13.08.2018
Dorinţa de a vedea finala Campionatului Mondial de Fotbal nu ne e satisfăcută a doua zi, 15 iulie 2018. La ora meciului suntem în aeroportul Trieste, aşteptând-o pe Em, care vine de la Amsterdam, via München. Dezamăgirea e mare, dublă. Nici urmă de transmiterea TV a meciului, iar clădirea aerogării, relativ nouă, elegantă, mai mică decât cea din Cluj, arată ca o hală goală. Puţini pasageri, un singur bar ce stă şi el să agonizeze din lipsă de clienţi. Atmosferă de periferie, de amorţeală şi plictis. Şi chiar ne plictisim căci aflăm exasperaţi că trebuie să aşteptăm trei ore avionul din München care nu se poate înălţa de la pământ din cauza unei furtuni. Mă aşteptam ca Aeroportul Friuli Venezia Giulia - Trieste să fie mult mai animat, mai ales că deserveşte zona de nord-est a Italiei, până la Veneţia sau localităţi din Slovenia şi Croaţia. Dar nu, soarele torid a ucis orice mişcare, orice zbor, orice adiere. În parcarea Aeroportului "Avram Iancu" din Cluj abia dacă poţi găsi un loc de parcare la orice oră din zi sau din noapte, deşi parcarea s-a extins ca şi aerogara de mult timp. Aici dacă sunt 30 de maşini parcate şi două autocare. Atât. Ne acomodăm cu pustiul şi cu lipsa microbiştilor. Totuşi, patru tineri strânşi în jurul unui laptop urmăresc finala. Apelăm şi noi la laptop ca să fim din nou dezamăgiţi. Meciul se încheie 4-2 pentru Franţa. În tribuna oficială, Emmanuel Macron şi frumoasa preşedintă a Croaţiei, Kolinda Grabar-Kitarović, îşi strâng mâinile diplomatic, "prieteneşte". Em vine cu rucsacul ei şi dintr-o dată Le petit lion e supraîncărcat, dar rezistă, nu face fiţe.

Pornim spre Motovun, cetate medievală din centrul peninsulei Istria, Istra în croată, teritoriu mult disputat din Antichitate până în Al Doilea Război Mondial. În epoca modernă a aparţinut Italiei, apoi Iugoslaviei. De fapt, toată peninsula arată (peisaj, arhitectură, floră) ca o Italie în care se vorbeşte altă limbă decât italiana. Greşesc. Se vorbeşte şi italiana. În cimitirul din Motovun, marcat de la distanţă de chiparoşi bătrâni, (constat a doua zi) sunt îngropaţi mulţi italieni. Ocolim vreo 80 de kilometri până să urcăm pe colina destinată înnoptării, unde stă cocoţată de veacuri cetatea Motovun. Suntem cazaţi în cetate, aproape de piaţa centrală. Străzile înguste, în pantă severă, slab luminate, pun în evidenţă macadamul vetust întins între ziduri fantomatice, atinse de misterul nopţii de iulie. Am ajuns în "evul mediu întâmplător", nu în piesa lui Romulus Guga. Clădirile din interiorul cetăţuii poartă cu demnitate, fidel amprenta timpului ca cetatea Sighişoarei. "Aproape fiecare deal din Istria Centrală ascunde în vârful ei o cetate sau ruinele ei" citesc într-un ghid turistic. Noi am urcat în două din ele: Motovun şi Buzet.


Ne trezim în marşul nesfârşit al turiştilor care au cucerit cetatea fără arme sau strategii militare şi mişună peste tot bezmetic de parcă n-ar vrea să rămână un colţişor nedescoperit de curiozitatea lor insaţiabilă. Ei pun stăpânire treptat pe centrul cetăţii, pe străzi şi terase, pe puţinele buticuri cu suveniruri, pe parcările şi aici neîncăpătoare. Găseşti maşini din Hrvatska (i.e. Croaţia), Germania, Belgia, Olanda, Cehia, Polonia oprite pe fiecare fâşie rămasă liberă de pe marginea drumului. Casele vechi sunt transformate în apartamente pentru cazare. Întâlneşti la tot pasul, pe pereţi, inscripţia Sobe - Camere, iar pe indicatoarele de străzi scrie ulica şi via, ca altădată în Clujul copilăriei str. şi uca. Bilingvismul public a biruit pretutindeni ca o necesitate a convieţuirii. La noi e straşnic păzit de naţionaliştii de serviciu.


Hoarde de turişti unguri, japonezi, nemţi rad tot de prin restaurante. Prânzim şi noi pe o terasă cu vedere spre depărtările înverzite. Rhapsody in green şi in blue. Comandăm o ciorbă istriană (ni se spune), specialitatea casei, calamari şi bere Karlovacko. De fapt, specialitatea istriană lăudată de ospătar este o foarte bună ciorbă de fasole, banală, internaţională în cele din urmă. Majoritatea croaţilor sunt romano-catolici. Vizităm biserica Sfântul Ştefan din piaţetă cu turnul ce pare nefinisat, de un gri posomorât, şi cu întărituri metalice exterioare, cu aspect de colţari ruginiţi. În apropiere e hotelul Kastel cu un mic şi cochet SPA, unde ne bălăcim în timp ce afară plouă.


Drumul din ziua următoare e spre Buzet şi chiar mai departe până la râul Mirna cu apa de un albastru tulbure ce curge printre stânci de calcar şi păduri nesfârşite. Facem o drumeţie de şase kilometri pe malul râului şi curajoşii, Lucian şi Em se aventurează să facă baie într-o bulboană cât un lac adâncit între stânci.


La întoarcere urcăm cu Le petit lion în Buzet (tot o fortăreaţă tip Motovun, ceva mai mică, lipsită de turişti). Străduţe pustii fără macadam, aici sunt asfaltate. Găsim cu greu un restaurant tocmai când începe ploaia. Când cerem vestita (credem noi) ciorbă istriană (pe care o consideram deja, după informaţiile primite, o specialitate a zonei), chelnerul nu priveşte mirat. N-a auzit despre aşa ceva.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus