Plecarea

Plecam în Spania şi aveam inima îndoită. E puţin spus "inima îndoită": aveam sufletul sfîşiat. Lăsam acasă în primul rînd pe fetiţele mele întristate de plecarea mea. Dar lăsam şi pe tata, precum şi pe unchiul meu, atît de importanţi în viaţa mea, care nu mă aveau decît pe mine.

Îmi tot ziceam: O fac pentru ei! O fac pentru ei! Dar, în acelaşi timp, îmi dădeam seama că vorbele acestea sună a justificare, sînt menite doar să-mi liniştească propriul suflet zbuciumat. Îmi spuneam: Totuşi, cine se sacrifică? Eu? Sau fetele mele? Şi eu şi ele sîntem într-un fel sau altul sacrificate. În definitiv, o fac pentru ele, o fac pentru ele! Fusesem în Turcia, făcusem rost de aur şi apoi îl vîndusem numai în România numai eu ştiu cum. Umblam ca nebuna ca să fac rost de bani pentru biletul de Spania şi pentru nunta Anielei. Am reuşit pînă la urmă. M-am zbătut, m-am chinuit. Moştenisem firea tare a bunicului meu, mocanul din Apuseni. Ştiam, asemeni lui, că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă. Dumnezeu nu face cuib nimănui, nici măcar unei berze chioare. Ştiam prea bine asta. Eram nepoata lui. M-am mîndrit întotdeauna cu asta.

Însă acum mă gîndeam: Ce fac eu? Ce mamă sînt eu? Plec şi fetele rămîn singure. Mă durea cel mai tare sufletul pentru Nico, fata cea mică. Avea doar treisprezece ani. Îndoielile mele se adînceau în cazul ei. Vorbele mele justificative deveneau întrebare cînd era vorba de ea: O fac pentru ea? O fac pentru ea? Aveam îndoieli că argumentul acesta mai era valabil. O palidă consolare era faptul că sora ei mi-a promis ferm că va avea grijă de ea. Însă, într-adevăr, era palidă consolarea.

Dimineaţa în care am plecat în Spania mi s-a impregnat adînc în minte. Pînă la microbuz m-a dus soţul Anielei cu maşina. Aici erau cinci persoane, afară de mine. Cu inima îndoită, cum spuneam, m-am urcat în microbuz. Primii kilometri i-am făcut pe întuneric. Apoi a început să se lumineze, iar eu mă uitam dusă pe gînduri la cele pe care le vedeam din goana maşinii: clădiri întunecate, poduri, ape, cîmpii care se luminau din ce în ce. Şi parcă acum simţeam mai adînc, mai profund natura împrejmuitoare. Cîmpia largă ardeleană răsufla ritmic după ploaie, în bătaia uşoară a vîntului, răspîndind mireasma îmbătătoare a ierbii abia răsărite, ceea ce îmi stîrnea o uşoară tristeţe. Cînd mă gîndeam la fetele mele, tristeţea creştea vertiginos, pînă la lacrimi. Microbuzul şerpuia acum după şoseaua care se strecura printre crînguri abia înverzite. Adia o boare răcoroasă, un iz sălciu, dar totodată înviorător, de frunziş putrezit la poalele copacilor.

Ne-am oprit la o parcare să ne tragem sufletul şi să gustăm ceva. Şoferul a intrat în restaurantul de acolo să mănînce. Ne-am aşezat pe nişte bănci dintr-un mic scuar. În spate era o curte cu cîţiva păuni. Din cînd în cînd păunii ţipau îngrozitor. Cîtă tristeţe îmi părea că este în acel ţipăt! În apropiere era un pîlc de arbori. Frunzele de frasin de anul trecut miroseau nu ştiu cum, a tinereţe, a primăvară şi parcă a viorele. Dar mie parcă-mi miroseau a tristeţe. Amestecul de arome felurite mă întrista atît de mult. Nu mă simţeam în apele mele, nu mă puteam bucura de aceste minuni ale naturii.

Încercam să mă gîndesc la altceva, să uit de fete, de tata... Încercam să caut cu nesaţ miresmele dragi pe care le ştiam încă din copilărie şi pe care, poate, nu le voi mai găsi unde mă duceam.

Am pornit din nou la drum. Şoferul, un băiat simpatic, şmecheros, a pus o casetă cu muzică populară. S-a umplut microbuzul de sunete voioase:

Pămîntul de pe marginea şoselei mustea de apa ploilor de primăvară. Cînd soarele sfîşia norii, se vedeau ogoarele lenevind toropite sub lumina sticloasă; parcă fumegau, învăluindu-se în aburi albăstrii. Era încă dimineaţă şi ceaţa de pe rîuri şi de pe lunci se ridica încetişor. Se învolbura în valuri-valuri şi năvălea peste dîmburi şi coline, unde se topea pe nesimţite, spulberîndu-se într-un văl uşor, albăstriu. Pe frunzele copacilor, pe capota maşinii, pretutindeni străluceau stropii grei, ca nişte alice mari.

Maria Butaciu continua cu glasul ei ferm, ţărănesc, să-mi umple sufletul de alean:

Şi natura strălucea, totul îţi bucura ochii, parcă făcea în ciuda durerii mele. Mi se frînge inima de dor după fetele mele. Pe cer nu se ivea nici un nouraş. Cîmpia înverzită, spălată de ploaie, îşi întindea sub soare veşmîntul minunat. O simţeam ca pe o mamă care alăptează - nemaipomenit de mîndră, de potolită, puţin obosită, cu chipul luminat de zîmbetul dulce, fericit şi fără de prihană al maternităţii. Însă eu eram atît de tristă, atît de tristă: Ce-or să facă fetele mele? Ce-or să facă? Dar o fac pentru ele! Pentru ele o fac!

Parcă nu mai eram eu însămi. Aiuram oare? Maria Butaciu îmi mai împlînta şi ea cuţitul în inimă:

Mi se împăinjeneau ochii de lacrimi:

Uite, eu eram mama aceea din cîntec, care nu ştie de copii, de fetele ei, mă gîndeam. Îmi curgeau lacrimi pe obraz şi vedeam printre ele norii albi tiviţi cu bucle cenuşii. Alteori norii îşi schimbau nuanţele, treceau într-un vînăt ca pe vreme de furtună sau se făceau străvezii; cîteodată păreau nişte vetre de jăratic pe cale să se stingă. Era vînt afară şi în sufletul meu. Sufla a jale şi a nelinişte.

Greu să te lupţi cu stihiile! Îmi curgeau lacrimi pe obraji, iar vecina mea m-a întrebat, oprindu-se din mestecatul unor pufuleţi:
- Vă simţiţi rău?
- Nu, nu! Mă gîndeam...
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Nu, nu! Mi-a intrat ceva în ochi.

Atunci femeia m-a lăsat în pace şi s-a apucat iarăşi de grisinele sau pufuleţii ei, nu mai ştiu. M-a iritat puţin nepăsarea ei. Apoi m-am încurajat: aşa trebuie să fim - nepăsători. Viaţa se scurge fără grabă şi indiferentă, pe făgaşul domol dintotdeauna. Îţi aduce zi şi noapte, an de an, bucurii, necazuri, frămîntări mari şi mici, dureri sfîşietoare pe care le uiţi atît de greu. Dar toate trec...

Trebuie să treacă şi despărţirea mea de fete, de tată, aşa cum treceau acum norii aceea albi tiviţi cu cenuşiu pe deasupra noastră. Şi viaţa se va repune iarăşi în vadul ei obişnuit, molcom şi măreţ. Ca totdeauna.

Aşa mă încurajam, cu puterea netăgăduită de convingere a veacurilor. Timpul le va rezolva pe toate.

Şi cît de cît mă mai linişteam...

Se făcuse noapte. Eram deja undeva prin Italia sau poate prin Franţa. Gîndul dureros la fete se mai potolise. Poate erau stele, deşi nu zăream nici una. Dar gîndul la stele îmi sporea forţa trăirii sufleteşti. Poate că în una din ele se află grăuntele trecutului meu şi al vieţii mele viitoare. Trebuie să am şi eu steaua mea călăuzitoare! Aveam conştiinţa copleşitor de puternică a faptului că sînt vie pe planetă, a bogăţiei şansei ce mi s-a dat în vastitatea creaţiei. Năucitoare constatare! Conştientizam în acest ceas că eram o privilegiată absolută, că aveam măreţul beneficiu de a trăi şi de a mă reînnoi prin iubire: pentru fetele mele, pentru oamenii buni pe care i-am întîlnit în viaţă, pentru lume. Să mă bucur de acest beneficiu!