Strada VASILE LASCĂR

Din Rossetti, în plină intersecţie, se aude un ropot de înjurături care au la bază cuvântul câine. "Mânca-te-ar câinii" e laitmotivul care dă prioritate altor cuvinte fără legătură cu câinele. Pricina e un sens giratoriu care, uneori, nu are sens să fie respectat, pentru că locuitorii planetei România nu cred în semne, ci în homeopatie. Aşa că fiecare trece cum poate din Rossetti pe Vasile Lascăr.

Fost ministru de Interne în două legislaturi, dar şi ministru de Finanţe timp de treisprezece zile, în martie 1897, Vasile Lascăr a înfiinţat legea organică a Poliţiei Române. Studiase dreptul la Sorbona, a practicat avocatura la Târgu-Jiu, urma să fie un precursor al lui Vasile Blaga, despre care nu ştim dac-a urmat şcoala "Vasile Lascăr", din Câmpina. A murit în primăvara răscoalei de la 1907, de infarct politic, sau policardic (avea, ca orice român, şapte inimi în pieptu-i de aramă, aramă dată uneori chiar pe faţă). Modelul său a fost poliţistul francez cu cozoroc numit flic.

Pe Vasile Lascăr e foarte uşor să circuli cu o ceaşcă de cafea în mână, printre maşini garate oblic, perpendicular pe fostul ministru sau oprite oricum. Când ninge, evident. În celelalte anotimpuri, orice cetăţean poate să conştientizeze efectul pierderii punctului de echilibru, alunecând pe-o etichetă, pe-o frunză, pe asfaltul încins sau crăpat. În vitrina unei sucursale a RAPPS se văd cuiere, scaune şi clienţi cu cravată. Un bătrân ascultă nedumerit melodia de la o variantă mai veche a unui telefon Nokia: "Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii"... Poartă pălărie, o cămaşă-n carouri, ochelari cu lentile mov şi se lasă purtat în voia unei sacoşe pline de cereri şi cu plângeri. Un felinar se sprijină de colţul Centrului de Testare Auditivă. O pisică birmaneză traversează strada Vasile Lascăr mieunând a foame. Sare pe-un zid îngust. De-acolo, se lasă lin în spatele unei porţi pe care scrie: Atenţie! Câine rău. Casa părăsită, cu bulină roşie şi încadrată în clasa-ntâi de risc seismic o-nghite tăcut. Alături, o altă clădire, cu ferestre noi, perdele moi, şi-un înger din fier forjat clasa-ntâi fără nici un risc.

Lângă Mother Zone, o altă căsuţă s-a lipit cu urechea, cu trompa lui Eustachio, cu tabla de pe acoperiş de un bloc cu aer britanic. Înceţoşat. Ironic. Cu vapori de oh my god pe la stucaturi. Pe pervazul uneia dintre ferestre se scurg literele negre ale unui ziar: kgb s-a privatizat, lumea medicală e împotriva eutanasiei, lupta băncilor cu timpul, psd nu s-ar scinda, va începe construcţia celui mai mare teren de golf... Cu lopăţica şi tot Ministerul Turismului. Doi copaci cu trunchiurile în v şi-ar rotunji şi ei scoarţa în u sau d sau r... Vizavi, la restaurantul japonez MJU, în gri şi alb, o fată mai periculoasă decât o prăpastie spală vase cu desene de flori de cireşe amare. La o măsuţă cu sushi, un copil face baloane din sushi, tatăl înghite bucăţi mari de sushi, mama croşetează un sushi, patronul levitează printre alge într-un fad dream-sushi congelat. În restaurantul Habibi, o altă familie bea cafea hell (sămânţa dragostei), dar mult prea târziu