Societate şi fiscalitate în Imperiul Bizantin

Suprafaţa imensă a Imperiului Bizantin conducea la existenţa unor diferite zone climaterice şi de relief. Acestea influenţau viaţa economică a monarhiei bizantine. După pierderea unei mari părţi din posesiunile italiene şi a unor părţi din teritoriile orientale, Imperiul Bizantin avea puţine spaţii geografice unde se putea practica agricultura în condiţii bune. Iar perioadele alternative de secetă cu cele cu precipitaţii abundente provocau mai pagube recoltelor, urmate de perioade foamete.

La nivel teologic şi politic, Imperiul Bizantin- din punctul de vedere ale elitei imperiale- încerca permanent să replice cât mai fidel pe pământ idealul celest. Desigur, imperiul nu a fost întotdeauna un "paradis terestru". "Imitaţie pământească a lumii divine, imperiul nu a fost întotdeauna un paradis terestru: şi dacă înaintea veacului al VII-lea mai era încă o ţară de invidiat, după ce a pierdut în acest secol bogatele provincii orientale, Bizanţului nu i-au mai rămas decât Anatolia şi Balcanii, pământurile cele mai sterpe din zona mediteraneeană".

Dincolo de câmpiile nu foarte întinse din Balcani Imperiul Bizantin nu beneficia de teritorii mari favorabile agriculturii. Văile abrupte ale Peninsulei Balcanice şi lanţurile muntoase alături de cele din Anatolia şi Caucaz veneau să întregească acest puzzle geografic al monarhiei bizantine, mai degrabă nepotrivit culturii cerealelor. Din acest considerent al realităţii geografice şocul pierderii Egiptului care asigura Constantinopolului sursa de grâne- în dauna arabilor, din secolul al VII-lea- a fost imens. Întinderea Imperiului Bizantin de la vest la est oferea apariţia unor diverse zone climaterice cu spaţii care aveau parte de condiţii de temperatură care nu se încadrau în zona de climă specifică latitudinii la care se aflau acestea. Un astfel de exemplu era capitala monarhiei, Constantinopol. "Suprafaţa mare pe care se întindea imperiul, în latitudine şi longitudine, permitea apariţia unor mari diferenţe climatice, accentuate şi de prezenţa masivă a munţilor. Cu excepţia îngustei zone litorale ce mărgineşte mările Adriatică, Ioniană şi Egee, e foarte greu să găseşti în spaţiul bizantin teritorii în care clima să fie cu adevărat mediteraneeană: în funcţie de latitudine, bazinul pontic este răcoros, bruma căzând din noiembrie până în martie iar barierele montane transformă ţinutul din interiorul Balcanilor, Serbia, Bosnia, Macedonia şi chiar o mare parte din Asia Mică în zone continentale cu ierni aspre şi veri prea călduroase".

"Contradicţiile" geografice ale reliefului Imperiului Bizantin determinau "anomalii" de tipul climei capitalei, Constantinopol. Deşi era situată pe aceeaşi latitudine cu oraşe precum Neapole sau Barcelona, clima acesteia presupunea "accidente" de tipul verilor caniculare- greu de suportat- şi al iernilor extrem de geroase. Un exemplu a fost iarna anilor 927-928 care a a provocat numeroase decese. Gerul teribil al acestei ierni venea după o lungă perioadă de secetă, ceea ce a provocat o adevărată criză a cerealelor.

Perioadele de secetă- cauzate de capriciile climaterice specifice geografiei Imperiului Bizantin- erau urmate, uneori, de perioade de precipitaţii abundente care compromiteau culturile şi agricultura, în general. Epizotiile şi invaziile de lăcuste menţionate în sursele literare şi hagiografice bizantine vin să întregească imaginea nu tocmai paradisiacă a monarhiei care, la nivel politico-religios, tocmai acest paradis pe pământ dorea să-l îndeplinească. Dincolo de capriciile climaterice ale geografiei Imperiului Bizantin, agricultura avea de suferit şi datorită epidemiilor de malarie sau cele de ciumă. Epizotiile frecvente se amestecau uneori cu catastrofe cu puternic impact asupra condiţiei sociale a vieţii monarhiei. Aici e vorba despre cutremure puternice precum cel care a distrus portul Dyrrachium sau cel din 1354 care a afectat Constantinopolul. Culturile de cereale din apropierea capitalei au fost compromise în urma unui asemenea eveniment.

Ca sursă de susţinere a războaielor sau a desfăşurării întregii activităţi economice a Imperiului Bizantin populaţia monarhiei era- ca şi în timpurile contemporane- extrem de importantă. Însă, cu mici fluctuaţii, ea nu a fost niciodată foarte mare şi, de cele mai multe ori, demografia Imperiului Bizantin nu a ţinut pasul cu cea a statelor vecine sau rivale ale imperiului.

Populaţia Imperiului Bizantin a fost o sursă de dispute printre istorici dar, în cele din urmă, unele cifre au fost acceptate ca fiind cele mai plauzibile. Pentru secolul al VI-lea, de exemplu, a fost acceptată ca probabil totalul populaţiei imperiului avansată de J Russell- 21 de milioane de locuitori. Angeliki Laiou a avansat pentru secolul de maximă extensie- domnia lui Vasile al II-lea- cifra de 19 milioane de locuitori pentru Imperiul Bizantin. Speranţa de viaţă a populaţiei Imperiului Bizantin a fost stabilită pe baza studiilor, între secolele V-XIV, la vârsta de aprox. 44 de ani pentru bărbaţi şi 42 de ani pentru femei. În mod invers decât statele occidentale, în secolul al VIII-lea populaţia monarhiei bizantine, pentru următoarele două secole, a crescut, ceea ce i-a permis şi susţinerea ripostei militare în faţa arabilor. Acest fenomen se derula după circa 3 secole de scădere demografică.

În linii generale, din secolul VIII până în secolul X, populaţia Imperiului Bizantin a crescut numeric, dar comparativ cu statele occidentale nu s-a putut menţine pe acelaşi trend. Istoricii au ajuns la concluzia că, în fapt, reculul monarhiei bizantine de după secolul al XI-lea s-a datorat nu demografiei sau resurselor limitate de care dispunea imperiul, ci mai degrabă, unei inapetenţe pentru inovaţie "tehnologică". "[...]faptul că imperiul nu a putut face dovada unei forţe considerabile nu se datorează pământului său ostil şi expus, căci alte state au devenit puteri importante având chiar resurse mai sărace, ci faptului că Bizanţul a fost o lume tradiţională în care progresul era încetinit sau chiar împiedicat de refuzul aproape organic al oricărei inovaţii: ideologiei politice şi religioase intangibile, i-a corespuns blocajul tehnologic şi inerţia socială".

Interesant este faptul că, deşi Imperiul Bizantin era contrat tot mai puternic de către turcii selgiucizi în secolul al XII-lea, populaţia acestuia se menţinea la cote ridicate, similare celor din perioada de maximă extensie teritorială a acestuia, de la finalul domniei lui Vasile al II-lea. De exemplu, dacă în secolul XI capitala Constantinopol număra aprox. 200.000 de locuitori, spre finalul secolului următor, în marele oraş rezidau undeva între 350.000 şi 400.00 de locuitori. Durata de viaţă a locuitorilor Imperiului Bizantin- ca a tuturor statelor contemporane- era influenţată decisiv, având în vedere precaritatea cunoştinţelor medicale, de boli şi epidemii. Dieta locuitorilor monarhiei bizantine era de factură mediteraneeană: măsline, ulei de măsline, peşte, legume, vin, cereale şi carne. "În privinţa alimentaţiei, dieta bizantină era probabil bine echilibrată. Grânele ofereau proteine vegetale; vinul oferea calorii. Mai exista şi o considerabilă varietate de fructe şi legume aşa cum oricine poate observa din sursele din majoritatea epocilor: mere, nuci, smochine, pere, pepeni, rodii, stafide, măsline, spanac, andive, morcovi, varză, praz, sfeclă, ridichi, napi, ceapă, usturoi, castraveţi, salată, dovlecei. Mierea a fost un important supliment şi o sursă din secolul al XII-lea menţiona faptul că apicultura era mai dezvoltată decât în nordul Franţei".

Asupra dietei alimentare a locuitorilor bizantini, din detaliile cunoscute de istorici, se poate trage concluzia că- exceptând perioadele de secetă sau distrugerile cauzate de unele războaie- o gospodărie producea suficiente resurse pentru autoîntreţinerea membrilor ei. De remarcat şi faptul că, în perioadele de prosperitate economică, istoricii au ajuns la concluzia că dieta locuitorilor monarhiei bizantine era mult mai diversificată decât cea a contemporanilor occidentali.

Dreptul de proprietate în Imperiul Bizantin a fost supus voinţei absolute a celui care ocupa tronul imperial. Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, basileul acorda drept de uzufruct ereditar pentru loturile de pământ, dar posesia rămânea în mâinile sale, cum de altfel, şi dreptul de revocare. Ca în mai toate societăţile medievale proprietatea funciară reprezenta fondul cel mai generos de bogăţie şi forma generală de bogăţie, care era supusă- ca şi în timpurile noastre- fiscalităţii.

Asemenea tuturor societăţilor medievale, şi în Imperiul Bizantin unul dintre vectorii care semnalizau poziţia socială şi averea unei persoane era reprezentat de proprietatea funciară pe care aceasta o deţinea. Aceasta era opinia lui Mihail Attaleiates din secolul al X-lea care considera- în cuvintele lui Alain Ducellier că "[...]preţul vieţii depinde de acela al grâului". Trebuie să remarcăm faptul că dreptul funciar în monarhia bizantină era reflexie a construcţiei politico-religioase a imperiului şi, cum împăratul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ- în mod analog-, întregul fond funciar era la dispoziţia basileului. Acesta acorda drept de uzufruct ereditar permanent, dar posesia rămânea- ca şi revocarea titlului- la dispoziţia basileului, în orice moment. Asemenea vremurilor contemporane, proprietatea era supusă fiscalităţii. "[...]pământul nu rămânea în proprietatea deţinătorului său, decât atâta vreme cât acesta îl cultiva, plătind din recolta obţinută impozitul cuvenit statului, căci proprietatea funciară a fost întotdeauna supusă fiscalităţii".

În primele secole ale monarhiei bizantine, ca urmare a invaziilor popoarelor migratoare asupra imperiului, zonele rurale au avut mult de suferit. S-a constat refugiul unor mase de oameni dinspre sat spre oraş pentru a se proteja de distrugerile provocate de migratori. Beneficiind de actele de caritate oferită de Biserică din oraşe- unde se adunau şi proviziile de grâne- aceştia refuzau să se întoarcă pe pământurile lor pe care să le prelucreze, împăraţii fiind nevoiţi să intervină şi să oprească exodul. După secolele V-VI marile proprietăţi funciare din Imperiul Bizantin specifice ultimelor secole ale Imperiului Roman s-au "evaporat". Se punea întrebarea: cine trebuie să practice agricultura pe pământurile monarhiei?. Cum sclavii şi colonii- apanaj al societăţii romane- dispăruseră iar Imperiul Bizantin era unul creştin, s-a luat decizia de a se împărţi loturi ţăranilor. Temerea era legată de numeroasele loturi de pământ rămase necultivate în urma transformărilor sociale produse în imperiu.

În schimbul unui impozit- numit canon- pe care-l datorau statului ţăranii au primit în secolul al VI-lea dreptul de a cultiva şi chiar vinde un lot de pământ în baza unui contract care se întindea pe perioada a 29 de ani. Aceste contracte numite emphyteusis erau reînnoite, de cele mai multe ori, de către stat. A apărut fenomenul micilor arendaşi de pe marile proprietăţi deţinute anterior de familiile aristocratice. Micii arendaşi prelucrau pământul şi plăteau o taxă către stat şi către posesorii acestor terenuri. Fenomenul care a apărut în secolele V-VI odată cu destrămarea marilor proprietăţi funciare deţinute de familiile aristocratice a determinat apariţia proprietarilor mici şi mijlocii în Imperiul Bizantin. Ei prelucrau terenul în contul unei duble fiscalităţi: către stat şi către posesorii terenurilor. Contractul de tip emphyteusis- drept de uzufruct pe 29 de ani- oferit ţăranilor pentru prelucrarea pământului s-a aplicat, în timpul lui Iustinian, chiar şi în cazul proprietăţilor deţinute de Casa imperială.

Apariţia micilor proprietari prin punerea locuitorilor din segmentele sociale inferioare în poziţia de a practica agricultura pe un lot de pământ în baza unui contract în urma căruia aceştia trebuiau să plătească impozit către stat a generat un nou fenomen: apariţia patronilor. Aceştia reprezentau monarhia în teritoriu şi erau responsabili de colectarea obligaţiilor fiscale dar, de foarte mult ori, foloseau puterea conferită de stat ca abuz asupra micilor proprietari, în scopul beneficiilor personale.

Ţăranii din Imperiul Bizantin în primele secole ale existenţei sale- ne referim la primele secole de după fondarea Constantinopolului- deveniseră proprietari mici şi mijlocii asupra unor loturi de pământ. Oferite de stat- în baza unui contract pe 29 de ani- ei aveau drept de prelucrare asupra acestora dar erau supuşi unei duble fiscalităţi: odată către stat şi apoi către proprietarii acestor terenuri, urmaşi ai marilor aristocraţi latifundiari proveniţi din sistemul clasic roman. Micii proprietari din Imperiul Bizantin- ţăranii- pentru a putea face faţă condiţiilor fiscale (plata către stat şi către proprietarii terenurilor pe care ei îl deţineau în uzufruct), încercau să se pună la adăpost apelând la ajutorul unei categorii de funcţionari ai statului. Fenomenul apărut din secolul al V-lea era cel al patronilor. Aceştia reprezentau, în fapt, administraţia imperială în teritoriu, cu responsabilitatea precisă de a colecta impozitele datorate statului.

Funcţionarii numiţi de administraţia imperială cu sarcina de a colecta obligaţiile fiscale din teritoriile imperiului uzau de această prerogativă pentru a comite abuzuri. Se prevalau de nevoia micilor proprietari de a se pune la adăpost faţă de şicanele la care erau supuşi de proprietarii terenurilor pe care aceştia le prelucrau, pentru a-i extorca în folos propriu. Reprezentanţii acestei noi forme de abuz de putere au dat naştere patronaj-ului. Abuzul pe care îl săvârşeau patronii- în fapt funcţionari ai statului- asupra micilor proprietari atunci când se punea problema achitării către stat a obligaţiilor fiscale a fost descrisă de istoricul Procopius. În cuvintele lui Alain Ducellier: "Procopiu îi denunţă pe «arhonţi», aceşti noi deţinători ai puterii, care, însoţiţi de miliţiile lor, străbăteau provinciile şi puneau, pe terenurile cele mai rentabile, însemnele domeniilor lor: între aceştia, curatorii Caselor divine [Casa imperială- n.n] îşi arogau cu cea mai mare uşurinţă asemenea drepturi".

Împăraţii de la Constantinopol au încercat să oprească abuzurile generate de fenomenul patronaj-ului, prima tentativă fiind cea a lui Leon I. Ulterior, Iustinian I a exprimat în clar şi a blocat prin lege fenomenul abuzurilor acestor patroni care îi deposedau de pământ pe micii proprietari. Împăratul s-a referit la acest sistem de spoliere al patronaj-ului asupra micilor proprietari- care de fapt îi deposeda de pământ- sub numele de sistem "«care se hrănea cu viaţa altora»."

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/societate-si-fiscalitate-in-imperiul-bizantin