29.05.2018
După ce a văzut bicicleta, o frumoasă Gazelle neagră de damă, bărbatul a mai făcut doar câţiva paşi, după care s-a oprit brusc pe loc, de parcă i-ar fi venit o idee grozavă. S-a întors încet şi s-a apropiat ezitant de bicicletă. Ajuns în dreptul ei, s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, după care a apucat-o de cadru cu ambele mâini şi a tras-o cu putere spre el. Nu s-a întâmplat nimic, bicicleta a rămas lipită de gardul bisericii, de care era legată cu un lanţ. Omul i-a dat drumul şi s-a îndepărtat în grabă, dând colţul pe după biserică.

Câteva clipe mai târziu a revenit pe acelaşi drum ca şi prima dată. Se prefăcea că merge liniştit, ca la plimbare, dar capul i se răsucea ca un titirez. Privea când într-o parte când într-alta, foarte agitat. A aşteptat până n-a mai fost nimeni primprejur şi a apucat cu ambele mâini de şa. A tras de ea cât a putut de tare, răsucind-o în stânga şi-n dreapta. N-a reuşit s-o mişte din loc, a săltat doar un pic spatele bicicletei. I-a dat drumul şi a plecat din nou grăbit, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că-l aşteaptă ceva urgent, care nu mai poate aştepta.

Privisem totul de la fereastră. Când sunase telefonul, mă ridicasem de la birou ca să-mi dezmorţesc puţin oasele şi să-mi odihnesc câteva clipe privirea. Bărbatul în negru nu-mi atrăsese la început atenţia printre cele câteva mame cu copii şi cei doi-trei vârstnici ieşiţi la plimbare pentru a se bucura de frumoasa dimineaţă de început de vară.

Tocmai îmi terminam convorbirea telefonică şi mă pregăteam să revin la masa de lucru, când l-am văzut deschizându-se la pantaloni şi dând imediat drumul unui jet de urină pe zidul bisericii.

Destul de înalt şi de solid, să fi avut în jur de patruzeci de ani, era îmbrăcat sport, dar mai degrabă murdar şi ponosit, în negru din cap până-n picioare - pantofi, pantaloni scurţi, tricou, şapcă de baseball. Barba neagră, stufoasă, crescută în neorânduială, contribuia şi ea la aspectul pe jumătate trist, pe jumătate ameninţător al acestui om.

Am rămas la fereastră, aşteptându-mă să plece după ce-şi termină de făcut nevoile. Atunci descoperise el bicicleta. Trăsese mai întâi de ea, apoi de şa. Prezenţa lui bătea la ochi, eram sigur că nu va mai reveni. Cu toate astea, l-am văzut venind şi a treia oară. De data asta s-a înfipt bine cu picioarele în pământ chiar lângă bicicletă, s-a uitat o singură dată scurt peste umăr, după care a început să smucească cu putere şaua, rotind-o sec stânga-dreapta de atâtea ori de câte a fost nevoie ca să reuşească s-o smulgă din locaşul ei. N-am apucat să mă gândesc ce ar trebui să fac, că el a şi luat-o la fugă în direcţia de unde venise. Strângea şaua la piept, alergând cât îl ţineau picioarele. Bicicleta descompletată a rămas într-o rână, cu roata din spate căţărată uşor pe postamentul de piatră al bisericii.

*
Cu câteva zeci de ani mai devreme, tot în Bucureşti.

Eram trei băieţi în curte care ne dusesem împreună să ne cumpărăm câte o bicicletă Favorit de semicurse. Două albastre, şi una roşie. Eram toţi tare mândri de ele. Ieşeam zilnic să pedalăm, uneori la Băneasa, alteori mai departe, până la Snagov sau chiar şi mai departe. Ca să nu obosim, schimbam periodic trena, după o vreme cel din faţă trecând în plasă.

Tocmai trecusem în plasă, când, pe o stradă semi-abandonată de margine de Bucureşti, doi puradei îmi sar în faţă, despărţindu-mă de ceilalţi doi prieteni ai mei, care şi-au continuat drumul fără să-şi dea seama că m-au pierdut. Frânasem brusc, bucuros să-i feresc pe puradei, dovedindu-mi astfel reflexele, dar şi calitatea frânelor şi cauciucurilor. N-am reuşit să mai plec de pe loc, fiindcă puradeii au început să-şi facă de lucru cu bicicleta mea, puneau mâna pe ea, se minunau ce frumoasă e, mă întrebau cât costă una. Începusem să intru la bănuieli, când mi-am dat seama că unul din puradei dispăruse din raza mea vizuală. L-am redescoperit în spatele meu, cotrobăind de zor în geanta mea de scule. Prins asupra faptului, a izbucnit în râs şi a luat-o la fugă cu cheile din trusă. Le flutura victorios deasupra capului când s-a făcut nevăzut printre cocioabele din cartier. Mă întorc taman la timp să-l văd pe celălalt cum tocmai îmi desprindea pompa de pe cadru. O apuc şi eu în ultima clipă. Tragem de ea, el de un capăt, eu de altul. Incomodat de bicicleta pe care eram călare şi pe care o ţineam cu o mână, mă dezechilibrez şi sunt gata să dau drumul pompei ca să nu cad cu bicicleta peste mine, când puradelul îi dă el primul drumul şi se face nevăzut printre case. Înţeleg de ce doar când îi văd pe prietenii mei apropiindu-se în viteză. Îşi dăduseră seama că lipsesc şi reveniseră să mă caute.

Ajuns acasă, am dat jos de pe bicicletă frumoasa gentuţă de scule, n-ar mai fi avut nici un rost s-o mai ţin legată de şa, aşa goală cum era.

(Bucureşti, mai 2018)

0 comentarii

Publicitate

Sus