redingotei un pistol robust marca Rast-Gasser de provenienţă militară. Îi trase piedica, îl armă şi se postă din nou în faţa oglinzii. Mîna dreaptă în care ţinea revolverul îi tremura ca şi cum arma ar fi fost prea grea. Deschise larg gura şi propti cu ambele mîini ţeava de cerul gurii. Stătu aşa, nemişcat, vreo cinci-şase minute, pînă cînd muşchii începură să-i tremure. Icni a vomă şi mută gura pistolului în dreptul tîmplei. O crenguţă purtată de vînt lovi fereastra camerei, iar geamul zdrăngăni ca o plesnitură de glonţ şi-atunci el tresări lăsînd arma din mînă:
"Nu, nu sunt demn să mor în acelaşi fel ca şi maiestatea sa imperială!"

Apucă din nou briciul mormăind:
"Mai bine să dispar de pe lume ca sceleratul de Nero!"

Încercă tăişul cu un deget şi îl apăsă apoi uşurel de grumaz dar, fiindcă mîna îi tremura, lama alunecă pieziş şi nu reuşi decît să se scrijelească. Se holba nedumerit la cei cîţiva stropi de sînge care-i perlau pielea, cînd uşa se deschise pe neaşteptate şi-n prag apăru slujitoarea, pasămite să arunce apa murdară. Era o femeie solidă, roşcovană, cu braţe vînjoase şi cu pomeţii laţi, de baştină din Styria.
"Doamne Dumnezeule, exclamă ea, dar ce faceţi cu briciul ăla?"

Falsul marchiz de Alto Aldige se aruncă la picioarele ei încălţate cu ghete zdravene cu talpa din lemn strigînd:
"Sunt un vierme netrebnic, striveşte-mă, fă-mă una cu pămîntul!"

Slujnica ridică din umeri:
"Da' ce-ţi veni, domnule?"
"Nu merit să trăiesc, omoară, zdrobeşte-mă, pînă cînd îmi dau duhul!"
"Pe de altă parte, zise femeia, dacă aveţi chef să vă puneţi capăt zilelor mai bine spînzuraţi-vă de cuier, că dacă vă tăiaţi beregata, umpleţi covorul şi aşternuturile de sînge şi-mi taie şi mie patronul din leafă!"

Aşa-zisul Giovanni de Capranegra îşi dădu jos nădragii şi îi întinse cureaua pe care-şi ascuţise nu demult briciul:
"Ai dreptate, pedepseşte-mă, bate-mă, loveşte-mă pînă cînd rămîn fără suflare!"
"De ce să vă bat, că doar nu mi-aţi făcut nimic rău!"

El scoase un pumn de bancnote de zece coroane şi îi îndesă în şorţul cu care era încinsă şi repetă îndemnul:
"Loveşte-mă, fără milă"!

Ea îi făcu pe plac plesnindu-l peste spinare şi peste fesele slabe, cu pielea zbîrcită şi palidă. Bătaia părea să-i facă plăcere bărbatului care tremura de surexcitare ori de cîte ori cureaua îi brăzda trupul. Cînd femeia osteni şi se opri, el se ridică cu lacrimi în ochi scîncind:
"Ooo, zeiţa mea, cîtă fericire mi-ai dăruit!"
"Domnul mai doreşte ceva?", îl întrebă ea reluîndu-şi rolul de slujnică.
"Mio amore, doresc să fiu sclavul tău pe veci şi tu stăpîna mea deplină! Să mă umileşti şi să mă biciuieşti, în fiecare zi ca pe un cîine, să trăiesc înlănţuit la picioarele tale şi să-mi duc traiul în chinuri neînchipuite, acesta este fericirea pe care mi-o doresc!"

Vorbele acestea îi ieşiră năvalnic pe gură, într-un pornire dezlănţuită, cu atîta patimă încît nu puteai să te îndoieşti de sinceritatea lor nu se potrivea prea bine cu grimasele de durere ce-i schimonoseau chipul.

În acel moment se produse una din scenele acelea groteşti care intervin intempestiv ca o ploaie de vară, atunci cînd dorinţele şi aspiraţiile a doi inşi, aflaţi din întîmplare în acelaşi loc, sunt mai diferite şi mai divergente decît traiectoria a două corpuri cereşti care se resping. Femeia, în simplitatea ei, ori că nu înţelese nimic, ori că dorinţa lui i se păru nelalocul ei şi profund necuviincioasă, fiindcă îl scuipă scîrbită şi ieşi trîntind uşa fără să mai adauge niciun cuvînt. Bărbatul îşi şterse saliva de pe obraz, ca pe un ultim semn de afecţiune subumană, şi încercă după plecarea ei să-şi prelungească suferinţele lovindu-se cu cureaua peste coapse, dar nu reuşi să-şi provoace extazul şi se prăbuşi ostenit pe pat. Afară, palele de vînt izbeau cu violenţă crengile desfrunzite şi-n răbufnirea naturii se regăsea ceva din actul care se derulase în cameră, violent dar neterminat.

De cum se iviră zorii, măturătorii care-şi treceau agale tîrnurile peste caldarîmul plin de frunziş mort îl văzură ieşind pe furiş din hotel. Era palid, avea chipul răvăşit şi mergea cu paşi mari, răşchiraţi grăbindu-se, după toate semnele să părăsească Neuenburgul. De cîteva ori se împiedică şi numai cu ajutorul elegantului baston din trestie de manila izbuti să-şi recapete echilibrul şi să nu se prăbuşească în drum. Pesemne că era ostenit, ori bolnav căci, după ce merse o vreme pe jos, opri cotiga unui zarzavagiu care trecea din întîmplare spre poarta de răsărit a oraşului.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer