Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Societatea românească e în degringoladă: Noi am pierdut un tren în 1990


Andrei Vornicu, un interviu cu A.G. Weinberger

09.02.2018
Zi de zi, Tg. Mureş, februarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nume de referinţă al blues-ului românesc şi, totodată, singurul muzician român care a înregistrat integral un album de blues în SUA, A.G. Weinberger şi-a unit forţele creatoare cu alţi trei muzicieni şi, sub numele de A.G. Weinberger 4th, au demarat un turneu naţional care a debutat la Târgu-Mureş, pe scena mare a Teatrului Naţional, pe 26 ianuarie 2018.

Muzicianul orădean consideră că artistul român trebuie să îşi precizeze din punct de vedere legal un statut care să îi permită să funcţioneze într-un cadru de normalitate, dar că politicienii sunt complet dezinteresaţi de acest segment care se zbate să supravieţuiască. Totodată, A.G. Weinberger consideră că muzicienii români ar trebui să mai lucreze la capitolul profesionalism şi să îşi respecte meseria şi, prin asta, breasla pe care o reprezintă. Am povestit despre toate acestea, dar şi despre activitatea componistică a muzicianului, după recitalul susţinut cu sala plină la Teatrul Naţional Târgu-Mureş.


A.G. Weinberger (Foto: Bristena)

Andrei Vornicu: Odată cu actualul turneu aţi revenit la formula de grup, după ce aţi cântat o vreme solo. Cum s-a făcut revenirea la formaţie?
A.G. Weinberger: A fost nevoia. Nevoia de interplay, care este un termen propriu acestui tip de schimb de emoţii. Este a face muzică în mod organic. Fiind atent la celălalt membru din formaţie, se creează un foc în jurul căruia noi ne aşezăm. De-asta am şi fost în semicerc pe scenă, pentru că cealaltă jumătate este de la public şi atunci se creează o împreunare, o închidere ezoterică a lucrurilor, şi în mijlocul nostru se întâmplă totul.

"Scena nu este o democraţie, ea este o iniţiere"

A.V.: La un moment dat spuneaţi că aţi trecut la formula solo fiindcă era foarte dificil să mai păstraţi o echipă alături de dumneavoastră. Presupun că acum s-a schimbat situaţia.
A.G.W.: Din păcate, nu. România suferă de lipsa unei anumite mentalităţi profesioniste în breasla noastră. La actori există o tradiţie veche de 170 de ani, există instituţii, există o şcoală. Instituţiile de învăţământ ale artei actorului au acelaşi discurs, aceeaşi curriculă. Toţi cei care sunt actori sau care lucrează în teatru au trecut prin aceleaşi şcoli, învăţând acelaşi discurs. Şi la muzicienii clasici sau educaţi la Conservator există această tradiţie. Dar la noi, în această dimensiune a formei de exprimare, din păcate nu există nici o tradiţie încă. Abia în '92 sau '93 a început la Bucureşti primul modul de jazz la Conservator, care din păcate nu are încă puterea aceea de a crea un respect şi o acceptare socială a acestei meserii. Din această cauză breasla asta este plină de diletanţi neaveniţi care fac asta din alte motivaţii. Vin de la formaţii de nuntă sau formaţii care cântă în cârciumi şi au pretenţia scenei. Scena nu este o democraţie, ea este o iniţiere. Scena este un loc sacru, nu este accesibilă tuturor. Trebuie să ai un anumit bagaj cultural. Trebuie să citeşti nişte cărţi ca să urci pe scenă. Nu poţi să fii la un festival de blues, să zicem, spunând: "Nu putem începe mai devreme? Am o nuntă la 30 km şi trebuie să fiu prezent." Au americanii o vorbă pentru asta: it's lame. E jenant. Este un antagonism etic. Nu poţi servi doi maeştri: ori eşti artist de scenă şi afiş, ori eşti prestator de servicii culturale. Mai avem mult timp până se va aşeza la noi această mentalitate, şi din asta va veni şi acel respect social pe care noi nu-l avem în România.


A.V.: Vă referiţi la respectul pe care publicul ar trebui să-l arate muzicienilor sau muzicienii între ei?
A.G.W.: Mă refer la statutul social. Poate ştiţi, poate nu, în România nu există acel document care defineşte şi reglementează statutul unui artist. Nu din vina noastră neapărat, ci din vina legiuitorilor care sunt, pe undeva, produsul acestui popor. Cu acest discurs, cu această băşcălie care vine din generaţie în generaţie, care nu ia în serios breasla noastră. Nici ei, la rândul lor, n-au fost în legătură cu noi. E foarte complicat, dar noi am pierdut un tren în 1990.

Artistul, în căutarea unui statut social

A.V.: Prin concertul din această seara aţi anunţat un turneu naţional. Care vor fi celelalte oraşe pe care le veţi vizita?
A.G.W.: Din păcate, din lipsa unui statut social, nu avem acest confort şi această certitudine, să ne putem aranja calendarul măcar pe trei luni. Este o situaţia uşor pe genunchi, care duce în derizoriu orice intenţie bună şi nobilă. Repet, din cauza acestui document care să reglementeze statutul artistului în România, şi care este imperativ să apară.

A.V.: Dacă ar apărea, ce ar trebui să presupună? Cum ar arăta în linii mari?
A.G.W.: Definiţia unui artist: ce este acesta şi de ce are societatea nevoie de el. Cu un asemenea document, probabil că vom putea intra şi în nomenclatorul meseriilor la Ministerul Muncii, prin urmare nu vom fi discriminaţi de către bănci şi de către nimeni altcineva. Un artist liber profesionist în România nu primeşte credit de la bancă. De ce este, oare, tratat discriminatoriu?


A.V.: Fiindcă nu are o sursă de venit constantă, indiferent de succesul, implicit financiar, de care se bucură în mod obişnuit.
A.G.W.: Atunci, dragă statule, te rog frumos reglează situaţia, fii creativ şi fă-ne o situaţie care este în regulă atât pentru mine, cât şi pentru tine, cum fac alte state europene. Ele de ce pot? Nu suntem în Europa? Dacă există modele europene pentru astfel de lucruri, eu mă întreb: la noi de ce nu se pot aplica?

A.V.: În prezent se află în dezbatere publică legea de modificare a Codului fiscal care afectează sectorul liber-profesioniştilor, care lucrează pe drepturi de autor. Ce părere aveţi despre acest fapt?
A.V.: Cei care se gândesc la legea asta, repet, sunt din acest popor. Cum este societatea, aşa e şi legiuitorul. Eu n-am nici o pretenţie. Probabil că eu, nefiind vorbitor matern, probabil că vorbesc mai corect şi mai cu reverenţă limba română decât cei care sunt legiuitori astăzi şi sunt nativi români. Probabil că eu, fiind un evreu ungur din Oradea, sunt mai mare patriot şi îmi iubesc mai mult ţara decât cei care sunt legiuitori astăzi şi îşi bat joc. Ori nu înţeleg despre ce e vorba, ori sunt cretini, ori sunt ticăloşi. Altă opţiune nu prea văd.


Expansiunea universului muzical

A.V.: Sunteţi absolvent de Conservator.
A.G.W.: Am şi masterul făcut.

A.V.: Ce anume v-a îndemnat să studiaţi şi într-un cadru formal?
A.G.W.: Etica. Îmi lipsea acest segment.

A.V.:simţeaţi discriminat faţă de alţi muzicieni, fiind considerat autodidact?
A.G.W.: Nu. Nici vorbă. Pur şi simplu m-am înscris fiindcă aveam timp şi am simţit nevoia să pun la punct lucruri despre care ştiam, le aplicam, dar cărora nu le cunoşteam definiţiile. Şi am învăţat foarte multe lucruri la Conservator. Eu am terminat Compoziţie cultă contemporană; stil şi limbaj compoziţional, care este o disciplină fabuloasă. Eu mă ocup şi de muzică contemporană, am multe lucrări. De mult mă excită această latură de organizare a sunetului sau a obiectului muzical în timp şi spaţiu.

A.V.: În ce formă o încorporaţi în concertele dumneavoastră? Am văzut că vă folosiţi şi de loop station.
A.G.W.: Da, să zicem, dar totuşi n-am să amestec asta foarte mult cu muzica în care sunt eu consacrat. Îmi place şi asta, dar mai mult mă atrag lucrările mele pentru ansambluri mici în care există flaut, clarinet, violă, vioară, violoncel şi percuţii. Asta e textura cu care operez şi asta mă entuziasmează. Fac şi miniaturi. Pianul mă interesează foate mult şi duetele cu pian: violoncel cu pian sau flaut bas cu pian.

A.V.: Unde pot fi audiate aceste compoziţii?
A.G.W.: Pe Soundcloud, la profilul meu. Acum am acolo şi un cvintet de lemne, unul de alămuri, am lucrări de pian şi sonata pentru pian şi violoncel.


"Când atingi o vârstă, simţi nevoia să creşti ceva după tine, să predai ştafeta"

A.V.: Vă atrage ideea de a include influenţe evreieşti sau ungureşti în muzica pe care o faceţi?
A.G.W.: Nici nu trebuie să depun prea mult efort. Şi felul cum vorbesc o limbă, felul cum îmi găsesc cuvintele, de-aici reiese pachetul cultural pe care-l car şi de care nu vreau să mă dezic. Eu nu sunt ardelean, sunt din Crişana, care e o altă regiune. Se găteşte altfel, se brodează ia altfel, se convinge fata la ţucat altfel decât în Ardeal. Se dansează altfel, şi nu am cum să mă dezic de oraşul meu natal şi de zona respectivă.

A.V.: Daţi ore de chitară. Cum simţiţi activitatea asta pedagogică?
A.G.W.: Paralel cu compoziţia, am terminat şi modulul pedagogic. Am învăţat foarte mult despre psihologia copilului. La un moment dat, când atingi o vârstă, simţi nevoia să creşti ceva după tine, să predai ştafeta. Am această ofertă. Nu sunt lecţii de chitară, ci despre chitară. E o nuanţă. Lecţii de chitară dau foarte mulţi, şi găseşti şi pe internet informaţii gratis. Dar ce faci cu acele moduri, cu acele acorduri, cum le îmbini? Poate că sunt şi alte feluri de a folosi acordurile. Poate că uneori răstorni acordurile şi atunci capeţi altă sonoritate, ai alte intervale care îţi pot îmbrăca scheletul muzical. Am folosit foarte des în concertul de azi nişte moduri ciudate pentru că asta e muzica. Încerc să folosesc limbajul muzical cât mai coerent şi cât mai lipsit de clişee, în a căror capcană cad, din păcate, foarte mulţi colegi.

A.V.: Care este motivul pentru care se întâmplă asta?
A.G.W.: Incultura.

A.V.: Încă suntem la începutul anului, aşa că pot să vă întreb: care este cea mai mare dorinţă pe care o aveţi pentru 2018?
A.G.W.: Să-mi refac viaţa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer