Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mobila de sufragerie (partea a III-a)


Carmen Botoşaru

05.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte partea a II-a a povestirii Mobila de sufragerie .

De trei zile, Rodica stătea în pat, zicea că e răcită şi nu poate să meargă la plajă. Era ţâfnoasă, cu nimic nu puteai să îi intri în voie, îi repezea pe toţi, singurul răspuns pe care îl dădea la orice întrebare era:
– Lasă–mă–n pace!

Soră–mea era foarte pornită împotriva ei, şi îmi şoptea mie:
– Mamăăă, dacă ar fi asta copilul meu, aş bate–o toată ziua, de dimineaţă până seara. Zău, aş bate la ea ca la fasole! Cum e răcită, dacă nici nu–i curge nasul, nici nu tuşeşte, n–are nici febră, nu ia nici un medicament? M–a trimis pe mine să–i aduc un pahar cu apă, cică ea nu poate să se dea jos din pat, că o doare burta. Uitase că e răcită. Eu nici nu cred că e bolnavă. Se preface. N–am mai văzut asemenea sclifosită.
– Da, fată, ştiu. Şi, dacă tot stă atâta acasă, ar putea şi ea să şteargă praful pe mobila de sufragerie, să nu mai curăţăm noi după ea.
– Chiar. M–a pus mama pe mine, iar, să şterg toate amprentele de pe servantă şi de pe geamul de la vitrină. Tu ştii cât am frecat? Mă durea mâna... Că ştii că mama e opsedată să lucească mobila, să nu fie nici un fir de praf pe ea şi nici o amprentă... Da’ ce? Dorm eu în sufragerie? Nu doarme Rodica? Ea să lustruiască! Păi ce sunt eu, sluga ei? Nesimţita pământului...
– Taci, fată, să nu te–audă...
– Şipi cepe dapacăpă măpă apaupudepe? Măpă dopoaparepe îpînîpî fupundîpî, o lua soră–mea pe limba păsărească, pe care o ştiam amândouă la perfecţie şi în care ne vorbeam ori de câte ori aveam secrete importante.
– Ştipiupu, fapatăpă... Nipicipi epeupu nupu popotîpî săpă opo supufăpărîpî... Sepe dăpă maparepe, dapa epe opo proapastăpă făpărăpă peperepechepe.
– O prefăcută... Şi tanti Meri... prea îi caută în coarne... N–o doare nimic, îţi spun eu! Dac–ar durea–o, nu i–ar mai arde să iasă seara să stea la palavre.

În fiecare seară ne adunam cu toţii afară, la o masă aflată sub bolta de vie. Tata tăia, de fiecare dată, o pepenoaică imensă, lunguiaţă, cu o coajă groasă, verde deschis – aveam o mulţime de pepenoaice, pe care le ţineam în cămară, la răcoare, cumpărate de la nenea Stan, care avea bostană şi care avea o producţie uriaşă din care mai şi vindea, prin cartier, iar tata era clientul lui în fiecare an, lua multe–multe pepenoaice, câtorva, la întâmplare, le făcea chiar şi ţăncuşă – o tăietură adâncă, în formă de triunghi – să le verifice dacă sunt coapte. Miezul era roşu aprins, zemos, dulce şi rece. Eu îmi mărunţeam felia în bucăţele, apoi scoteam cu vârful cuţitului toate seminţele şi de–abia pe urmă mă apucam să mănânc, plescăind; la sfârşit rodeam coaja, până nu mai rămânea nici o urmă de miez roşu pe ea, mă murdăream împrejurul gurii, de la o ureche la cealaltă şi, deseori, zeama mi se scurgea pe bărbie şi apoi pe piept, aşa că mai primeam câte o smucitură de la mama sau măcar câte–o privire dojenitoare.

Noi, copiii, căscam gura şi ascultam la cei mari, câteodată neînţelegând mare lucru din discuţiile lor despre cum este viaţa la Bucureşti şi în provincie, despre neamuri, unele ajunse bine, altele amărâte, despre copii şi concedii, despre tinereţea lor, despre morţi şi parastase, nunţi, cumetrii şi botezuri, despre cum s–au certat Fila şi Lucreţia, şi câte altele.
– Ce bine de voi că aveţi de toate în grădină! Ştiţi ce scumpe sunt zarzavaturile şi legumele la Bucureşti? Aci doar întinzi mâna şi aduni pătrunjel, ceapă verde, roşii. Imediat faci o salată şi nu te costă nimic. Mai scoţi şi–o felie de brânză de la putinică şi gata masa. Poţi să faci şi bulion pentru iarnă, să pui şi gogonele în saramură. Şi câte şi mai câte. La Bucureşti trebuie să scoţi banii din portofel pentru orice. Şi nu mai zic de carnea de găină, dragă, are alt gust când îţi creşti orătania pe bătătura ta, la ţară. Şi ouăle, ce mai gălbenuş... Păi ce? Checurile mele ies aşa galbene ca ale tale, Nina? De unde! Dacă vreau să iasă aşa, musai trebuie să pun un vârf de cuţit de şofran! Pe când ale tale sunt naturale...

– Da, dar şi cât muncim... Trebuie udată grădina în fiecare zi, trebuie smulse buruienile, apoi săpate iar, toate plantele, cu săpăliga. Ştii cum mă doare mijlocu’? În palme am bătături! Ia uite tu ce mai manichiură ai... Roşiile, vezi bine, trebuie copilite, pe urmă legate pe araci. Nimic nu creşte la voia întâmplării. Şi să ştii, Meri, că şi noi dăm bani pe seminţe, pe răsad, pe arpagic. Nu ni le dă nimeni gratis. Costă...
– Oricum, nu costă astea aşa mult. Iar de muncă... cine nu munceşte?
– De găini şi porci, nu mai vorbesc cât e de rânit. Şi câţi bani cheltuim pe mâncarea lor. Că trebuie să le luăm şroturi de soia şi de floarea–soarelui, gozuri, tărâţe, porumb. Pe urmă paiele pentru aşternut.
– Da, dragă. Ştiu. Că şi eu sunt de la ţară, toţi suntem de la ţară. Ştiu şi eu cum se creşte un animal şi că e mult de muncă. Da’ vreau să spun că voi munciţi cu folos. Progresaţi. Şi mâncaţi şi bine, şi sănătos. Şi noi muncim, da’ nu se vede mai deloc. Serviciu’ ăsta, zi de zi, e tare obositor. Da’ chiar aşa, Nina, tu de ce nu–ţi iei servici?

Întrebarea asta nu îi convenise mamei, asta era sigur, pentru că îi răspunsese cam repezit mătuşii mele şi, mai târziu, în bucătărie, o auzisem zicând către tata, pe şoptite:
– Şi Meri ce se amestecă în viaţa mea? Ce–i pasă ei că am servici sau n–am? Ce? I–am cerut vreodată ceva? Dacă aveam servici, cine–o mai slugărea două săptămâni pe an, cât face ea băi şi tratament cu nămol? Iar ei nu se gândesc, când vin, să le aducă măcar câte–o ciocolată la copiii ăştia. Vin cu mâna–n fund. N–am nimic cu ea, dar să–şi ţină gura, că n–a întrebat–o nimeni ce părere are...
– Hai, Nina, lasă că a zis şi ea aşa...
– Crezi? De ce îi ţii partea?
– Nu–i ţin partea. Da’ ce rost are discuţia asta? Lasă şi tu un pic de la tine, că ei sunt musafiri. Şi–aşa, mâine pleacă şi vă mai vedeţi peste–un an.

Tanti Meri nu abandonase însă uşor ideea cu serviciul, ţinea să arate că are dreptate:
– Eu aş înnebuni să stau numai acasă. În afară de asta, un salariu în plus, în casă, se simte.
– Şi de astea mici cine să aibă grijă? Să mai crească Puica, ea e mai firavă, mai sensibilă, tot timpul e bolnavă. Uite, acum trebuie să–i fac operaţie, să–i scot amigdalele. Ştii şi tu cum e: ai copii, ai greutăţi.
– Fugi, dragă, de–aci. Da’ de ai mei cine crezi că are grijă? Nimeni! Umblă cu cheia de gât. Şi viaţa în Bucureşti nu se compară cu asta de la ţară...

Nu înţelegeam de ce spuneau mereu despre noi că stăm la ţară. Mă simţeam jignită şi îmi era ciudă, pentru că şi noi stăteam la oraş. Şi noi aveam blocuri, cu patru şi cu zece etaje, cum erau şi la Bucureşti. Era adevărat, oraşul nostru era mult mai mic, nu avea tramvaie şi troleibuze, iar autobuzele erau foarte puţine, însă asta nu însemna că noi eram nişte ţărani. Desigur, ei erau mai deştepţi, mă gândeam eu, când îi auzeam vorbind despre cum se merge prin Bucureşti şi mă miram cum de ştiau ei toate maşinile, cum de le ţineau minte:
– Iei o sută cinciu’ de la Gara de Nord şi ajungi direct, nu trebuie să mai schimbi.
– Nu, dragă, o sută cinciu’ ocoleşte mult şi e şi aglomerat. Mai bine iei tramvaiu’ douăşase două staţii şi pe urmă troleu’ nouăzeci.
– Da, ai dreptate, da’ troleu’ merge ca o căruţă de încet. Mai bine iei o sută douăştreiu’ până la Eroilor si apoi trei sute şaişoptu’ sau o sută şaişoptu’.
– Sau o sută douăjdoiu’, o sută două şase, dar astea vin mai rar.
Până la urmă, nenea Gigi se amestecase şi el în discuţia cu serviciul, încercând să–i pună capăt, pentru că femeile păreau din ce în ce mai ambalate.
– Fiecare şi le ştie pe–ale lui, aşa că face omu’ cum crede că e mai bine pentru el şi pentru familia lui.
– Înseamnă că n–au nevoie de bani, dragă. Altfel nu se explică. Copiii, dacă e să înveţe carte, învaţă şi neîmpinşi de la spate. Uite, cu Rodica nu am avut probleme. Nu că e fata mea şi o laud, dar chiar aşa este: habar n–am avut când şi–a scris şi şi–a învăţat. Acum e la liceu, bine–mersi, mâine–poimâine dă treapta, pe urmă bacu’, iar eu nu ştiu când a învăţat fata asta. Nu că e copilu’ meu, da’ e foc de deşteaptă şi de harnică. E, cu Sănducu e altă treabă. Şi el este extraordinar de deştept, dar e lasă–mă să te las. Brânză bună în burduf de câine. Dar aşa sunt băieţii, mai leneşi, trebuie să te mai ţii după ei, să–i mai controlezi. Ia zi, Sănducule, mai ştii să socoteşti? Că ce ne–am mai chinuit anu–ăsta cu adunarea şi scăderea... Veneam seara şi repetam cu el la citire şi la aritmetică, până adormea cu capul pe masă.

Sănducu mai ştia să socotească. Şi, ca să ne arate tuturor că în vacanţă nu uitase nimic din primul lui an de şcoală, a doua zi, în timp ce toată lumea se foia în jurul maşinii, încărcând bagajele de plecare – pachete cu zarzavaturi şi legume, găini tăiate, pepenoaice şi sticle de vin –, el nu se vedea pe nicăieri.
– Unde–o fi copilu–ăsta? Sănducuuu... Sănduculeee... Hai, mamă, că trebuie să plecăm. S–o fi dus în casă? zise tanti Meri, intrând să îl caute.

În câteva secunde izbucniră ţipetele mătuşii şi orăcăiala ca din gură de şarpe a lui Sănducu. Auzind larma, am alergat cu toţii în casă, speriaţi.
– Uite ce–a putut să facă!!! Uite ce–a putut să facă!!! striga tanti Meri ca scoasă din minţi, tremurând, şi roşie la faţă.
Săndel luase cheia de la vitrina din sufragerie şi scrijelise cu ea, pentru eternitate, mare, adânc şi clar, pe uşile lăcuite şi strălucind de curăţenie ale servantei: 10 + 10 = 100.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer