Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Suta de lei


Ioana Scoruş

07.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu aveam nici un ban în buzunar, mergeam cu Ştefan de mână pe bulevardul pustiu, era o duminică geroasă de decembrie, pe la orele 21. Aveam 17 ani. Ţin minte că ne certam pe marginea formelor fără fond, cu toate că nici unul nu ştia prea bine despre ce este vorba, cu atât mai minunată ni se părea desfăşurarea raţionamentelor astfel încât celălalt să nu-şi dea seama că habar n-avem de teorie. Îmi ţinea pumnul strâns în pumnul lui, în buzunarul cojocului. Ne plăcea să tremurăm de frig pe străzi, unul cu celălalt, unul pentru celălalt. Pe atunci, iernile erau adevărate. Castanii aveau crengile îndoite de zăpadă iar zăpada părea mereu albă, neumblată. Mergeam mână în mână prinşi în iubirea noastră, o iubire aşa cum, eram siguri, alta nici nu existase, nici nu mai putea exista. Şi dacă fiecare semăna cu un altul, "noi" era unic. Aveam, fiecare, certitudinea asta.

Începuse să ningă cu fulgi uriaşi, cerul era luminos, bulevardul nesfârşit. Oamenii se ascunseseră în case astfel încât ne simţeam stăpânii oraşului. Ne-am oprit sub un felinar şi, cu ochii strânşi de puzderia fulgilor, ne-am sărutat aşa cum numai în Cărtărescu, mulţi ani după, aveam să mai găsesc sărut asemănător. Ne-am privit lung multă vreme - era unul dintre primele săruturi, eram la început - şi cred că atunci, în clipele acelea, am început să cred cu adevărat că ceva cu totul special se va întâmpla cu acel "noi". Îmi doream cu ardoare să mergem la Piccadilly, barul unde stăteam seara în fiecare duminică, bând ceai fierbinte şi desenând amândoi pe aceeaşi coală de albă hârtie de proastă calitate povestea noastră, râzând tot timpul, completând la infinit, fiecare, detaliile din desenul celuilalt. Înălţam, astfel, pe orizontală, nişte poveşti miraculoase în care se putea deja citi istoria noastră viitoare. Însă asta, nici unul nu o ştiam încă.

Ne-am reluat mersul prin nămeţi şi printre fulgii uriaşi, ştiind că nu are rost să-l întreb dacă are bani de Piccadilly. Eram sigură că nu avea şi oricum era mai frumos să ne plimbăm prin oraşul pustiu, prin gerul de decembrie din duminica de acum 19 ani. Eram fericiţi şi îngheţaţi.

La colţul străzii unde ne despărţeam de obicei, cu o şubă scorţoasă şi ca vai de ea, stătea ghemuit un cerşetor, mai mult îngheţat de frig decât viu. Cred că avea în jur de 90 de ani. A ridicat capul, ne-a privit ca şi cum nu ar mai fi vrut nimic şi, strângându-şi şuba pe el, a dezvelit, preţ de o clipă, un mic tablou, o reproducere proastă după un Turner, pe care-l ţinea strâns la piept. În clipa aceea Ştefan a scos o aiuritoare şi incredibilă hârtie de 100 de lei, uriaşă avere, şi i-a dat-o, zâmbindu-i cald. Cerşetorul a privit-o ca trăznit, a ezitat, apoi a luat-o şi şi-a strâns, mai departe, tabloul la piept. "Sunt fericit, Lalu.", mi-a spus Ştefan, cu acel Lalu, cum îi plăcea să-mi spună, şuierat uşor printre dinţi. Apoi... apoi ne-am despărţit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer