Cum intru în Albania, peisajul se schimbă brusc: spre inima ţării văd încreţituri infinite de munţi şi dealuri. Cobor spre malul albanez al Lacului Ohrid şi încerc să opresc în centrul oraşului Pogradec. Pietonii traversează haotic, maşinile opresc la întâmplare, imobilele afişează faţade tipic comuniste, iar bulevardele fântâni anoste. Nu mi-este clar cum să parchez în babilonia asta şi decid să continui spre Korçë. Nimeresc însă pe un drum secundar, unde am primul şoc al gropilor mari şi dese, imposibil de ocolit. Într-un final ajung în drumul de Korçë, unde depăşesc constant măgari, vite, biciclişti şi căruţe.
Prima zi în Korçë. Mă cazez la Hostelul Stacioni, apoi ies pe Blvd. Republicii la pizza. Merg în centru pe pietonala Bulevardi Shën Gjergji şi după-masa umblu prin Bazarul Turcesc recent restaurat.
Ajung în Korçë, unde GPS-ul mă încâlceşte pe străduţe pavate cu piatră cubică şi flancate de căsuţe cu spoială albă sau vile cochete cu porţi maiestuoase. Parchez în faţa Hostelului Stacioni, unde nu merge soneria, iar poarta este ferecată. Un domn îmi zice că este închis, apoi vorbeşte cu alt domn şi îmi face semn să bat în poartă. Îmi răspunde Juxhin, unul din proprietarii hostel-ului, şi îmi dă altă cameră decât rezervasem: cu un imens balcon spre străduţa pavată cu piatră şi un pat mare cu aşternuturi roşu aprins.
Ies cu Juxhin să mă ajute să-mi iau sim local cu internet, apoi îmi recomandă Restaurantul Antik, cam piperat la buzunare, dar frumos amenajat într-o vilă cu multă verdeaţă. Îmi fac siesta în plimbare pe la umbra teilor înfloriţi de pe Bulevardul Republicii, cu viluţe ascunse prin vegetaţie, grădini abundente, cafenele cu terase dichisite şi un scuar liniştit, cu bănci aranjate în jurul unei fântâni. Ajung numaidecât în centru, pe pietonala Bulevardi Shën Gjergji, flancată de blocuri comuniste printre care apar răzleţ case din piatră şi statui cu soldaţi căzuţi la datorie. Parcurg pietonala în capătul căreia tronează un imens ceas modern şi un teatru cu o faţadă anost colorată, iar apoi mă îndrept spre fostul bazar turcesc.
După câteva sute de metri intru în zona bazarului turcesc Pazari i Korçës, renovat intregral din fonduri europene pentru a primi o nouă funcţiune turistică şi comercială. Bazarul însumează vreo zece străduţe, cu case colorate şi proaspăt restaurate, dar cu storurile încă trase. În piaţa centrală a bazarului se disting câteva taverne cam goale şi un magazin de souvenir-uri scumpe, iar un grup de italieni cu ghid se învârt vreo jumătate de oră şi pleacă. Mă afund şi pe nişte străduţe lăturalnice, localnicii mă privesc cam miraţi şi îmi închei traseul la Moscheea Iliaz Bej Mirahori, unde este rugăciunea de la cinci după-masa.
Seara revin la hostel, unde sunt singurul oaspete, monopolizez sufrageria ca să scriu la laptop, iar Juxhin pune o muzică heavy-metal pe care nu o suport mult timp şi mă retrag în camera mea de lux.
A doua zi în Korçë. Dimineaţa umblu pe străzile cu case vechi din zona Hostel-ului Stacioni, în spate la Bvd. Republicii. După aceea mă îndrept spre zona cu case vechi din spatele Catedralei şi merg la Muzeul Arheologic.
A doua zi în Korçë, Juxhin apare cu cafea şi brioşe la micul dejun. Vorbim mai mult în italiană, pentru că ei au fost şi sub ocupaţie italiană o perioadă, iar acum sunt invadaţi de italieni - turişti. Aflu că albaneza este o limbă de sine stătătoare de mii de ani; cât despre religie, albanezii sunt musulmani cu numele, deşi Albania ar fi fost prima ţară creştinată în zonă, păstrând încă multe mănăstiri şi biserici.
În prima parte a zilei bat la pas labirintul de străduţe din zona veche a oraşului Korçë. Imediat după colţ de hostel-ul unde stau, descopăr o piaţetă de formă conică, cu piatră cubică şi un copac mare bătrân într-un colţ. Trei moşi şi două bătrânele povestesc pe bănci lângă o fântâniţă la umbra copacului. Unul din bătrânei, Ilija, vede că îi pozez casa, zice ceva în albaneză, nu înţeleg, dar mă prind că mă invită înăuntru. Ca să intrăm în casă trecem pe sub nişte rufe atârnate în curte, urcăm o scară de lemn şi mă pofteşte într-un mic salon.
Ilija răsfoieşte nişte albume de familie şi îmi explică în albaneză: el a făcut inginerie, soţia farmacie; au un fiu pe Dimitrios, căsătorit cu Teodora, care tocmai intră în cameră cu o fetiţă în braţe şi vorbeşte engleză; au rude în America, au avut şi o mătuşă la Constanţa, dar în comunism au pierdut legătura cu ea. Bunicul lui Ilija era pictor, iar Ilija se mândreşte că şi el pictează şi îmi arată nişte tablouri de-ale lui şi de-ale bunicului. La plecare, deschide frigiderul şi mă serveşte dintr-o pungă cu bomboane de ciocolată.
Îmi continui plimbarea pe străduţele cu case liniştite şi pitoreşti. Casele au fie aspect rustic (cu spoială albă de var sau piatră aparentă), fie sunt vile sofisticate, cu porţi flancate de coloane discret marcate, viţă de vie sau flori, şi multă verdeaţă. Copiii se joacă pe stradă, iar doamnele se protejează de soare cu umbreluţe din hârtie creponată. Domină un aer boem de zonă selectă, cu o atmosferă rafinată.
În spatele catedralei întrezăresc o altă zonă cu case vechi. Merg la muzeul de arheologie, amenajat într-o casă istorică din 1890 (nerestaurată, dar bine păstrată), cu o curte interioară cu portic şi fresce cam palide. Clădirea impozantă a mitropoliei punctează latura unei piaţete, imobile de secol XIX sunt agrementate de un magazin mixt colorat la parter, iar liceul francez vuieşte de glasurile elevilor. La prânz ochesc Bujtina Liceu (Taverna Liceenilor), unde mă strecor pe sub viţa de vie abundentă prin care privesc liceul de peste drum; toată lumea mănâncă pace, întreb ce este şi mi se face semn la cap (supă de creier de ceva animal), aşa că mă risc; apoi comand salep turcesc (băutură fierbinte din făină de orez şi lapte, îndulcită cu scorţişoară). După-masa revin la hostel şi mă aştern pe scris până târziu.
Drumul prin munţi de la Korçë la Gjirokastra
Plec din Korcë şi fac un mic ocol prin satul Boboshticë, apoi opresc la tumulusul de la Kamenicë. Trec de Ersekë şi pe un drum anevoios ajung la Leskovik. Mai departe cobor pe un drum drăcesc spre Çarshovë, apoi pe firul Văii Viosa merg spre oraşul Permët. După-masa târziu ajung în Gjirokastra.
Juxtin îmi spune că drumul din Korçë spre Gjirokastra este deosebit de frumos şi trece prin munţi. Pe hartă apare ca şosea naţională şi pare cel mai scurt drum spre Gjirokastra. Înainte să mă aştern la drum, fac un mic ocol prin satul Boboshticë, care are case cu cerdac, demisol cu pivniţă supra-înălţat şi multă viţă de vie. Un pic mai departe opresc la mormintele de tip tumulus de la Kamenicë - importantă necropolă balcanică, unde s-a găsit scheletul unei femei ilariene însărcinate, precum şi cel al unul bărbat bătrân care datează din 3000 î.e.n. Tumulus-ul (74 m circumferinţă) era organizat în jurul unui mormânt central al unei persoane de rang, apoi circular se îngropau morţii în poziţii aleatorii - pe straturi şi niveluri diferite (210 morminte descoperite), până se dădea forma tumulus-ului. În prezent, din tumulus se văd doar nişte încercuiri de pietre mai mari şi mai mici, aglutinate sau separate.
De la Kamenicë mă avânt cu elan spre sudul Albaniei, în inima munţilor, şi preconizez un drum de câteva ore (160 km). Curând însă dau de prima porţiune de drum prost, dar o ocolesc intrând din greşeală pe autostrada în construcţie, la care oricine are acces. Sunt singura maşină pe autostradă, autostrada se cam termină, iar maşinile mişună pe sus pe un drum suspendat plin de serpentine.
Mă întorc câţiva kilometri, merg 50 m pe drum neasfaltat şi sunt în drumul oficial de Korcë - Girokastra. Drumul continuă să aibă constant gropi dese, asfalt vălurit, buciardat, nefinisat sau pur şi simplu fără asfalt; pe deasupra, serpentine dese şi strânse, care urcă sau coboară abrupt, sau au groapă mare fix în curbă. Rar pot atinge fabuloasa viteză de 40 km/oră. Tot sper că este numai o porţiune proastă de drum şi că o să treacă. Trec de Ersekë, un orăşel agăţat printre dealuri, şi până la Leskovik merg relativ constant, cu o viteză de croazieră la minim, frânată adesea de bucăţi masive de drum prost şi cu gropi.
Leskovik este un sat mai mare de munte, cu case din piatră aparentă, dar înţesat şi cu blocuri tipic comuniste. Sper că de aici drumul spre Gjirokastra va fi bun şi deja mă văd luând prânzul (întârziat oricum) la un restaurant în Përmet. În centrul din Leskovik întreb de drumul spre Gjirokastra, nimeni nu vorbeşte engleză şi mi se arată o direcţie neclară. Nu văd indicator în acea direcţie şi orbecăi până găsesc un alt drum indicat de GPS, unde totuşi tronează un indicator spre Gjirokastra. Convinsă că există un singur drum spre Gjirokastra, mă avânt pe ce avea să fie coşmarul meu prin Albania.
De la Leskovic la Çarshovë merg pe un drum pitoresc, cu peisaje diferite la fiecare serpentină şi cai sălbatici, gospodării tradiţionale cu viţă de vie presărate pe dealuri abrupte, precum şi munţi semeţi în toate direcţiile. Drumul merge pe un fir de vale care se adânceşte treptat, iar şoseaua pustie, plină de gropi şi cu serpentine multe, devine din ce în ce mai periculoasă şi avariată. Paradoxal, GPS-ul zice că sunt pe drumul bun, deşi nu văd ţipenie de om, cu atât mai mult maşini. Cu inima cât un purice continui la vale, pe drumul neumblat, expus, izolat, şi mai mult de jumătate neasfaltat. Este caniculă şi frânez constant; am totuşi destulă benzină şi mă bucur când văd indicatorul spre satul Radovë, care marchează jumătatea drumului Leskovic - Çarshovë.
Cu adrenalina la maxim, după 30 km de semi-off-road, ajung în Çarshovë, sat aflat aproape de graniţa cu Grecia, unde întâlnesc un drum mai bun care pare-se venea tot din Leskovic. Jos în vale se văd apele azurii ale râului Viosa, în lungul căruia drumul şerpuieşte mai departe cu alte serpentine, cu mai mult asfalt şi mai puţine gropi însă, până în oraşul Permët.
Drumul se îmblânzeşte, decid să nu intru în oraşul Permët şi sper să găsesc un restaurant pe marginea drumului. Mă aleg însă cu chips-uri, nuci şi cola la o terasă, unde chelnăriţa vorbeşte numai italiană şi îmi confirmă că drumul prin munte este prost. Mai ocolesc un munte, trec prin defileul râului Viosa şi ajung în drumul principal de Gjirokastra, pe valea râului Drinos - cu două benzi şi asfalt continuu.
Când ajung în Gjirokastra, mă duc direct la camping, unde mă înfig hămesită în meniul zilei la unicul restaurant, la un preţ exagerat totuşi. Cât mănânc, mă dau pe booking şi găsesc cazare convenabilă şi cochetă la Mele Guesthouse, fix în oraşul vechi al Gjirokastrei. O oră mai târziu, din terasa umbrită cu viţă de vie a pensiunii admir panorama munţilor pe unde am orbecăit toată ziua, iar seara dorm regeşte într-un pat cu baldachin din fier forjat şi perdele diafane.
Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la "Crossing the mountains from Korcë to Gjirokastra."