Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Biserica este singurul partid (Securitatea asigură pluralismul)


Bogdan Ghiu

11.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Interesante şi, mai ales, provocatoare şi necesare, deloc factice, controversele recente [în 2007, v. infra] pe marginea alegerii noului [!] Patriarh al României, mai exact pe marginea întrebării: trebuie şi poate fi epurată moral Biserica? Poate fi ea "lustrată" din afară, altfel spus, de către o instituţie seculară, aşa cum este "braţul scurt" (dar chircit, artificial asemeni unei proteze, dat fiind că apărut la prea mare distanţă în timp) al Revoluţiei pe care-l constituie CNSAS-ul? 
 
Ca instituţie, mai exact ca organizaţie, Biserica nedumereşte, dat fiind că pare a se afla într-un plin paradox, în plin peristaltism "fiinţial": ea este în acelaşi timp poroasă la secular (deschidere socială), dar pretinde să fie lăsată să se guverneze autonom, "autocefal", ca stat în stat (închidere faţă de alte puteri, faţă de politic).
 
Or, ceea ce nedumereşte cu adevărat în momentul de faţă este, de fapt, o anumită inversare, o intervertire (şi pervertire) a termenilor: deşi ar trebui să fie, aşa cum spuneam, deschisă la social şi ferecată faţă de politic (fiind ea însăşi, în cel mai înalt grad, o organizaţie politică, ceea ce o şi susţine, dar o şi ruinează interior), sub comunism (dar, deja, sub legionarism), Biserica s-a dovedit, dacă nu propriu-zis închisă la social, cel puţin destul de îngrijorător de deschisă faţă de politic, de "acomodantă" cu puterea totalitară (ea însăşi, să nu uităm, fiind, ca tip de organizaţie, o organizaţie "totalitară", extrem de strictă: un partid social de dreapta). 
 
Biserica este administratoarea religiei, în dublul sens al termenului de "administrare": administrează populaţiei credinţă şi, mai ales, ritualitate (adică eşapatorii ritmate, porţionate, gramate), şi administrează dogmele (la fel de ritmic, de porţionat, de indecidabil).
 
Adevărul, însă, e simplu, şi ţine de istorie, nu de metafizică: Biserica este cea mai veche organizaţie, este însuşi prototipul de organizaţie. Ea dă modelul, în vreme ce copiile (partide şi altele) apar şi dispar. Partidele comuniste nu au fost decît o copie perfectă (şi perfect secularizată) de "Biserică". Astfel încît, astăzi, Biserica este singurul partid adevărat, compact. Atacată de "cópii", Biserica se revoltă. Căci faţa ei este, obligatoriu, dublă, iar abilitatea ei transistorică constă tocmai în jonglarea cu propriile "ipostasuri". Adevăratul "geniu al creştinismului" este geniul politic.
 
Dacă adevărul este istoric, "adevărul adevărat" se compune însă din mici adevăruri "funcţionale". Adevărata revelaţie (nu metafizică, ci informativă) în acest sens a produs-o, prin telefon, un istoric, Cristian Vasile, membru al Comisiei Tismăneanu, într-o intervenţie în cadrul  unei emisiuni de televiziune. Astfel, istoricul a revelat faptul că principala "vină morală" a Bisericii n-ar fi una "externă", faţă de societate (divulgarea secretului confesiunii), ci, în primul rînd, una "internă", strict "organizaţională" (deci nedivulgabilă), prin care ierarhi mai înalţi persecutau, din raţiuni de putere, poporul, "talpa" preoţimii.
 
Omenească, prea omenească, lumească, prea lumească Biserică! Ca un autentic partid ce se află, Biserica este un tărîm privilegiat al eternelor lupte pentru putere, plină de "coloane a cincea" ale puterii politice externe. Atît de mult şi-a iubit, creştineşte, duşmanii Biserica, încît a ajuns să fuzioneze cu ei, pînă la indistincţie. Or, aşa cum spunea un alt invitat, din platou, de la emisiuniea cu pricina, la nivel local, urmaşul caragialianului Popă Pripici este un personaj monden, un membru al nomenclaturii, al păturii privilegiate.
 
Nu s-ar mai fi dărîmat, poate, atîtea biserici în România dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi ieşit cu crucea, ca în comunismul primitiv, în calea păgînilor. Din alternanţa transistorică de tactici acomodante şi replici radicale, sub comunism, Biserica le-a ales, din păcate, pe cele dintîi.
 
Să admitem, deci, că Biserica şi-ar fi făcut, sub comunism, rău doar ei înseşi, auto-epurîndu-se sub presiunea poliţiei politice, preluînd, pentru a putea rămîne "autonomă", sarcinile poliţiei politice, şi făcînd ea însăşi, dar, să zicem, doar împotriva ei înseşi, poliţie politică. Dacă vrea să-şi dovedească "autonomia", din moment ce a ştiut să se "epureze", sub presiunea politicului, o dată, va mai trebui să se epureze, moral însă, şi acum, dar nu sub presiunea politicului, ci sub presiunile societăţii. Căci s-a dovedit, şi poate funcţiona în continuare, ca un nepermis releu de putere, ca o foarte bună "conducătoare de putere" care nu a ştiut însă (sau nu a vrut) să acţioneze ca o contra-putere, în orizontul adevăratei contra-"cetăţi a lui Dumnezeu".
 
Păcatele domestice, devenite secrete "de familie", se răzbună, iar Biserica este bîntuită nu de fantome străine, ci de ea însăşi, căci s-a ucis pe sine, transformîndu-şi unele dintre "mădulare" în strigoi. Culpa internă, pe care ea pretinde să (nu) o rezolve (decît) intern, în intimitate, după ce a demolat biserici, demolează astăzi, fisurează astăzi însăşi Biserica. Iar dacă credincioşii intră în biserică pe uşa cea mare, în fisurile Bisericii se cuibăreşte, vai, Timpul - şi creşte.

["Greaua moştenire a viitorului Patriarh", blog, 6 septembrie 2007]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer