Erezie în Imperiul Bizantin. Pavlicienii

Trecerea creştinismului între religiile oficiale ale Imperiului Roman iar apoi- spre finalul secolului al IV-lea- drept singura religie acceptată a Imperiului Roman a fost urmată de acţiuni misionare succesive de creştinare ale diverselor etnii conlocuitoare ale imperiului.

În secolul al III-lea d.Hr creştinismul a atins ţinuturile Armeniei. Unul dintre sfinţii căruia i se atribuie creştinarea armenilor a fost Grigorie Luminătorul care a trăit spre sfârşitul secolului. Născut la Aştişat- în sudul Armeniei- Grigorie provenea dintr-o familie înstărită şi se pare că a luat contact cu religia creştină- cum spune Steven Runciman- prin mijlocirea profesorilor săi originari din Antiohia. Originea nobilă precum şi prestigiul acestuia au ajutat la răspândirea creştinismului în ţinuturile armene.

Discipolii Sfântului Grigorie Luminătorul din secolul al IV-lea d.Hr- Nerses şi Mesrob- au fost conectaţi la învăţăturile lui Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei iar "centrul" Bisericii creştine fondate de Grigorie Luminătorul a fost transferat în nordul ţinuturilor armene, în valea Araxes departe de- cum spune Steven Runciman- "Siria, laboratorul primejdios al multor erezii". Creştinismul primar din ţinuturile armene răspândit pentru prima dată de Grigorie Luminătorul a fost "afectat" de erezia adopţianismului, originată în crezul lui Pavel de Samosata. Evoluţia creştinismului din primele secole a fost câmpul unor continue formulări şi reformulări de către Biserică în cadrul Conciliilor Ecumenice. Astfel, teologii creştine considerate eretice din perspectiva Biserici, adică un creştinism în interpretare proprie a unor grup de oameni care căpăta aderenţă, izbucneau constant.

În teritoriile armenilor creştinismul răspândit de Grigorie Luminătorul a fost urmat de apariţia unor noi "variante" ale religiei creştine catalogate erezii de către conducerea Bisericii. Gnosticii, marcioniţii- sursele atestă episcopi marcioniţi- erau unele dintre aceste secte. Arhonticii- erezie dezvoltată de Petru de Capharbarucha în secolul al IV-lea- după o rapidă extensie în zona Armeniei a fost "ridicată" la alt nivel de Eutihie din Satala care a transformat-o în "plăcerea vinovată" a elitei aristocratice armene.

Secte eretice creştine- din perspectiva oficială a Bisericii- îşi făcuseră apariţia în teritoriile armene care deveniseră un adevărat "laborator" al interpretărilor în sens propriu a dogmei creştine. Maniheeni avea adepţi printre armeni cum la fel şi mesalienii şi borboriţii. Biserica oficială se vedea nevoită să ceară ajutorul autorităţii laice bizantine pentru stoparea fenomenului.

Două dintre sectele din ţinuturile armene din primele secole ale creştinismului care au provocat serioase probleme conducerii Bisericii şi implicit autorităţii laice bizantine au fost mesalienii şi borboriţii. Ne puteam da seama despre magnitudinea acestei probleme din faptul că Biserica Armeană- înţeleasă aici cu sens oficial de "creştină"- a convocat un sinod pentru a trata probleme ivite din cauza răspândirii celor două erezii.

La jumătatea secolului al V-lea d.Hr a avut loc sinodul Bisericii Armene- înţeleasă aici drept Biserica oficială creştină- de la Şahapivan- special convocat pentru a lua în discuţie o problemă majoră apărută în ţinuturile armene: erezia mesalienilor. S-a decretat faptul că orice preot, monah sau diacon depistat că ar fi adopta poziţia mesalienilor să fie caterisit iar pe frunte să-i fie însemnat semnul unei vulpi. Despre amploarea acestei erezii şi poziţia energică a sinodului Bisericii Armene ne relateaza Steven Runciman: "Păcătosul [cel care trecuse la mesalianism- n.n] era obligat să se retragă în izolare până când se va pocăi de apostazia sa. Copiii, prea mici pentru a realiza oroarea faptei lor, erau despărţiţi de părinţi şi închinaţi lui Dumnezeu. Canonul următor [cel de-al 20-lea al respectivului sinod-n.n] dovedeşte cât era de familiară problema mesaliană autorităţilor eclesiastice. Preoţii ce omiteau raportarea către episcopii lor a cazurilor eretice din parohie erau supuşi aceleiaşi penitenţe şi erau caterisiţi".

Faptul că erezia mesalienilor prinsese tot mai mult contur în ţinuturile armene se poate observa şi din reacţia Bisericii Armene, care prin sinodul de la Şahapivan s-a îndreptat împotriva autorităţii laice bizantine care îi proteja pe eretici. Eparhul putea fi depus din funcţie dacă nu investiga posibile cazuri de erezie mesaliană din partea unor martori credibili. Biserica îşi rezerva dreptul de a-l excomunica pe eparh până în momentul în care acesta se decidea să-i predea Bisericii pe eventualii mesalieni protejaţi. Excomunicarea membrilor de vază ai aristocraţiei armene care se dovedeau a fi membrii ai sectei mesaliene era în vigoare până când aceştia de pocăiau şi puteau fi reprimiţi în sânul Bisericii. Amploarea răspândirii ereziei mesaliene în ţinuturile armene din secolul al V-lea se poate deduce şi din faptul că Biserica i-a sfătuit pe membrii corpului clerical să aibă grijă atunci când îşi aleg slujitorii pentru a evita angajarea celor care ar fi putut fi mesalieni, şi nu creştini "adevăraţi" din punctul de vedere al Bisericii.

Biserica Armeană creştină a avut dificultăţi în a stăpâni răspândirea unei puternice secte eretice creştine în teritoriile armene, secta borboriţilor. Valurile provocate de extensia acestei secte au ajuns până în Marea Biserică din Constantinopol precum şi la urechile împăratului Theodosios a II-lea. Etimologia acestei secte provine din limba greacă şi are sensul de popor, norod. Patriarhul ecumenic Atticus l-a îndemnat pe Şahak- cel care avea în păstorire Biserica Armeană- să ia măsuri împotriva borboriţilor.

Întâi-stătătorul Bisericii Armene din secolul al V-lea- Şahak- la îndemnul patriarhului ecumenic Atticus a trecut la pedepsirea sectei borboriţilor din ţinuturile armene aplicând chiar pedeapsa cu moartea. Secta borboriţilor a fost considerată iniţial o ramură a mesalienilor de unde şi numele pus dezaprobator "borboriţi" care în limba greacă însemna "cei înglodaţi". Însă doi teologi informaţi ca Epifanie şi Teodoret i-au considerat o sectă de sine stătătoare sub diferite nume: zaheeni, barbeliţi, stratioţi, etc.

Existau diverse trepte de "iniţiere" în rândul sectei borboriţilor din ţinuturile armene ale Imperiului Bizantin. Steven Runciman relatează complexul sistem în trepte al acestei secte asupra căreia Biserica Armeană creştină a avut de luptat, considerând-o eretică: "Codienii, cei care mănâncă separat, absolviseră o parte din treptele iniţierii; se prea poate ca numele lor să facă referire la faptul că ei se numărau printre cei care gustaseră din fructul învăţăturii. Mitraiştii, copiaţi uneori de gnostici, îşi numărau al treilea nivel de adepţi soldaţi; de aici şi termenul de stratioţi. Zaheeni reprezentau un grad înalt de iniţiere, care- precum Zaheu- se urcase în Pomul [Vieţii (n.tr)] pentru a-l contempla pe Domnul".

Secolul de maximă extensie şi propagare a sectei borborite în teritoriile armene din Imperiul Bizantin a fost secolul al V-lea. Un adept al arianismului- sectă care apăruse în secolul precedent, Aetius- apare ca fiind combătut de un membru al sectei borborite. Despre amploarea mişcării ne putem da seama şi din faptul că împăratul Theodosios al II-lea a fost nevoit- în codul de legi pe care l-a emis- să treacă secta în latura ilegală şi penală a vieţii contemporane a Imperiului Bizantin.

Teritoriile armene aflate în componenţa Imperiului Bizantin au reprezentat un spaţiu în care diversele curente creştine primare au apărut şi înflorit alături de Biserica Armeană, care oficial urma linia dogmatică a Marii Biserici din Constantinopol. Istoriografia, între motivele apariţiei unui număr atât de însemnat de erezii în teritoriile armene, a numărat cauze ce ţine de injustiţia socială. Aceasta a făcut ca o parte dintre cei marginali social să cupleze la ideile acestor secte care tindeau "să-l asculte" pe cel năpăstuit.

Primele secole ale creştinismului au favorizat apariţia şi înflorirea pe teritoriile armene din componenţa Imperiului Bizantin o serie de secte eretice care au intrat în conflict cu dogmatica oficială creştină a Bisericii. Istoriografia a identificat diverse motive pentru care în această zonă au erupt cu atâta vigoare ereziile creştine. Unul dintre acestea a fost legat de faptul că Biserica Armeană- sau, mai exact, conducerea ei- a dobândit un caracter ereditar. Steven Runciman explică limpede situaţia: "Biserica devenise o afacere ereditară. Catolicosatul şi episcopiile se transmiteau de la unchi la nepot. Interesele dinastice predominau în mintea majorităţii ierarhilor faţă de raţiunile spirituale. Nobilimea feudală făcea tot ceea ce îi stătea în putinţă pentru a-şi asigura favoarea Bisericii. De aceea, ţăranul amărât va fi descoperit cu dezamăgire că ajutorul oamenilor Bisericii în faţa opresiunii stăpânilor laici se lasă aşteptat; în coliba lui, va fi tânjit după o Biserică mai puţin trufaşă şi sclipitoare, dar mai apropiată, mai pregătită să-i asculte doleanţele şi să ofere un răspuns întrebărilor ce-l chinuiau. Sectele eretice erau din acest punct de vedere mult mai atractive pentru un însemnat segment social".

Erezia majoră izbucnită în secolul al V-lea care va acapara ţinuturile armene aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin va fi reprezentată de monofizitism. Sinodul de la Calcedon din anul 451 d.Hr a încercat soluţionarea acestei probleme dar Biserica Armeană a plonjat în această direcţia, deviind de la dogmatica oficială a Bisericii creştine din cauza a- cum spune Steven Runciman- "în special mândriei rănite şi unui patriotism îngust, mai puţin unor adânci raţiuni teologice". Un autor contemporan secolului al V-lea din ţinuturile armene ale Imperiului Bizantin- Lazăr din Pharb- scria despre "terenul ideal" al Armeniei pentru ereziile creştine făcând legătura dintre condiţia poporului analfabet, needucat şi respingerea, uneori, chiar a tainei botezului administrată de Biserică.

Contextul apariţiei ereziei pavliciene în teritoriile locuite de armeni în secolul al VIII-lea- politic vorbind- era diferit faţă de cel din primele secole ale creştinismului. Apariţia arabilor în secolul precedent şi retracţia teritorială a Imperiului Bizantin spre vest a lăsat teritoriile locuite de armeni în stăpânirea arabă. Biserica creştină era sub autoritatea Marii Bisericii din Constantinopol, dar nu se mai putea bucura- pentru a contracara politic deviaţiile schismatice- de sprijinul armat al basileului bizantin.

Apariţia arabilor pe scena istoriei în conflict armat cu Imperiul Bizantin începând cu secolul al VII-lea a modificat construcţia teritorială orientală a monarhiei bizantine. Şocul iniţial declanşat de atacurile masive ale arabilor a determinat retracţia teritorială a Imperiului Bizantin care a pierdut controlul politic asupra ţinuturilor locuite de armeni. Biserica Armeană creştină a rămas angrenată în siajul Marii Bisericii de la Constantinopol dar militar nu se mai putea baza pe ajutorul împăratului bizantin. Retragerea frontierei Imperiului Bizantin spre vest odată cu avansul arabilor a lăsat teritoriile armene sub controlul arab. Cum Biserica Armeană- deşi rămânea sub autoritatea Bisericii constantinopolitane- politic vorbind, nu se mai putea bucura de spijinul împăratului bizantin. Astfel, teritoriul armean nemaifiind temporar parte din Imperiul Bizantin era cu greu controlat din punctul de vedere al eradicării ereziilor sau a mişcărilor grupurilor schismatice creştine declarate eretice de către Biserică.

Grupurile mici eretice care existau pe teritoriile armene din Imperiului Bizantin din primele secole creştine nu mai existau în secolul al VIII-lea d.Hr. Apariţia monofizitismului în secolele anterioare- care nu fusese eradicat din aceste teritorii- cuplată cu înstrăinarea teritorială a armenilor de Imperiul Bizantin prin preluarea controlului de către arabi asupra acestor teritorii, a determinat transformări de substanţă în creştinismul armean.

Drept-credincioşii aflaţi sub stăpânire arabă ignoră conştient tendinţele puriste, realizând că rolul lor este, dimpotrivă, păstrarea bogăţiei ritualului, cu sfinţii şi icoanele sale. Puriştii înclină astfel, inevitabil, spre islam. Numai în Asia Mică şi Armenia bunii creştini au ales să îşi simplifice credinţa, în loc s-o abandoneze definitiv. Această dorinţă de simplitate a dus la o revitalizare a fenomenului eretic. În Imperiu, ea a luat forma mişcării iconoclaste, ce a a pus pentru o vreme mâna pe frâiele politice ale statului. În Armenia situaţia nu se prezintă la fel de dramatic, dar fenomenul este totuşi cât se poate de îndărătnic şi persistent". Şocul contactului iniţial cu islamul arab din teritoriul armean al creştinismului şi percepţia de înstrăinare a determinat în viziunea multora nevoia de schimbare prin puritate, idee care înclina spre islam. Dorinţa de simplitate a cultului creştin a dat naştere uneri mişcări eretice ce a căpătat o imagine complexă şi cu puternice implicaţii politice pentru Imperiului Bizantin în următoarele 2 secole. Complexul de mişcare religioasă din creştinismul armean care a favorizat apariţia ereziei pavliciene a fost magistral descris de Steven Runciman: "Mulţi au realizat că Biserica nu mai corespunde nevoilor credincioşilor şi trebuie reformată. Gustul pentru purism, atât de la modă în acea epocă, care a înlesnit proliferarea rapidă a islamului, s-a reflectat şi în politica Bisericii creştine.

În primele decenii ale secolului al VIII-lea despre existenţa mişcării pavlicienilor din zona Armeniei aflăm din scrierile lui Ioan de Otzun. Acesta îi amintea pe pavlicieni care trăiau în grupuri separate după persecuţiile la care fuseseră supuşi de către katholikos-ul - întâistătătorul Bisericii Armene- Nerses al III-lea la finele secolului anterior. Acestora li s-au adăugat grupuri de iconoclaşti din Albania Caucazului, Aghovania care erau persecutaţi de acelaşi katholikos al Bisericii Armeniei. Etimologia exactă a termenului "pavlician" utilizată pentru secta pavliciană din teritoriile armene nu a fost teoretizată exact de către cercetarea istorică. Katholikos-ul Bisericii Armeniei din secolul al VIII-lea - Ioan de Otzun- a înaintat această denumire despre secta eretică a pavlicienilor fără să ofere date suplimentare asupra denumirii acestora. Cel mai probabil a preluat termenul contemporan lui dar, interesant, autorii armeni ulteriori nu se vor mai referi la secta creştină a pavlicienilor sub acelaşi nume.

Izvoarele bizantine ale secolului al IX-lea se referă la secta pavliciană ca la una problematică în raport cu autorităţile bizantine. Teoriile avansate de cei angrenaţi în administraţia Imperiului Bizantin s-au aplecat spre înţelegerea pavlicienilor pentru a putea stabili bune relaţii între autoritatea imperială şi aceştia. Ei ofereau drept punct de început al sectei pavliciene teoriile lui Pavel de Samosata din secolul al VII-lea d.Hr.

Mai multe informaţii şi fotografii aici: http://: https://ro.historylapse.org/erezie-in-imperiul-bizantin-pavlicienii