28.08.2018
"Puteţi să anunţaţi că aveţi o problemă la sunet în sala 13?"

Mă întorc eroic, urc scările până la rândul nouă, unde stăm noi. Sunt salvatoarea acestui public. Am o mantie de priviri recunoscătoare pe umeri. Pe bune, ce s-ar fi făcut toţi părinţii ăştia disperaţi cu copii mici fără mine?
"Le-ai zis?"
"Da."
"Şi?"

Şi se rezolvă. E drept, după mai multe minute şi cu luatul filmului de capăt. Am venit la The Incredibles 2 cu ochelarii mei 3D şi mintea pregătită să evadeze din sală imediat ce se stinge lumina. N-a prea fost cazul. Dincolo de glazura Pixar sunt nişte straturi ca de beton (armat) în povestea asta cu o familie de supereroi, care intră într-un oarecare impas (organizatoric, emoţional, culinar) când Domnul Incredibil se oferă galant să aibă grijă de copii cât timp reflectorul se mută pe soţia lui. Altfel spus, ea munceşte mai mult, el stă mai mult acasă. Chestie care, oricât ar vrea să lupte cu clişeul şi să fie un tată (post)modern, lui îi repugnă profund (asta cu copiii, mâncarea sănătoasă, şcoala şi găsitul ghetelor / şosetelor / jucăriilor pierdute rămâne, istoric vorbind, o treabă de mame, deloc incredibilă şi complet lipsit de eroism). Şi pe care ea o adoră. Fata Elastică (soţia Domnului Incredibil) e cel mai adesea o trambulină pentru acrobaţiile soţului ("Propulsează-mă, te rog!"). O eternă abonată la locul doi.
"Dar şi eu am fost bună! Foarte bună!" se revoltă ea, la un moment dat, între două acte eroice.
"Da, iubito", i se răspunde, "dar el e Domnul Incredibil".

În sfârşit, pe Fata Elastică o cheamă Fata Elastică şi pentru că e tentaculară, specializată în multitasking (manevrează copiii, criminalii şi egoul Domnului Incredibil cu o experienţă deloc de invidiat) şi competentă în lipsa de glamour a mărunţişurilor domestice. În mod firesc, când Fata Elastică pleacă să facă lumea mai bună şi Domnul Incredibil rămâne să facă teme şi să se declare învins în lupta dreaptă cu meniul zilei şi cu hachiţele unor copii hiperactivi (incredibili, la rândul lor) lucrurile se complică. Sunt multe adevăruri şi jumătăţi de adevăruri între două înfruntări cu laser, gheaţă, foc şi iar laser, hipnoză şi luptă mocănească în costume de designer.


Când figura Domnului Incredibil se boţeşte într-un fior de epuizare casnică, între un bol cu cereale şi tenebroasa lume a fracţiilor, în timp ce Fata Elastică dă interviuri şi se complace în imaginea starului care pluteşte de la un post de televiziune la altul, într-un nor de pudră, în mintea mea se deschide o fereastră, ca un soi de pop-up, de metatext neanimat. Alain de Botton în dialog cu Krista Tippet. Nu mi-a plăcut deloc interviul. Probabil una din cele mai sumbre viziuni asupra vieţii de cuplu peste care am dat în ultimul timp. Aproape că îl suspectez pe Botton de o criză personală. Pentru el, compatibilitatea nu e un dat, ci un fel de muncă herculeană, o probă de anduranţă. Doi indivizi foarte puţin eroici îşi reunesc imperfecţiunile, toarnă pe deasupra roluri social prestabilite, condimentează haosul ăsta cu orgoliile, ambiţiile şi aşteptările proprii şi se iau la trântă cu răufăcătorii, adică, în cele mai multe cazuri, provocări financiare şi administrative, presiunile unor eventuale cariere în desfăşurare, responsabilităţile educaţionale. Multe lucruri de rezolvat în foarte puţin timp, cel mai adesea fără forţa Domnului Incredibil şi fără adaptabilitatea Fetei Elastice. Noi, oamenii obişnuiţi, cărora nu li se lungesc membrele şi care nu-şi umflă tone de muşchi, păşim cu un dram consistent de inocenţă, apud Botton, în ecuaţia asta care presupune abilităţi contabile, psihologice, sanitare şi gospodăreşti măcar semiprofesioniste. Botton crede că, în cele mai multe cazuri, va exista dezamăgire. Obiectul iubirii noastre romantice va da imperfect cu mopul. Îi va da copilului acadele pe ascuns când noi ne vom da de ceasul morţii să-i băgăm pe gât cubuleţe de sfeclă şi bastonaşe de morcovi. Sau, ca în cazul Domnului Incredibil, va uita un singur tricou roşu între rufele albe şi le va face pe toate roz. Şi de-aici scandal, acuze, extrapolări. Pentru că iubirea nu era despre asta. Nu avea nimic de-a face cu ştiinţa celuilalt de-a face supă sau de-a schimba becuri. Altfel spus, cotidianul şi viziunea romantică asupra cuplului intră, mai devreme sau mai târziu, în coliziune. Undeva, pe drum, s-a produs o eroare. Ei bine, Botton crede că eroarea e firească şi inevitabilă. Să ţi-l imaginezi pe celălalt ca pe un etern punct de sprijin, sau de propulsie, fără aspiraţii proprii şi nevoi (mărturisite sau nu) de spotlight, adică static, neschimbat, e la fel de grav ca a te imagina în rolul imuabil de supererou cu normă întreagă.

De fapt, Domnul Incredibil nu ştie cât de greu e să faci teme şi să gestionezi dramele copiilor pentru că e prea ocupat să salveze lumea. Ceea ce, după orice standarde, e mai important decât mâncarea organică şi mersul maşinii de spălat. Fata Elastică, la rândul ei, nu ştie cât de mare e atracţia admiraţiei publice, a ovaţiilor, a reflectoarelor, a salvării lumii. Când vine şansa ei, o ia valul.

Fata Elastică se crede mai de casă decât e de fapt. Domnul Incredibil se crede mai deschis la minte decât e de fapt. Fiecare din ei se cunoaşte prea puţin şi îl cunoaşte prea puţin pe celălalt. Nu înţelege problemele, tentaţiile şi slăbiciunile celuilalt. Ceea ce nu înseamnă că nu se iubesc. Înseamnă doar că un cuplu, în viziunea lui Botton, trebuie să-şi perfecţioneze continuu compatibilitatea şi să nu înţepenească în roluri predestinate, dacă vrea să nu se acrească înainte de vreme. Şi mai înseamnă un lucru - şi anume că aşteptările prea mari duc, inevitabil, la deziluzie. Că nimeni nu poate fi mereu Fata Elastică. Sau Domnul Incredibil. Cuplu înseamnă doi. Adică trebuie să fie loc pentru amândoi pe canapea. Din două viziuni trebuie să se nască una şi nu una s-o sufoce pe cealaltă. Altfel totul devine incredibil... de trist.

Eram oricum cam tristă când m-am dus la filmul ăsta. Tocmai am terminat Singura poveste, de Barnes, care m-a lăsat cu sentimente foarte amestecate. E şi acolo un adevăr (sau o jumătate, cine ştie), despre cum e pe lume echilibrul ăsta ciudat între iubirea romantică şi viaţa fără superputeri.

"Chiar dacă era un fiasco, chiar dacă se fâsâia, chiar dacă nu mergea sau dacă existase din capul locului doar în mintea celui îndrăgostit, asta n-o făcea cu nimic mai puţin reală. Şi era singura poveste."

Cartea lui Barnes e traversată de iubire, de violenţă, dependenţă, tandreţe, depresie, iar dependenţă, înstrăinare, despărţire, întoarcere, alcool, minciună, exasperare şi ideea, niciodată abandonată, că nu există mai mult de o poveste care-ţi modifică ADN-ul emoţional, capacitatea de negociere, spaimele, fanteziile, aşteptările, felul de a suferi sau de a-ţi verbaliza vulnerabilităţile. Dorinţa de a salva lumea. Sau generozitatea de a-l lăsa, chiar şi pentru o clipă, pe celălalt să o salveze în locul tău. Şi, în cele mai bune din cele mai bune cazuri, cele care se întâmplă o singură dată la un milion de ani, superputerea de a te lăsa, la rândul tău, salvat.

În textul lui Botton, fiecare din cei doi membri ai cuplului se retrage eroic sub o carapace, simţindu-se neînţeles şi neiubit, bifând minusuri după minusuri pe lista lucrurilor la care partenerul nu excelează. În majoritate, lucruri la care nu excela de la bun început, dar care au devenit deranjante abia în timp. Abia atunci când eşecul s-a creionat ca o a doua carieră de care celălalt se achită cu conştiinciozitate. Renegocierea nu e o opţiune. Eroarea e fatală, chiar dacă iubirea, în sine, rămâne singura poveste.

Pe ecran, Fata Elastică s-a împăcat cu Domnul Incredibil. El şi-a recuperat Incredimobilul, ea se ocupă, din nou, de rufe. Totul e bine.

0 comentarii

Publicitate

Sus