Cristian Pătrăşconiu: Ce sunt şi care sunt marile edificii în sens religios ale Marii Uniri?
Augustin Ioan: Edificiile de acest gen sunt prilejuite de Marea Unire, sunt consecinţa acesteia. Apoi, după Marea Unire, dublîndu-se practic suprafaţa României, ea a înglobat teritorii foarte diverse, urbanistic în primul rînd. Transilvania, ca şi Banatul, a venit cu un aport urban semnificativ şi, în acelaşi timp, sensibil diferit, dar în sensul pozitiv al termenului. Zonele aceste vin cu acest front de provocări noi şi aceasta înseamnă că avem, practic, o altă jumătate de ţară care trebuia gîndită şi integrată într-un soi de discurs identitar cît mai unitar; integrarea, în sensul unităţii naţionale, pe de o parte, şi, pe de altă parte, autocefalia Bisericii Ortodoxe (1925) au fost motoarele unui proces foarte intens de construire de lăcaşuri de cult. Mai semnalez şi proporţia acestor construcţii: a existat dorinţa puternică, instituţionalizată, de a se construi mare, la nivel de oraşe mari, uneori chiar provocînd arhitectura şi pieţele preexistente. Spre exemplu, Clujul - unde se construieşte ceva foarte mare şi cu referinţe din afara ţării, căci acolo ai Cupola Pantheonului. La Tîrgu Mureş apare o cruce greacă înscrisă, apoi; de asemenea, la Timişoara, apare o catedrală... bucovineană. În Banat!
Mai e ceva interesant: după Marea Unire, statul vorbeşte, prin arhitectură, într-un fel, iar Biserica Ortodoxă vorbeşte într-alt fel, oarecum diferit.
C.P.: Adică?
A.I.: Să dau un exemplu din anii 1930. Statul asumă un tip de discurs apropiat de ceea ce făcuse Musollini cu un deceniu în urmă, în Italia. Pieţe urbane, modernism clasicizant, modernism conservator, un discurs raţionalist; acolo era evidentă referinţa romană. Ei bine, la noi, un deceniu mai tîrziu, nu doar arhitecţii lui Carol al II-lea, ci şi anturajul, cu toţii spun: şi noi suntem latini; avem aceeaşi îndreptăţire să ne folosim de referinţa latină, ca şi italienii. "Fratele vitreg, de la altă mamă", cum ar spune englezii. Sau, altfel spus: avem acelaşi bunic. Ba chiar mai mult: fiindcă la mine, în România, ecartul de civilizaţie e mai mare, am şi mai mare nevoie să mă revendic în acest fel. Acest "bunic" latin se vede în lucrările de mare amploare ale statului din epoca lui Carol al II-lea. Exemple: Şcoala Superioară de Război, Palatul Victoria, aproape toate clădirile administrative, oficiale, care datează din acea perioadă. Uneori se foloseşte explicit sintagma "stilul Carol al II-lea". Şi invoc ceva care e la a doua mînă, dar care e, de fapt, o ipoteză foarte credibilă: academicianul Răzvan Teodorescu mi-a spus că i s-a relatat de către unul dintre arhitecţii din perioada lui Carol al II-lea că , atunci cînd s-a lucrat Pavilionul pentru expoziţia Mondială de la New York (1939), Regele l-ar fi chemat în audienţă pe Octav Doicescu şi i-ar fi spus: "să faceţi ca la Hurezi"! Carol al II-lea nu era neutru în raport cu arhitectura reprezentativă pentru România, se implica direct în deciziile urbane şi în ce priveşte arhitectura pavilioanelor regale ale României. Carol al II-lea, şi în discursul de sosire în ţară şi, iată, şi în această mărturie, s-a asociat cu Brâncoveanu; asuma această condiţie, de patron al arhitecturii, al artelor. Bun: aceasta este situaţia pe latura statală: referinţa temporală este Roma.
Pe partea de Biserică ortodoxă, foarte interesant de asemenea, "bunicii" sunt la Bizanţ. Statul e cu latinitatea şi trimite, prin ceea ce construieşte, la Roma; ceilalţi sunt neobizantini, cu unele referinţe (dar nu multe) regionale - vedem, spre exemplu, înainte de Primul Război Mondial, Biserica zisă Nouă din incinta Mănăstirii de la Sinaia, acolo unde observăm deja un discurs identitar. Cu nuanţa că, acolo, român înseamnă moldovean plus valah; cînd spun "plus", spun că e acelaşi nivel de referinţă medievală şi că acestea se văd pe clădire - sunt contraforţi moldoveneşti şi elemente Brâncoveanu, valahe deci. Este un "şi-şi" acolo. Foarte important: acest discurs se schimbă în perioada interbelică, fiindcă nu mai este de mare ajutor referinţa medievală.
C.P.: De ce?
A.I.: De ce nu ajută? Fiindcă, în primul rînd, scara oraşului românesc explodează. Adăugarea aceasta de material trimite într-un fel de competiţie toate oraşele României şi atunci referinţa medievală nu mai este de folos. Începe să se construiască monumental. Iar Biserica din ţară nu avea referinţe de tipul acesta decît în afara ei. Biserica ortodoxă, vreau să spun. Or, în aceste condiţii: de unde să luăm referinţele cele mai bune, ce e inspiraţional şi apropiat? Bizanţul. De acolo şi vine, de altfel. Mai mult: la Bizanţ există referinţele monumentale încă de la început. Biserica creştină constantinopolitană a început edificiile sale cu Sfânta Sofia. Anul 532. A început cu un mare monument! În Sfânta Sofia putem parca liniştit majoritatea catedralelor occidentale care s-au făcut mult timp după ea, vreme de un mileniu. Vă daţi seama despre nivelul de analogie. Au urmat o mie de ani de arhitectură care nu au depăşit această referinţă monumentală. Sfânta Sofia a rămas, de altfel, pentru întreaga regiune, o referinţă extraordinară. În Grecia, şi acum e invocată ca atare. Şi la noi, la Sibiu, spre exemplu, Catedrala Mitropolitană, făcută de un arhitect maghiar, este, la alt nivel, Sfânta Sofia. E o replică regională, mai mică a acestui edificiu referenţial; e ceva explicit.
C.P.: Ce e românesc în Catedralele Marii Uniri?
A.I.: Nu e uşor de definit. Mai ales pentru că, observaţia aceasta mi se pare esenţială, ingredientul identitar se construia pe sine, din mers, ca proces. Acum, pentru că privim îndărăt, pare că se vede mai clar ce era românesc. Dar cei care au construit catedrale şi bisericii în deceniile de după Marea Unire - între altele şi în mod fundamental, pentru a produce şi un discurs arhitectural identitar în sensul naţiunii unite - căutau acest "românesc", îl experimentau.
C.P.: Ce anume experimentau? Şi, de fapt, mai întîi, de unde veneau?
A.I.: E esenţial să aducem în discuţie războiul. În Bucureşti, spre exemplu, pînă în 1914-1915, s-au mai făcut cîteva bisericuţe. Apoi 5-6 ani, haos, ruptură. Şi, destul de mult după Unire, de pe prin 1920-1921, se reîncep construcţiile. Ceea ce am discutat pînă acum e încă şi mai departe de Marea Unire - şi, astfel, mai aproape de noi -, pentru că lucrurile încep să se accelereze, sub specia construcţiilor arhitectonice, din a doua jumătate a deceniului al treilea. După autocefalie, de fapt, cînd Biserica Ortodoxă capătă această energie formidabilă, care se declină în mai multe feluri - şi arhitectural e chiar spectaculos ce se întîmplă. E deja Patriarhie autocefală şi e aşa pe un teritoriu de două ori mai mare decît cel din urmă cu un deceniu. În plus, Biserica Ortodoxă avea de acoperit, de umplut, dacă vreţi, o carenţă istorică în Transilvania: fiindcă nu i s-a dat voie să construiască cine ştie ce în trecut. La Sibiel, de exemplu, e camuflat un spaţiu bizantin într-un interior destul de îngust, iar pe dinafară e biserică la fel ca orice biserică maghiară din epocă. E frumoasă stratagema camuflajului, foarte stranie şi are şi o forţă puternică de exemplu. În afară e vopsit gardul, iar înăuntru e, ca să zic aşa, leopardul neobizantin. Ei bine, de ce am invocat acest caz? Fiindcă, după autocefalie, ieşirea din acest tip de camuflaj a părut să fie nu doar permis, ci chiar obligatoriu. Şi aceasta se vede pe arhitectura bisericilor şi a catedralelor. Pe logica: în sfîrşit, putem să arătăm cine suntem!
C.P.: Şi cine suntem, de fapt?
A.I.: Răspunsurile sunt - şi nu pot fi decît aşa, cred - pe mai multe paliere. Întîi, o logică de uniformizare: aduc o referinţă bucovineană în Banat, nu am dat întîmplător exemplul Catedralei de la Timişoara. Dacă punem o linie pe harta nouă a României Mari şi cauţi o diagonală foarte lungă, deci una dintre cele mai îndepărtate referinţe la dispoziţie, ce avem? Avem, între altele, aceasta: Bucovina-Banat! Aşadar, acesta este primul nivel: colez referinţe regionale. Al doilea trimite la un tip de modernizare care caută modelul cu totul în afară. Colajul, în situaţii de acest gen, implică referinţe - cele mai pregnante referinţe - internaţionale. La Cluj, spre exemplu; sau la Tîrgu Mureş. În ambele cazuri - e cîte un statement extraordinar. Situaţii similare se regăsesc şi în alte localităţi; un fel de a te afirma tranşant, de "a te duce peste ei". Biserica propune nişte teme şi alege pe cei care să le execute; or, alegînd, ea conduce un discurs. Iar acest discurs derivă, cum spuneam, din mai multe planuri. Mai departe, făcînd media, cu toată buna-credinţă: aici, în arhitectura religioasă, românitatea este colată. E colată din elementele locale - iei şi din Bucovina, şi din Munteania, şi din Transilvania şi le permutezi între ele. Şi e colată din elemente care depăşesc graniţele, cu Bizanţ drept referinţă supremă, dar nu unică. Scurtissim, vreau să punctez şi faptul că există şi cîteva referinţe brâncoveneşti în cîteva dintre construcţiile de acest gen - reprezentări ale "sinelui colectiv", să îi spunem.
C.P.: Cele mai polemice dintre construcţiile de acest tip, religios? Dar cele mai cuminţi?
A.I.: Cea mai cuminte, mai inclusivistă este chiar Catedrala Încoronării, de la Alba Iulia, însă doar în sine, în privinţa construcţiei; pentru că, altfel, ca amplasare este foarte polemică - împlîntată, ca să nu folosesc alt termen, în cetatea de acolo şi, în plus, chiar în proximitatea Catedralei Catolice de la Alba Iulia. Atunci, la acel moment, era nevoie de ceva care să dea un anumit numitor comun; şi, din această perspectivă, această catedrală este un răspuns foarte bun. În plus, era plasată în proximitatea locului unde a fost încoronat Mihai Viteazul. Să nu uităm, de asemenea, nici amănuntul că Regele Mihai poartă numele acesta de la Mihai Viteazul; referinţa e directă, explicită. Nu e o întîmplare.
În privinţa "catedralelor polemice", cum le-aţi numit, eu nu aş folosi această sintagmă; le-aş denumit mai degrabă experimentale. Cea mai non-standard este cea de la Cluj, în mod evident; forţată de acest mediu exogen în raport cu misia sa acolo. Ea trebuia să fie - şi este aşa - pandantul Bisericii Catolice din Piaţa Mare. S-a construit un pol "românesc" în raport cu cel catolic.
C.P.: Iar marile arii geografice unde au loc nu polemici, nu bătălii simbolice, nu conflicte, ci experimente ţin de...
A.I.: Transilvania şi de Banat, în mod evident. Şi cred că am intuit spre ce bătea observaţia dumneavoastră: şi pentru mine a fost curios de ce nu s-a construit mai multă arhitectură de cult în Basarabia. A fost chiar ciudat. Marea Unire e un...colaj din cel puţin trei uniri - Basarabia, Bucovina, Transilvania. Şi mai e încă una, despre care nu vorbeşte aproape nimeni: există unirea intermediară, cea din 1878, cea cu Dobrogea. Şi eu, ca tulcean, sunt atent la aceste detalii. Pentru că Dobrogea participă la povestea aceasta - de uniune naţională - cu elemente specifice. Revenind la Basarabia, întrebarea de ce nu s-a construit mai mult acolo, sau în Bucovina, rămîne pentru mine deschisă. Fiindcă, apropo de cum se construieşte sinele colectiv, acolo chiar era un teritoriu privilegiat, un teritoriu urgent. Biserica Ortodoxă s-a definit foarte bine, foarte tranşant în raport cu zona catolică. În Basarabia erau tot "fraţi ortodocşi" şi, aceasta este numai o ipoteză, poate că de aceea acolo s-a mers cu piciorul pe frînă. Dar tema este foarte interesantă şi deschisă.
C.P.: Aceasta, despre catedrală...
A.I.: Da. E un prim nivel de discurs prin arhitectură - major, foarte vizibil, pregnant. Însă lucruri extrem de interesante se întîmplă şi în zonele mai mici, la nivelul bisericilor de parohie. Trebuie să le dăm o atenţie mare, cuvenită. O plimbare prin Bucureşti, în scopul de a privi cu atenţie bisericile construite în anii 1920-1930, este extraordinar de revelatoare. Diversitatea şi frumuseţea lor sunt uluitoare. În plus, la scară mai mică se putea experimenta mult mai mult - şi aşa s-a şi întîmplat, de altfel. Nu doar în Bucureşti. Şi în alte oraşe, de altfel.
C.P.: Şi dintre arhitecţii cei mai prolifici?
A.I.: Dimitrie Ionescu-Berechet, probabil cel mai important autor de biserici din România Mare. El e cel care a făcut, cel care a imaginat Caşinul; iar constructorul acesteia era, apropo, tatăl lui Liviu Ciulei. Tot el, Ionescu-Berechet, că tot am invocat Dobrogea cea neglijată, face, la Constanţa, o biserică cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Ei bine, am spus de experiment: aceasta are un turn, unul singur, asemenea cu minaretul moscheei Carol I. Din aceeaşi piatră de Dobrogea din care s-au făcut şi alte biserici, dar şi moscheea. Nu e aceasta o reverenţă făcută melting pot-ului dobrogean?
C.P.: Care sunt marile linii ale "poveştii" arhitecturale de tip religios de acum un secol, venind către noi?
A.I.: E o poveste despre construcţia unei unităţi în discursul identitar naţional. Despre construcţia aşa zisei românităţi. Acest termen - construcţia - mi se pare că este esenţial, fiindcă e un proces. Unitatea aceasta se croia în timp ce se exprima. Atunci nu ştiau în detaliu cum va fi să fie, pur şi simplu construiau: ce ar fi să / dar dacă facem şi aşa?.. Proces, deci experiment. Evident că această arhitectură pe care putem să o numim "neoromânească de generaţia a doua" - Ionescu-Berechet, Petre Antonescu (cel care a făcut catedrala ortodoxă din Galaţi) -, o arhitectură în care se lucrează altfel şi cu alt fel de ingrediente şi la altă scară decît, bunăoară, lucra Ion Mincu la Constanţa, cînd făcea acolo catedrala, evident, deci, că această arhitectură are linii directoare şi ele trimit la proiectul post-unionist. Fiindcă aceste construcţii trebuie să funcţioneze, în oraşe, ca reper, ca far, la limită ca elementul cel important, pentru că oraşele sunt, de acum, atîrnătoare de statul român. Existau, aşadar, tot felul de subtonuri din acestea care exced simpla reprezentare etno-naţională. Cu alte cuvinte, avem o unitate care nu e exprimată unitar; e o unitate în diversitate. Şi este experimentală. Şi nu se termină cînd începe războiul al doilea mondial, ci continuă cu tema - cu obsesia - specificului naţional din anii Ceauşescu, apropo!
C.P.: Şi greco-catolicii, în materie de arhitectură religioasă?
A.I.: Aici e foarte interesant. După unirea din 1918, aşa cum ştim cu toţii, s-a pus problema reunificării bisericilor. Nu s-a întîmplat, deşi condiţiile care au făcut posibilă uniaţia dispăruseră. Păcat că nu s-a făcut. Pe de altă parte, după Unire, e o perioadă în care greco-catolicii se re-românizează. Mă refer la ceea ce ne spune arhitectura din acea perioadă. Faptul că a fost considerată de stat ca a doua biserică naţională le-a dat un impuls suplimentar: ei, totuşi, sunt în bună măsură cei care au construit retorica românităţii: Şcoala Ardeleană nu a fost majoritar ortodoxă, ci e eminamente greco-catolică. Ei s-au simţit, cel puţin la fel de mult cum şi ortodocşii, chemaţi să contribuie la acest proces - accentuez asupra acestui termen, proces! - de nation building.
C.P.: Chiar pe "building", ca să luăm referinţele dialogului nostru!
A.I.: Exact. Chiar pe clădiri, prin clădiri. Îmi vine instant acum în minte exemplul Braşovului: în centru, în acelaşi perimetru, e o Casă a Oştirii - asta e construcţia statului, discursul statului - şi vis-a-vis e o biserică greco-catolică. Aceasta din urmă putea, fără nici o problemă, să fie la Curtea de Argeş. Greco-catolicii încearcă să contribuie la această construcţie de discurs identitar, românesc.
C.P.: Acum, la 100 de ani distanţă, dacă e să deconstruim - la nivel de discurs, nu la propriu - ceea ce avem pe pereţii catedralelor şi ai bisericilor, ce avem, ce ne iese?
A.I.: Pare o sarcină mai simplă decît cea pe care au asumat-o cei care au construit pereţii şi clădirile pe care, prin discurs, suntem tentaţi să ne deconstruim. Căci acum avem materia, avem massa. Apropo de sarcină - cred că a fost o misiune foarte grea şi, de aceea, este cu atît mai impresionat ceea ce s-a reuşit construi: în mod tradiţional, pentru sute de ani, Biserica Ortodoxă s-a concentrat foarte mult pe spaţiile interioare (mai ales în lumea grecească). Or, punctual pentru România, după Marea Unire, exteriorul devine foarte important. Un fel de "cîmp de luptă" sau, dacă nu preferăm retorica de conflict, un cîmp de afirmare. Deci, catedralele şi bisericile, dar poate mai ales catedrale făcute în România după 1918 şi în sensul acelui moment important pentru naţiunea română sunt la fel de importante prin ceea ce au înăuntru şi pe dinafară. Vorbesc nu doar din interior, ci îţi vorbesc şi din afară, de la distanţă. Ţin un discurs religios, dar şi unul identitar, urban. Ei bine, toate aceste experimente, toate aceste construcţii, în contextul dat, nu a fost ceva simplu, ceva uşor. Avem, deci, simultan, un discurs profund religios, intim, de interior şi unul politico-urbanistic mai degrabă, de exterior. Foarte interesant ca subiect de reflecţie şi foarte dificil de executat, căci sacru şi politic deodată.
C.P.: Deci, leagă aceste expresii arhitecturale religioase? Leagă România? Folosesc anume acest verb, cu trimitere la sensul etimologic al cuvîntului "religie"?
A.I.: O, da. Leagă, coagulează, încheagă. În primul rînd, şi ţin să spun că pentru mine, ca arhitect de biserici, e foarte confortabilă această perspectivă, oferă o plajă generoasă de posibilităţi de expresie. Tradus: clădirile care vin după Marea Unire ne spun că suntem români, dar în relaţie, cu trimitere şi la latinitate, la Roma, şi cu trimitere la Bizanţ, dar şi la Europa care moşteneşte ambele tradiţii. E ceva foarte deschis, nu e o cămaşă de forţă identitară. Deschiderea este cu adevărat remarcabilă şi, încă o dată, foarte confortabilă. Toate acestea ne pun pe un orizont de alteritate care mă face să mă simt bine. E un joc formidabil, de fapt, în interbelic la noi, formidabil şi subtil: între a fi unic şi a fi asemenea celorlalţi. Asemenea şi, simultan, diferiţi. E un joc identitar încîntător.
C.P.: Despre aceasta vorbeşte mai puternic arhitectura religioasă decît arhitectura laică?
A.I.: Nu aş pune un contrast, o competiţie. Eu cred că acestea vorbesc împreună. Nu cred că era posibil să fi fost una singură care să dea tonul la tot. Faptul că administraţia se simte latină, iar lăcaşul de cult bizantin vorbesc împreună.
Să vă spun ceva: proiectul lui George Simotta pentru o clopotniţă la palatul patriarhal, din 1925,aducea în prim plan o campanilla pentru una dintre porţi, cea cu paraclisul de la etaj, care, în cele din urmă, nu s-a construit. Am folosit şi eu această referinţă, în proiectul nostru pentru Catedrala Mîntuirii Neamului, cel care a cîştigat singurul concurs naţional organizat pentru acest edificiu, în 2002. Ne-am gîndit, eu şi colegii mei mai tineri, ce a vrut să spună acest om? Şi, în cele din urmă, cred că am găsit: e turn de secol al VI-lea din Veneto, ca la Torcello. Şi am stat şi m-am gîndit: ce era în secolul al VI-lea? De ce tocmai această referinţă? Şi răspunsul poate fi acesta: singura perioadă din istorie cînd Bizanţul revine în Italia este perioada de recucerire, a lui Justinian. Turnul era făcut ca şi acelea din perioada iustiniană din Italia. E un turn al incluziunii - au fost odată una. O singură Biserică, deopotrivă latină şi bizantină. Aşa gîndea şi Simotta că ar trebui să (re)devină şi biserica ortodoxă din România.