08.04.2018
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark de la spitalul din Mariagrün primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, invitaţia de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Conform lui Franz Lügner, un pierde-vară cu apucături de pervers, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Lügner îl sfătuieşte să accepte pentru că la curtea din Salzberg va întîlni cazuri interesante şi, în plus, va prospera. Directorul clinicii, Cornelius von Halsrigg, îl ameninţă pe Stark că îl va demite pentru lipsă de etică medicală dacă nu acceptă oferta regentului. Stark acceptă şi pleacă spre Lodomeria. Lügner îi trimite lui Stark un bilet, anunţându-l că a plecat în Balcani ca reporter de război. În tren, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor admirator al lui Gustav Klimt, cu o istorie sexuală începută devreme alături de o slujnică care îl abuzase şi cu un episod homosexual. Îi propune să îl însoţească şi ajung împreună la Salzberg. După mai multe zile de inactivitate, Stark îl consultă pe Waldemar, viitorul moştenitor al tronului Lodomeriei, un copil anemic, care dă semne de retardare şi cruzime nejustificate.
Un bărbat înalt şi deşirat, diagnosticat de Stark la spitalul din Mariagrün, cu mitomanie şi o gravă formă de anesteshia sexuală, dar externat de von Halsrigg, se recomandă drept consilier aulic Fábian Vizállás de Szigetházy şi se îndreaptă în grabă spre Cracovia. Îl cunoaşte pe tânărul locotenent Szent Miclos, căruia îi este secund într-un duel ad-hoc. Locotenentul este ucis, iar Fabian se duce la Cracovia, la rugămintea acestuia, pentru a-i duce soţiei lucrurile acestuia. Soţia este o tînără baroneasă, foarte frumoasă, dar distantă faţă de Fabian. Fabian pleacă de la văduvă şi se îmbarcă pe primul şlep care trece pe Vistula.

13.
Duminică 5 decembrie 1913, Trzciana

M-am sculat devreme, trezit de dangătele repetate ale unui clopot şi am ieşit repede fără să-mi pese că îmbrăcămintea mea era în dezordine.
"Ce se aude, e vreo înmormîntare sau un incendiu?" am întrebat un lacheu tînăr care tândălea în foişorul din faţa dormitorului meu ştergînd cu o cîrpă pilaştrii din piatră.
"Cum, domnia ta nu ştie? Azi e ziua sfîntului Kadlubko, toată suflarea din oraş îl sărbătoreşte, barem că-i un sfînt al poleacilor!"

În ultima vreme decelasem un miros persistent de rachiu în răsuflarea şambelanului aşa că mi-a venit o idee cum să-l descos în legătură cu audienţa mea mereu amînată. Oricît de lunecos era el nu se împotrivea unei invitaţii într-o zi de sărbătoare. Am scos din portmoneu o bancnotă de o sută de coroane şi i-am întins-o servitorului:
"Du-te în oraş şi cumpără-mi o sticlă de cognac franţuzesc din cel mai bun!"
"Cognac? Nu ştiu dacă se găseşte pe la noi aşa ceva, dar de banii ăştia vă aduc trei glaje din a mai bună zubrowka care s-a pomenit vreodată!"

Flăcăul s-a achitat de însărcinarea primită, iar după prînz l-am trimis să-l cheme pe Puteyra. Am aşezat sticlele şi două pahare mari cu picior pe o mescioară şi i-am ieşit dinainte zîmbind:
"Fă-mi plăcerea să-nchinăm un pahar. Am înţeles că azi e o sărbătoare importantă, nu se face să beau de unul singur!"
"Nu ştiu dacă e potrivit, doctore, sunt în timpul serviciului, slujba mea în preajma maiestăţii sale este una neîntreruptă, de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru!", a protestat el.

Am turnat încet vodca în pahare şi gestul meu a avut un efect hipnotic. A apucat paharul, am ciocnit, apoi l-a golit pe nerăsuflate mormăind:
"Prosit, doamne-ajută!"

I-am turnat încă un pahar pe care l-a băut tot ca pe apă şi l-am întrebat:
"Fiindcă aţi adus vorba, unde se află în acest moment maiestatea sa?"

Chipul i s-a înroşit sub efectul alcoolului şi ochii i-au lucit veseli:
"Maiestatea sa se află în grădină unde se joacă cu iepurii de angora!"

Am băut şi eu licoarea poloneză care ardea ca focul în măruntaie şi am ripostat:
"E o activitate foarte potrivită vîrstei sale... dar regentul, regentul unde se află în acest moment?"
"Nu pot să-ţi spun, este un secret de stat!"

Al treilea pahar l-a băut cu înghiţituri mici, lăsînd lichidul să-i lunece lent pe gîtlej:
"Dacă v-aş spune unde se află regentul mi-aş pierde slujba!"

Nu l-am slăbit şi am turnat urmărit de ochii lui lăcrimoşi tot lichidul care rămăsese în sticlă:
"Vă promit că va rămîne secretul nostru. N-aş denunţa niciodată un om cu care am băut prieteneşte!"

A dat peste cap şi al patrulea pahar sughiţînd:
"Tot ce pot să vă spun este că alteţa sa nu se află în oraş... este în Trzciana... dar să nu se afle cumva că ştiţi de la mine că-i jale!"

Lacheul care cumpărase băutura m-a lămurit că în Trzciana, un sat ascuns într-o vale din munţi, la nici zece mile depărtare de Salzberg se afla un conac unde regentul se retrăgea ori de cîte ori grijile cîrmuirii îl apăsau prea tare.

L-am căutat pe Aldo în aripa rezervată personalului şi l-am găsit tolănit într-un jilţ, în faţa unui şemineu, schiţînd de zor portretul straniu al unui centaur cu trăsături adolescentine.
"Caută-ţi prietenul şi fă-mi rost de un cal!"

A lăsat desenul deoparte şi s-a ridicat de pe scaun exclamînd:
"Îţi fac rost de doi cai, fiindcă vin şi eu cu tine, oriunde te-ai duce. M-am săturat să stau şi să desenez toată ziua armăsari, mînji şi iepe!"

I-am spus că nu am nimic împotrivă şi am plecat să mă pregătesc de drum. Nu aveam în bagaje un costum complet de călărie dar lacheul cel isteţ, care-mi procurase zubrowka mi-a adus o pereche de cizme şi o pereche de pantaloni strîmţi pe picior ajutîndu-mă să mă echipez. Tot el mi-a dat indicaţii exacte pe unde s-o apucăm ca să ajungem în Trzciana.

Am plecat îndată pe la prînz, fără să ne vadă nimeni din castel. Străzile Salzbergului erau pline de bărbaţi şi femei, unii dintre ei cu feţele încinse de băutură, care chiuiau şi se veseleau, iar sentinele de la poartă ne-au lăsat să trecem fără să întrebe nimic.

Drumul pe care am apucat urma cursul unui rîu de munte care şerpuia printre bolovani şi trunchiuri groase. Caii pe care îi încălecasem mergeau la trap întins şi am constatat îndată că Aldo era un călăreţ înnăscut care se ţinea bine în şa. Am trecut albia peste un podeţ din piatră acoperită de muşchi şi, după două ore de mers am ajuns într-o poiană presărată cu iarbă grasă. Peisajul avea o frumuseţe sălbatică şi-n acelaşi timp atît de tangibilă încît aş fi vrut să-l surprind într-un tablou. În depărtare se zăreau culmile munţilor învăluiţi într-o boare albăstrie care contrasta cu tonurile calde ale pămîntului şi ale pădurii atinse de brumă. Am lăsat caii să se odihnească şi i-am spus tînărului meu companion:
"Ai grijă să nu te pierzi cu firea cînd ajungem la conacul regentului. Nu scoate o vorbă dacă nu e nevoie, lasă-mă pe mine să vorbesc!"

Eram destul de neliniştit că mă înfiinţam aşa, pe nepusă masă dinainte regentului. Nu aveam vreun motiv întemeiat, pînă la urmă venisem în Lodomeria la invitaţia sa şi nu încălcam decît o etichetă absurdă, nu săvîrşeam vreo crimă de lez-majestate ori vreun gest politic greşit. Am străbătut un mestecăniş des, presărat cu rugi de mure şi tufe de afin şi deodată orizontul s-a deschis dinaintea noastră şi ne-am trezit pe un platou larg mărginit de măguri. În mijlocul platoului se înălţa o clădire mare din lemn, cu turnuleţe şi acoperişul în două ape în stilul chaleturilor elveţiene. Se pare că zgomotul copitelor a alertat paznicii fiindcă îndată ce am ajuns la poarta conacului ne-au tăiat calea doi haidamaci îmbrăcaţi în dolmane verzi cu fireturi negre, înarmaţi cu carabine nou-nouţe. Fără prea multe vorbe am descălecat şi, după ce le-am arătat salvconductul meu, scrisoarea cu pecetea regentului ne-au lăsat să intrăm. Un majordom cu faţa încadrată de favoriţi albi ne-a condus într-o sală pătrată împodobită cu armuri şi trofee cinegetice. Aldo a murmurat neliniştit:
"Am nimerit în locuinţa unui Nimrod, uite cîţi urşi şi căpriori a doborît!"

Tocmai cînd vroiam să îl întreb pe majordom de ce ne aflam acolo, o uşă mascată sub tapet, între două halebarde ruginite, s-a deschis brusc şi în încăpere a păşit un bărbat trecut bine de vîrsta maturităţii, nu prea înalt, cu faţa emaciată şi pielea flască, lipsită de strălucire. Purta un halat lung din mătase vişinie garnisit cu blană de samur şi împodobit cu inorogi aurii, iar chipul său blazat era încadrat de un barbişon a la Napoleon al III lea. Era Leopold de Leuben, regentul Lodomeriei. Am schiţat o reverenţă, iar el a spus cu o voce moale, fără inflexiuni:
"Te aşteptam, doctore. Şambelanul mi-a anunţat venirea ta!"

Am ridicat din umeri, nu anunţasem pe nimeni că plecasem spre Trzciana:
"Alteţă, v-am solicitat prin şambelan o audienţă dar n-am primit niciun răspuns pînă astăzi şi mi-am zis că e oportun să mă prezint direct, încălcînd eticheta!"

El a zîmbit şi şi-a mîngîiat bărbuţa rară şi roşcată, presărată cu peri argintii:
"Foarte bine, foarte bine ai făcut că ai venit. Şi pe mine mă oboseşte eticheta!"

Mi-a făcut semn cu un gest molatic al mîinii să-l urmez dincolo de cele două halebarde. După ce uşa secretă s-a închis cu un pocnet sec al unui resort ascuns în tocul interior, m-am pomenit într-un soi de budoar, ca să zic aşa, fiindcă încăperea aceea mobilată cu divane tapisate cu atlas, fotolii delicate, vaze cu flori şi o oglindă încadrată de perdeluţe din voal vişiniu părea mai curînd destinată unei mondene decît unui bărbat de stat. Mi-a făcut semn să mă aşez, iar el s-a postat dinaintea oglinzii cu o pensulă minusculă în mînă şi a început să-şi vopsească barbişonul cu henna. Cînd a terminat, s-a întors spre mine zîmbind:
"Ştiu că pare un capriciu, dar apariţiile mele publice şi rangul princiar mă obligă să mă îngrijesc îndeaproape de aspectul meu fizic. Orice fir alb şi orice rid fi privite ca semne de slăbiciune a vîrstei şi mi-ar leza autoritatea. De altfel, am o stare excelentă de sănătate, exceptînd durerile de şezut care mă încearcă după cîte o partidă mai lungă de călărie... crezi, doctore, că se datorează unei predispoziţii ereditare sau unei constipaţii?"

Mă simţeam umilit. Bătusem atîta drum ca să vorbim despre hemoroizii lui, dar mi-am ascuns dezamăgirea cu o replică de care pînă şi von Haalsrigg ar fi fost încîntat:
"Pot să vă examinez şi să vă prescriu un paleativ pentru dureri!"
"Bineînţeles, cu plăcere, atunci cînd mă voi întoarce în Salzberg!"

M-am hotărît să-i vorbesc direct, fără ascunzişuri:
"Alteţă, aş dori să aflu motivul pentru care am fost angajat medic curant al curţii regale!"

Şi-a scos halatul şi a bătut din palme, iar pe cealaltă uşă a budoarului a intrat un lacheu tînăr, cu trăsături delicate de statuie antică, care i-a adus un dolman verde, cu fireturi negre şi o pereche de cizme înalte din piele moale. În timp ce se îmbrăca mi-a răspuns cu o voce în care se amestecau ironia şi maliţiozitatea:
"Ce întrebare... sunteţi un eminent specialist al bolilor neurologice, aşa mi s-a spus, avem nevoie urgentă de unul ca dumneata. L-aţi văzut pe Waldemar, moştenitorul tronului?"
"L-am văzut şi vă mărturisesc că starea lui este îngrijorătoare!"

Şi-a turnat în palme colonie dintr-un flacon de cristal şi şi-a umezit părul rărit de pe tîmple:
"Tocmai de aceea îţi cer să te ocupi îndeaproape de alteţa sa regală. Acest băiat fragil reprezintă viitorul Lodomeriei!"

Efebul l-a ajutat să-şi tragă cizmele, apoi a deschis din nou uşa secretă. În hol aşteptau trei bărbaţi tineri în costume de vînătoare cu tolbe pe şold şi carabine pe umăr. Unul dintre ei îi întinse o puşcă cu ţeava lungă din oţel cromat şi patul împodobit cu rozete din argint.
"Vînezi, doctore?" mă întrebă examinînd arma ca un cunoscător.
"Nu, nu vînez... niciodată nu m-am simţit în stare să ucid cu sînge rece un animal!"

A zîmbit cu superioritatea unui ţintaş iscusit:
"Păcat, pădurile regatului nostru sunt bogate în vînat mare. Mie îmi face mare plăcere să particip la o pîndă de mistreţi, pe înserat!"

Am înţeles că întrevederea se terminase şi am schiţat din nou o scurtă reverenţă. Înainte de a ieşi, regentul s-a întors spre mine şi spre Aldo întrebînd:
"Tînărul acesta chipeş care te însoţeşte este asistentul tău?"
"Nu, alteţă, e un pictor din Bolzano, specializat în fresce şi portrete ecvestre!"

L-a bătut uşurel pe obraz pe Aldo cu palma sa slabă şi plină de pistrui:
"Excelent, tocmai vroiam să-mi comand unul în mărime naturală!"

Ne-am întors în Salzberg odată cu întunericul pe o ploaie măruntă şi rece care te pătrundea pînă la os. Credeam că nimeni din castel nu ne observase plecarea dar cînd am dus caii în grajduri Puteyra ne-a tăiat calea. Se clătina pe picioare, iar respiraţia lui duhnea tare a alcool.
"Minunată vreme pentru o plimbare călare", a rînjit el, "sper că aţi petrecut bine această zi!"
"La fel de bine ca dumneata, domnule şambelan!" i-am răspuns dezgustat de viciul lui şi m-am îndreptat spre camera mea.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus