22.05.2018
Când m-am aşezat la masă, nu ştiam ce va urma. Venisem la Strasbourg pentru câteva zile, cu treabă, şi fusesem invitat seara la restaurant de un amic care era şi el acolo, însă pentru timp mai îndelungat: "Hai să vezi cum se mănâncă pe aici". Nu sunt un mare fan al restaurantelor, devenite în mare parte doar nişte fast-food-uri cu pretenţii. De câte ori pot, prefer de aceea să mănânc acasă, dar dacă aşa suna invitaţia, am acceptat-o cu bucurie, ştiind că amicul meu este un fin gourmet. Într-adevăr, localul era micuţ, şi părea ceva tradiţional, o afacere de familie. Toate mesele erau ocupate (semn bun), iar clienţii păreau de-ai locului, oameni care vin la restaurant nu pentru că nu au ce mânca acasă, şi nici ca să vadă lume sau să fie văzuţi, ci pur şi simplu pentru că vor să guste specialităţi făcute de maeştri bucătari.

"Ce propui să mâncăm?", îl întreb pe amicul meu. "Eu nu mănânc, sunt la cură de slăbire, dar ţie îţi recomand choucroute garnie, e o specialitate alsaciană. Nimic complicat, doar varză cu cârnaţi." De acord, mi-am zis, eu, imaginându-mi o mâncare mai uşoară, de seară. "Vrei şi nişte vin?", mă întreabă amicul. "Sigur." Mi-a comandat o sticlă de Riesling. "Bei şi tu?", îl întreb. "Nu. Ţi-am spus, sunt la regim." "Păi o sticlă de vin pentru mine singur? E prea mult, mai ales că nu prea sunt băutor de vin alb." "Choucroute garnie merge perfect cu riesling-ul alsacian. Şi nu-ţi fă griji, o să vezi, o sticlă nu e mult deloc."

Am primit vinul înaintea mâncării. Imediat ce l-am gustat, mi s-a părut complet altceva faţă de vinurile albe pe care le ştiam eu - era pur şi simplu atât de "crocant", cu arome atât de intense de citrice proaspete, încât mi-am schimbat imediat impresia proastă pe care o avusesem până atunci despre vinurile albe.

Mâncarea a sosit într-un vas oval de pământ, cu capac. Vasul era atât de mare încât am crezut că s-a făcut o greşeală: "Nu poate fi pentru mine, am comandat o singură porţie." Amicul meu a râs. De fapt era o singură porţie, destul de serioasă, e drept, de varză, plus cărnurile aferente - o bucată de ciolan, una de piept, câţiva cârnaţi, şi o pereche de crenvurşti (acolo se numesc tot cârnaţi).

Mi-am pus puţină varză pe o farfurie, cu o bucată de carne alături. Am acoperit restul cu capacul, să rămână cald, deşi nu eram sigur că mă voi mai servi. Credeam că mă voi sătura din cât am luat de prima dată, fără să mai fie nevoie să mă servesc şi o a doua oară. Am făcut-o însă încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, până ce, pe nebăgate de seamă, am golit vasul. Varza mi se topea pur şi simplu în gură, iar cărnurile erau cât se poate de diferite una de cealaltă, făcându-mă să doresc să le încerc pe toate, astfel încât ceea ce la început părea o sarcină imposibilă, şi anume să golesc castronul, s-a dovedit a fi până la urmă dacă nu chiar un fleac, totuşi ceva (aproape) fezabil - mi-a mai rămas totuşi puţin din crenvurşti, pe care nu i-am mai putut termina, şi asta nu pentru că nu erau delicioşi, ci pentru că îmi atinsesem limita. Între timp, spre marea mea surpriză dădusem gata şi sticla cu vin - rar pot să beau mai mult de o jumătate de sticlă, indiferent de cât de mult stau la masă.

Trebuie să recunosc că de-a lungul timpului am mâncat varză preparată în fel şi chip, dar mai bună ca choucroute alsacienne niciodată. Prin atenţia şi rafinamentul aplicate unui ingredient "popular", ca varza, a ieşit un fel de mâncare cu adevărat excepţional. Mai simţisem lucru acesta şi la sărmăluţele moldoveneşti pe care le făcea Mamaia, mici cât un degetar, cu trei feluri de carne, şi cu un subtil amestec de condimente. Coapte încet, în vin alb, la cuptor, în vas de pământ. Pur şi simplu ţi se topeau în gură.

După un timp, când amicul meu a revenit în ţară, am avut ocazia să mă revanşez. L-am invitat la rândul meu la masă, de data asta acasă. De curând citisem un scurt text pe care-l scrisese pe blogul lui, despre cassoulet. Lăuda acolo iahnia noastră de fasole, dar spunea că tot cassoulet-ul e regele mâncărurilor cu fasole. Ideea îmi convenea de minune, fiindcă aveam şi eu chef să-l încerc. Sunt un mare amator de fasole, pe care o fac bătută, iahnie, supă. Făcusem de câteva ori şi British beans, fasolea cu melasă şi sos Worcestershire pe care o mănâncă zilnic britanicii la micul dejun, dar nu făcusem niciodată cassoulet. M-am aprovizionat cu câteva bucăţi bune de raţă, nişte cârnaţi de porc - afumaţi şi neafumaţi, nişte burtă de porc, precum şi cu restul legumelor, condimentelor şi verdeţurilor necesare, şi am pregătit fasolea ca la carte. Am ţinut-o vreo opt ore pe foc, şi am îngroşat la sfârşit sosul cu pesmet. Mi-am invitat amicul la degustare în ziua următoare, pentru că, nu-i aşa, fasolea, ca şi varza, e mai gustoasă a doua zi.

Degustarea, dublată de vin roşu de data asta, a fost un succes. Am pus vasul pe masă, şi mi-am invitat amicul să se servească. Şi-a umplut farfuria cu fasole, a pus un copan de raţă deasupra, apoi câteva bucăţi de cârnat, până când totul părea să dea peste margine. A exclamat: "Ce farfurii mici ai!" Pentru mine a fost un semn bun, şi ca probă, s-a mai servit de două ori până la finalul mesei. Adevărul este că şi eu m-am mai servit de două ori, însă cu porţii la jumătate faţă de ale amicului meu.

Ajuns acasă, amicul meu mi-a trimis reţeta lui de cassoulet: fasole cu boabe mari (eu am pus fasole cu bob mic), raţă, porc, şi miel (eu n-am avut decât raţă şi porc), gătită în vas de ceramică (a mea fusese gătită într-o cratiţă), la foc mic, minimum douăsprezece ore (a mea stătuse pe foc numai opt ore).

Rămâne ca prima dată când mai ajung în Franţa, să încerc adevăratul cassoulet, poate o să am o revelaţie.

(Bucureşti, mai 2018)

0 comentarii

Publicitate

Sus