Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pierduţi în timp! (Sau despre retardarea deliberată)


Augustin Ioan

03.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arhitectura este un condensator de timp înainte şi în timpul facerii - cu cât mai mult, cu atât mai bine - pe care îl înapoiază apoi comunităţii în durata ei lungă. Există însă şi atitudini incurabil melancolice, care par că nu îşi asumă firescul relaţiei cu timpul arhitectural. Ca şi timpul vieţii, el presupune facere şi dez-facere în cele din care casa a fost alcătuită. Cum te poţi împotrivi lui? Iată câteva "soluţii" - cu toatele inevitabil vitrege şi, se înţelege, de fapt simple paleative.

Primul este un mod al retardării: este vorba despre utopia regresiei temporale. Spre pildă, înainte de a se fi construit ditai mall-ul peste ea un distins arhitect bucureştean propunea nu doar refacerea obiectului fizic al bisericii Văcăreşti aşa cum a fost el la data demolării (ceea ce, până la un punct şi strict dintr-o perspectivă paseistă poate fi înţeles); mai multă însă, domnia sa dorea refacerea mânăstirii cu materialele şi tehnicile de construcţie ale vremii (dar, vai, în absenţa meşterilor "originari" / originali). Or, la data demolării, mânăstirea se afla la sfârşitul unui lung proces de restaurare după cutremurul din 1977. Prin urmare, refacerea acelui moment nu ne-ar reda vreun stadiu inaugural, un moment "neprihănit" al respectivei zidiri ci, dimpotrivă, unul el însuşi re-făcut.

Ne amintim că aceasta fu şi perspectiva celor ce au restaurat mânăstirile nord-moldovene în anii şaizeci. Bisericile au fost întoarse într-un stadiu "original" dar precar documentat, în proces răzându-se stadiile ulterioare întemeierilor ştefaniene sau răreşeşti. Aceste stadii - unde mai pui că întâmplate mai toate sub stăpânirea sau, oricum, sub influenţa stilistică a austriecilor, vor fi "alterat", au crezut restauratorii plini de elan patriotic, ctitoriile "pure" ale "noastre". O simplă comparaţie între Neamţul dinainte şi cel de după restaurare ne înspăimântă astăzi dar ar fi făcut mândru pe Viollet Le Duc, cel care ne-a lăsat proiectul unei "ideale" catedrale gotice, mai gotice decât nereuşitele originale medievale.

Al doilea mod este "capsula temporală". Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor. Cum? Construind acele obiecte care, supravieţuind unui interval de timp mai lung decât cel necesar descompunerii "obişnuite" a unei case, să devină abia atunci fie a) o ruină frumoasă şi înalt grăitoare despre civilizaţia care le-a edificat sau b) de-a dreptul contemporane cu viitorul, pentru că atemporale. Dar aceste din urmă ipostaze să îngăduiască kir cititorul a le expedia la rândul meu în viitor, tocmai până săptămâna viitoare.

Am parcurs de curând la Muzeul de artă modernă de la Roma o expoziţie a unui arhitect care îşi expunea cărţile de epocă (anii cincizeci şi şaizeci) din care reieşea că este chestiune de ani (ar fi trebuit să se petreacă până în anul 2000) până când vom dormi cu capul în jos navigând prin cosmos sau până când vom paşte cirezi mutante pe Marte, fiştecare locuind în iglu-ul său geodezic cu aer necondiţionat. Pe pământ va fi fost încă şi mai bine: oraşele fi-vor sferice şi, nemaifiind localităţi, se vor plimba printre nori (credea pe atunci Buckminster Fuller); se vor ridica oricum de la sol, privind de sus la ruinele în descompunere ale vechilor noastre aşezări (Yona Friedman). Cu acest prilej, vom surprinde împreună modurile în care arhitecţii şi clienţii lor vor să scape de presiunea timpului, ignorându-l cu sistemă, pentru a se prezenta la judecata de apoi a zidirilor mai noi decât contemporanii lor. Arhitectura modernă este meşteră în acest demers. O privim şi acum, aşa cum era ea la începuturile sale şi observăm că maşinile, oamenii din preajma ei s-au stins demult, dar felul în care înfruntă încă timpul este unul straniu, ca şi când în mod deliberat nu ar lua cunoştinţă de existenţa lui. Arhitectura modernă a crezut că, renunţând la decoraţie, a descoperit elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.

Nu a fost să fie aşa, dar în mod evident părea atunci că obsesii minore ale arhitecturii, precum acest lifting periodic care înseamnă restaurare a ceea ce (mai) este, vor înceta, deodată cu nevoie de "frumuseţe", alta decât - produs secundar - pura expresie a tehnologiei în dinamica devenirii sale "întru" progres perpetuu. Această expoziţie romană - pretext pentru textul meu de astăzi - dovedeşte un lucru: nici acest final al istoriei arhitecturii, dat atunci drept sigur şi perpetuu, nu a durat mai mult decât altele, dinainte şi de după el (cel mai recent final ratat este cel prezis de Francis Fukuyama). Cât despre locuirea în spaţiu, cele douăzeci de milioane de dolari pentru a ajunge pe biata staţie orbitală - care seamă mai mult cu o multitudine de triplu-ştechere cuplate unul într-altul decât cu un (singur) obiect cosmico-arhitectural - îi vor fi dezarmat deja pe bieţii baby-boomers care, la şaişopt, vor fi visat cu ochii deschişi la retragerea după pensie pe Lună sau măcar pe o orbită geostaţionară. Lucrurile sunt atât de rămase în urmă, încât nici cenuşa trupurilor lor nu vor părăsi spaţiul gravitaţiei acesteia ubicue decât cu preţul unor teribile - şi prohibitive - eforturi financiare...

Dar "teoria valorii ruinelor" a lui Speer este neîntrecută încă în a fi cea mai explicită metodă de a înfrunta timpul - pe mâna lui. Desenând o perspectivă pentru Zeppelinfeld în felul în care ar fi acesta văzut de poporul german de peste un mileniu, precum Piranesi, care desena ruinele Romei, Speer - ne-o spune în cartea sa de memorii Înăuntrul celui de-al treilea Reich - a avut viziunea monumentelor Reich-ului distruse de timp; chiar şi aşa, ele trebuiau să fie grandioase. Acceptând ca inevitabilă degradarea substanţei zidite, ştiind că şi edificiile sale vor trebui să iasă din existenţă, Speer spera că, prin folosirea unor materiale nobile, ceva din formă va mai supravieţui deodată cu acest material, spre a da seamă posterităţii de autorii arhitecturii şi de semnificaţia ei perenă. O civilizaţie mare lasă ruine impresionante, precum vedem cercetând Roma încă de la gravurile lui Piranesi încoace. Hitler a văzut în această teorie a valorii ruinelor o "logică luminoasă" şi a cerut de îndată ca toate acele edificii ridicate sub directa sa supraveghere să fie concepute din această perspectivă milenaristă.

Poate că şi ei observaseră unul din tâlcurile cele mai de seamă ale textului biblic, care dă seama despre relaţia dintre om şi zidire pe care fenomenologii au observat-o cam în aceeaşi vreme. Nu doar că ele sunt de-o fiinţă, dar şi mor împreună. Nici casele nu supravieţuiesc mult după ce sufletele dinlăuntru încetează să le mai aburească zidurile cu răsuflarea lor. Dar, mai mult decât atât, ne spune Biblia, pedeapsa cea mai cumplită împotriva unei fiinţe (individuale sau colective) nu este deplină câtă vreme nu i-ai distrus şi zidirile (casa, templul, palatele, cetatea). Mai sunt încă şi acum ţări care pedepsesc teroriştii dărâmându-le şi casele, pentru ştergerea cu totul a urmelor acelora.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer