Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Pantere parfumate


Dan Alexe

31.01.2018
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Alexe
Pantere parfumate
Editura Polirom, 2018



*****

Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015). Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008). Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*
Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice. Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Fragment din Capitolul I: În care naratorul se încârligă cu Fiara

"Este visul unui spirit bolnav întruchipat
de un arhitect dement. Întreaga biserică
[Saint-Basile-le-Bienheureux], pe care stau
cocoţate nu ştiu câte cupole bulboase, e
pictată în cele mai ţipătoare culori, printre
care domină verdele tandru şi roşul violent.
Toate bisericile ruseşti sunt construite la fel:
au întotdeauna cinci cupole, patru mici şi
una mare; unele sunt mai mici, altele mai
mari, mai aurite sau mai scorojite; acolo e
toată diferenţa."
Alexandre Dumas, En Russie

Iar eu... Gloată febrilă şi colcăitoare şi sporadic chicotitoare, iar eu o cercetam cu inima strânsă şi maţele încâlcite de angoasă, mirat cum de atâta poporet se prelinge disciplinat în faţa bisericii Vasili Blajenîi, coadă şerpuitoare până hăt în spate, care spate se freca de dosul altor pioşi şi gravi şi disciplinaţi plătitori de bilete, lent păşitori spre borta de granit a cavernei lui Lenin, lipită de zidul Kremlinului.

Alexandre Dumas se ţinuse ţanţoş ca mine în Piaţa Roşie, poate chiar cu mâinile în şolduri, dubitativ, defel admirativ faţă de ce vedea. Despre ruşi Dumas a scris lucruri odioase. Violenţa din monstruosul lui jurnal de călătorie prin Moscovia şi Caucaz cu care s-a întors la Paris, după aproape un an prin Rusia, arăta cât de muncit de spaime fără număr trebuie să fi fost el atunci. Dumas fugea de sorocul datoriilor uitate, de mulţii, nenumăraţii lui creditori, şi miza ca într-un cazino pe ce-avea s-aducă din lunga lui călătorie prin Rusia şi Caucaz: o bombă literară exotică şi, în mod surprinzător, venind de la el, deloc mincinoasă.
Amanetase totul Dumas ca să-şi plătească voiajul, rugându-se neîncrezător la Heruvimi, Tronuri şi Dominaţiuni şi alte ierarhii angelice pentru succesul viitoarei lui cărţi: En Russie şi Le Caucase, două uriaşe tomuri de jurnal. Ca s-o asezoneze spre picanteria fezandată, a trebuit să exagereze permanent în vehemenţă şi să scrie, de pildă, despre ruşi: "Oare ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul şi focul în mână, să pună ordine în păturile acestea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta".

Mulţime de toate neamurile şi culorile adastă la coada asta, cu toţii mimând inteligenţă şi entuziasm şi interes. Câţi dintre ei vor fi citit însă jurnalul lui Dumas prin Rusia?
Carevasăzică, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să părăsească Parisul şi să pornească un lung voiaj prin Rusia şi posesiunile sale coloniale din Caucaz, unde muscalii duceau un genocidar război de cucerire împotriva muntenilor musulmani, război care nu s-a încheiat de altfel nici astăzi. Dumas spera să câştige o sumă importantă publicându-şi la întoarcere jurnalul de călătorie, abordând genul acela de literatură care anticipa reportajele cultural-turistice de azi. Aproape sexagenar, pleacă într-o călătorie de un an prin Rusia şi Caucaz, prin acel Orient "riche, pittoresque et sale", ca să respire, cum o spune el elegant, "stătutele şi mefiticele miresme ale Asiei".

Deşi cam abuza de termenul pittoresque, pe atunci un nesuferit neologism italian abia intrat în franceză, jurnalul lui s-a dovedit un uriaş succes, prin care Dumas s-a salvat financiar, dar oare documentarul meu mă va scoate din dezastru? Eu, vânat de albanezii din Bruxelles ca să le restitui datoria cu care tocmai plătisem ultimele rate ale creditului ipotecar pentru o casă căreia, cum mă ameninţau zilnic, aveau să-i dea în cele din urmă foc. Mizasem totul pe documentarul meu ficţionalizat (docu-fiction) prin Rusia şi Caucaz, pe urmele lui Alexandre Dumas. Da, aveam să cobor cu Eva, iubit de minunata Eva, supt şi de Eva adorat, pe firul Volgăi, până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, ajutat de cecenii mei, în zigzag prin munţii Caucazului până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră. O magică, o impecabilă structură narativă, o-ho-ho cum aveam să izbândesc!

Dar cum să-i explic asta lui Ylber Mysafiri, care mă pândea de după colţul casei mele din Bruxelles, unde ţin un cuplu de pitici de grădină în curticica din spate, care pitici îi figurează pe Iason şi Medeea înlănţuiţi? Ylber, împreună cu Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, albanezii care de la o vreme nici nu mă mai sunau insistent la telefon, lămurindu-se că, într-adevăr, am fugit în Rusia, departe de mâinile lor păroase şi falangele tatuate cu stupide simboluri oculte. Uite, cecenii nu se tatuează, poftim, chiar după zece ani de ocnă, cum a făcut Salman. Nici eu nu port tatuaje, dar Eva... Ah, Eva cu frunza ei de marijuana perforată colorat pe delicioasa bucă stângă, vârful frunzei deplasând atenţia privitorului către receptaculul ferm, spre inelul modulabil dintre fesele ei în formă de pară! Când le-am povestit ce are iubita mea pe spate, cecenii au izbucnit în râs, da, au chicotit, ei, care nu încetează să pufăie cânepă de la trezire până la culcare.

Îmi plăcea să-i povestesc Evei despre cum scriau autorii vechi că acolo, în Daghestan şi Cecenia, în miezul Caucazului, ar fi trăit, furişându-se elegant, panterele parfumate ale lui Apollonios din Tyana, pardoşii balsamici pe care El pretindea că-i văzuse şi adulmecase prin munţii ce se prăbuşesc spre Derbent, în Marea Caspică. Da, El, acel Apollonios care ar fi trebuit să devină un Hristos al neopăgânismului şi care a urmat prin Caucaz o bună parte din traseul pe care avea să-l repete, şaptesprezece secole mai târziu, Alexandre Dumas. Apollonios, da, din Tyana, adevărat, urcat pe o cămilă albă deosebit de stupidă şi nemirându-se de nimic din ce vedea: păroşii oameni-maimuţă care se hrănesc cu hălci de carne de leu; păsările-şopârlă fără pene, tăvălite prin mlaştinile Caspicei, lighioane cu degete la aripi, prinse de coaste printr-o membrană roşiatică, ori dragonii cu spinarea zimţuită ca dinţii unui fierăstrău, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonios, cei mai primejdioşi) ating mărimea unui elefant. Pe aceştia îi ucid magii lui Zarathustra în somn pentru a extrage din capul lor o piatră cu virtuţi miraculoase.
- Poate că Apollonios văzuse ultimii dinozauri, chicotise enervant adorabila Eva.

Cercetasem lent tot traseul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. De la Moscova aveam să pornim cu trenul spre Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî apoi pe Volga cu un vaporaş, una din acele curse turistice ale căror prospecte imprimate luxos nu-ţi spun dinainte că vei dormi o săptămână într-un dulap, alunecând pe apă până la Astrahan, până la nisetrii din Marea Caspică, unde îi promisesem Evei că am s-o frec cu caviar de contrabandă şi c-am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu şi mereu, urletele ei care îi crispau pe vecinii din imobilul galeriei din Bucureşti.

Acolo, la Marea Caspică, se oprise un timp Dumas în stepa kalmîkă, la mongolii aceia budişti hăpăitori de carne crudă, al căror han îl ospătase urieşeşte; eu aveam în schimb să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator de azi al Kalmîkiei, ţicnitul Tiumen, obsedatul de şah care a transformat arhitectura mizerabilei sale capitale, Elista, în imaginea unei table de joc, şahul fiind acum disciplină predată obligatoriu în şcolile kalmîce şi pe care miniştrii guvernului local sunt forţaţi s-o practice zilnic.

Ajutaţi de Tiumen, aveam s-ajungem apoi în Cecenia răzvrătită împotriva Rusiei, acolo unde Dumas căutase să se întâlnească cu Imamul Şamil, profetul luptei Muntelui împotriva Moscovei, eternul munte Daghestan, Caucazul, iar eu aveam să i-o prezint pe Eva noului Şamil, şeful rezistenţei islamiste cecene, cel mai vânat terorist din lume, dar care întreţine în mod previzibil relaţii subterane cu serviciile secrete ruseşti FSB. După aceea, dincolo de munte, aveam să ne întâlnim cu urmaşii lui Gamsahurdia, preşedintele georgian fugar şi asasinat, cel prin care mă iniţiasem odinioară în tainele caucaziene. Vreo câteva luni avea să ne ia toată călătoria. Eu aveam să filmez esenţialul, oprindu-ne în toate etapele importante şi folosind drept comentariu la montaj doar textul lui Dumas lipit peste imaginile filmate, text violent, grosolan, rasist, însă înfiorător de actual. Aveam să ne îmbogăţim cu documentarul ăsta original, Cannes, Tribeca şi dineuri cu staruri.
- Vând galeria şi vin cu tine, mi-a răspuns simplu Eva.
- Am eu bani, am minţit cu maţele strânse, gândindu-mă la albanezii din Bruxelles, la Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeţi de şarpe, bărbie ascuţită şi mâna dreaptă ţinută mereu sub braţul stâng.

Aaah, zidul mort al băncii care deodată nu îţi mai dă nimic, ba chiar îţi înghite şi mâna când vâri cardul. Nu existenţa creditorilor albanezi şi asaltul portăreilor fusese explicaţia pe care i-o furnizasem de mai multe ori când Eva tot insista să vină la Bruxelles ca să se mute la mine, nemaisuportând Bucureştiul şi fiindu-i mereu poftă de felul sporadic în care ne împerecheam: animalic, lipicios, grotesc, ludic. Îi explicam doar, răbdător şi repetitiv, ascunzându-i adevărul, că deocamdată casa mea e de nelocuit din pricina unor reparaţii urgente. Ah, cât aş fi dorit să vină la mine, în Bruxelles, dar eşuasem în toate încercările de-a strânge bani pentru proiectul de documentar Dumas în Rusia, refuzat de toate organismele şi instituţiile care distribuie bani pentru asemenea filme.

Mă traumatizase mai ales prezentarea proiectului în faţa acelei comisii de cinematografie din Paris. Mă aşteptasem ca ei să se precipite hulpav asupra unui proiect despre Alexandre Dumas, un documentar pe urmele marelui mulatru literar francez, crezusem naiv că vor accepta de îndată. Desigur că ador Parisul, acolo studiasem Islamul la EHESS şi limbile caucaziene la INALCO, numai că isteria lui mă oboseşte. Prefer Bruxelles, provincie exotică. Eu vin de la ţară, din Rămăieni, copil fiind, am avut talpa groasă, umblam desculţ, fragil, duşmănit de capre şi de câinii vecinilor. Chiar şi acum, decenii mai târziu, tot nu simt decât ostilitate pentru aroganţa marilor capitale, fie ele Paris, Bucureşti sau Moscova. Bruxelles e minunat pentru mine, mi se potriveşte... de n-ar fi creditorii albanezi, cei care controlează prostituţia în cartierul roşu de la Gara de Nord. Iar Eva, Eva e împotriva prostituţiei.

Comisia care aprobă proiectele de film documentar, aşadar: într-un asemenea grup trebuie să identifici de la început persoana importantă, cea care va lua decizia finală, indiferent de argumentele celorlalţi. Spre oroarea mea, se nimerise să fie una din acele franţuzoaice slabe şi arogante, o cvadragenară cu pistrui (ah, câtă dreptate avusese Ali cu obsesia lui pentru pistruii pariziencelor!), ba chiar avea şi dinţi ascuţiţi, păr tăiat drept, breton lins de vacă. Cum era vară, îşi scosese sandalele şi i-am văzut, pe sub masa la care se trântiseră toţi cu autosuficienţă, inelele de argint pe degetele de la picioare cu unghii neîngrijite. Ostilitatea era reciprocă, am simţit-o din start, iar ea nu şi-a ascuns-o.

Ferestrele se căscau larg, Parisul ne trimitea un ciclon de isterie de afară, mirosuri arogante şi valsuri de muşte hirsute care bâzâiau împrejurul căpăţânii mele cu multe sertare de angoasă, însă muştele păreau să-i ocolească pe membrii comisiei, de parcă baletul lor aerian, desantul acela bâzâitor, fusese ceva programat de ei pentru a mă pune pe mine la caznă. Unul dintre călăi, singurul care zâmbea un pic, semăna cu răposatul Bourdieu, ceea ce m-a descurajat pe loc şi mai mult.

Şedeam răzleţ pe un scaun incomod în faţa mesei lor, în vreme ce slăbănoaga desculţă frunzărea încruntată dosarul pentru care plătisem să fie legat, ba chiar şi protejat de o folie transparentă, dură. A examinat neglijent câteva fotografii colorate, hărţile Rusiei şi Caucazului. A recitit, pronunţând aproape inaudibil, câteva rânduri. M-a cercetat sever. A întrebat, strângându-şi buzele într-o linie albă:
- Aţi redat foarte multe dialoguri precise în proiect, frază după frază. De unde ştiţi că personajele documentarului au să pronunţe exact aceste cuvinte? O să-i puneţi să joace, să recite schimburi de replici? Căutaţi să-i plătiţi? Sau cum? M-am prefăcut, politicos, extrem de surprins.
- Cum să-i plătesc? Doamne fereşte. E un film documentar, nu? N-ar fi etic. Aveţi acolo pur şi simplu transcrierea câtorva din conversaţiile care au avut loc între mine şi viitoarele personaje, toate reale. Am precizat asta în nota de intenţie şi în sinopsis. Am parcurs deja tot traseul lui Dumas, am prospectat mult pe cheltuiala mea, dar acum, desigur, aş avea nevoie de un sprijin instituţional.
- Structura documentarului e solidă şi convingătoare, într-adevăr, mi-a spus ea nemulţumită. Nu găsesc însă nicăieri vreo lămurire a abordării artistice, dar mai ales a celei morale.
- Ce vreţi să spuneţi cu "morale"? am întrebat, sincer nedumerit.

A trântit dosarul pe masă şi a lovit cu palma în el. Ceilalţi trei membri ai comisiei tăceau, fixându-mă fără expresie.
- De pildă, când ajungeţi în Kalmîkia, în vizită la dictatorul acela...

A pocnit din degete, căutând numele.
- Tiumen, am ajutat-o eu.
- Tiumen, perfect. Ei bine, scrieţi că el va organiza o uriaşă petrecere pentru dumneavoastră, pentru echipa de filmare.
- E ceea ce a făcut pentru Dumas, am încercat s-o îmblânzesc. Mă rog, nu el, nu cel de azi, ci prinţul kalmîk de atunci, din vremea lui Dumas, cel care l-a ospătat vreme de multe zile, prin nenumărate ceremonii şi zeci de feluri de mâncare. Aşa e obiceiul la kalmîci pentru oaspeţii de marcă. Un festin kalmîk este un eveniment tradiţional foarte important, bine descris etnografic de Dumas şi care s-ar insera perfect în tonul comentariului şi în estetica filmului.
- Oaspeţi de marcă? Echipa de turnaj a unui film documentar este presupusă a fi neutră, nu a interfera cu obiceiurile locale. Sau să primească daruri în natură.

A tăcut, iar eu i-am zâmbit suav.
- Aşa, apoi acolo vreţi să folosiţi, peste imaginile petrecerii, ca voice over, următorul fragment extras din jurnalul lui Dumas: "Aspectul kalmîcilor făcea să se perinde sub ochii mei acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane: piele galbenă, ochi mici şi închişi, nasul lăbărţat sau aproape lipsind, barbă cu floci rari, păr nepieptănat, murdărie proverbială; iată ce ne desfăta privirea".

S-a oprit din citit, şi-a lipit palmele ca pentru rugăciune şi m-a fixat sever. A pronunţat încă o dată, apăsat:
- "Les deux types les plus incontestés de la laideur humaine"!
- Da, acestea sunt cuvintele lui Dumas, am murmurat. "Acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane." E un fragment din jurnalul lui. Aşa îi descrie el pe kalmîci. Sunt mongoli, ştiţi?

Şi, cum tăcea, am adăugat, simţindu-mă jalnic şi abandonat:
- Singura populaţie budistă din Europa.
- Ţineţi acolo un discurs fascist, a scrâşnit ea sever.

Ah, drace, asta chiar a studiat cu Bourdieu, am blestemat în gând. Sau mai degrabă toţi membrii instanţei de judecată au trecut pe acolo, iar cel care zâmbeşte permanent spre mine a ajuns să se transforme într-un Bourdieu tânăr şi incomplet, prin mimetism servil.
- Acum, să ştiţi, nici kalmîcii nu sunt cei mai frumuşei oameni din lume, am îndrăznit.
- A-ha! a exclamat, satisfăcută că îi oferisem confirmarea.
- Însă pentru spectator convenţia va fi clară de la început, am argumentat. Folosirea fragmentelor din Dumas ca singur comentariu al filmului...
-...va furniza spectatorului un discurs fascistoid, rasist şi eurocentric, m-a întrerupt ea. Oricum, un lucru fundamental nu e deloc clar în proiectul dumneavoastră. Fun-da-men-tal, a despicat ea silabele, nimicindu-mă din priviri.

M-am uitat la toţi ceilalţi, care au aprobat tăcut, ştiind dinainte ce avea să spună.
- Nu expuneţi nicăieri, nu explicaţi niciunde acest element esenţial al întregii construcţii: cum vă veţi filma duşmanul?
- Care duşman? am bolborosit.
- Tiranul kalmîk...

A pocnit iar din degete.
- Tiumen, i-am amintit.
- Tiumen, da, a făcut agasată. Puţin contează numele lui, cum îl veţi filma? Cum îţi filmezi inamicul? Care e dispozitivul prevăzut?

Ceilalţi trei prinseseră deodată viaţă, iar Bourdieu a cules un pix, gata să ia note.
- Cum am să-l filmez? Adică să pun camera fixă pe un trepied sau dacă filmez de la umăr sau ce?

Au oftat exasperaţi şi s-au înţeles scurt din priviri. Ca şi cum totul le era deodată limpede, eu confirmându-le ceea ce ştiau deja înainte de-a mă trage în capcană.
- Cine a vorbit de estetica imaginii? Cine a pomenit vreun trepied? Puteţi să filmaţi şi trash, cu telefonul, dacă doriţi. Şi chiar cu mâna tremurândă, cum văd că vă bâţâie acum. Puţin contează estetica vizuală, câtă vreme ea e coerentă cu ideologia filmului. Nu cadrul, dreptunghiul cinematografic al ecranului în care se înscrie documentarul dumneavoastră ne interesează, ci dispozitivul ideologic şi narativ. Eu vă întreb: cum vă veţi filma duşmanul? Că doar n-o să ne spuneţi că un dictator kalmîk budist, răpit de extratereştri şi obsedat de şah, care îşi asasinează opozanţii, cum aţi precizat în dosar, vă va fi prieten sau că el trebuie făcut simpatic pentru spectator. Mai ales după ce va oferi ospeţe în onoarea dumneavoastră...

Au tăcut, lăsând impresia mincinoasă că mi-ar acorda o ultimă şansă, deşi decizia lor se arăta definitivă. Cel care semăna cu Bourdieu şi-a dres vocea şi mi-a gâfâit sentenţios:
- Să ştiţi că până acum eu fusesem un pic în dezacord cu colega mea, în sensul în care dispozitivul narativ şi vizual propus de dumneavoastră ne oferă într-adevăr o paradigmă nouă prin care noi, spectatorii, putem depăşi orientalismul de salon şi complezenţa culturală occidentală. Dar mă aşteptam la mai multă rigoare structurală din partea dumneavoastră, mai ales că demersul este atât de ambiţios... şi costisitor. Ca să nu mai vorbim de extremul pericol la care v-am expune finanţând un astfel de proiect pentru care turnajul trebuie să aibă loc în câteva din cele mai primejdioase locuri de pe planetă: Cecenia, Daghestan şi altele ale căror nume îmi scapă. Nimeni nu va accepta să vă asigure pentru o asemenea călătorie.
- Nu-mi trebuie asigurare, am fost dansator pe sârmă în multe vieţi anterioare, le-am spus, ceea ce mi-a atras noi fulgere tăcute de reprobare.

Dansator pe sârmă în acele vieţi în care n-am fost târfă de lux. Auzi la ei, locuri primejdioase... Cum să le zic că eu nici în Bruxelles, locul acela unde se pun bombe în metrou, nu am asigurare medicală, ba chiar n-am avut niciodată? Nu puteam să le spun nici că mă bazam, în acea călătorie, pe protecţia prietenilor mei ceceni şi, la fel, nici cât de mult contam pe banii şi sprijinul kalmîkului Tiumen. Nu puteam să pomenesc nici suma împrumutată de la albanezi, cu semnătură, pe care n-aveam cum s-o înapoiez. Le priveam picioarele pe sub masa în faţa căreia mă instalaseră ca la judecată. Toţi aveau sandale scumpe şi elegante, Bourdieu chiar purta unele cu un fel de intaglio scitic, cu animăluţe mitologice gravate în piele, cred că şi le pusese doar ca să mă exaspereze, iar tartoriţa şefă şi desculţă îşi freca tălpile, cercetându-mă; opinia ei era definitiv închegată. Îi fixam inelele de pe degetele de la picioare şi mă întrebam dacă m-aş putea culca vreodată cu o aşa încarnare a răutăţii bourdeliene, sau bourdivine, dacă făcând amor i-aş vârî, de pildă, două degete în anus, sau ea mie, şi, pe când învârteam aşa gânduri, Parisul îmi mirosea de-afară a gaze de eşapament şi şofran pronunţat graseiat, muştele îmi bâzâiau în jurul capului, aşa că am făcut cu ambele mâini gestul de-a le alunga. Mi-am dres vocea, căutând să câştig timp pentru a le spune ceva convingător, un punct final care să-i amuţească, să-i facă să descopere brusc în mine un adept al lui Bourdieu, un structuralist barthesian, un om care ştie că limba e fascistă şi care-ar fi gata să se abandoneze în braţele lui Foucault. Ah, Foucault, oui, să mă înlănţuie Foucault pe la spate, mângâindu-mi sfârcurile, şi să mi-o împlânte... cum altfel? Foucaldian.

Au revenit atunci muştele şi iar am scuturat din mâini în jurul capului.
- Alungaţi muşte? m-a întrebat torţionara şefă.
- Nu. Dirijez o orchestră de pitici invizibili.

Bourdieu a izbucnit în hohote, aproape admirativ, însă o privire scurtă, rece, şerpească a ticăloasei desculţe i-a suguşat râsul.

Asta a fost experienţa pariziană, urmată fiind de o comisie similară în Bruxelles, la care m-am dus dimineaţa beat, ştiind că n-am nimic de pierdut, anticipând că nu voi primi nici un sfanţ pentru proiect, frânt, rupt după o lungă noapte de videochat erotic cu Eva.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer