Motto: Şi trebuie să suferim. Altfel nu se poate (Nae Ionescu)
Dacă eşti mai preocupat(ă) de cariera/imaginea/contul tău din bancă decât de momentele intime cu soţul/soţia/iubitul/iubita, aceasta este o filă de jurnal scrisă special pentru tine!
Dacă nu eziţi să-ţi lauzi mariajul/relaţia în stânga şi-n dreapta pentru a păstra aparenţa "normalităţii", în timp ce te "consolezi" cu cineva din afara căsătoriei (relaţiei) ca un surogat pentru ceea ce nu mai ai acasă, aceasta este o filă de jurnal scrisă special pentru tine!
Dacă ştii că greşeşti, dar te complaci în ceea ce faci pentru că există un copil la mijloc (îţi spui mereu că vrei să-l protejezi), aceasta este o filă de jurnal scrisă special pentru tine!
Nu-i ştiu pe toţi cei cărora li se potriveşte această filă de jurnal, aşa că vă rog pe voi să le-o trimiteţi celor pe care-i recunoaşteţi printre rânduri, fără ca eu să mă refer strict la ei... Sunt atât de mulţi printre noi, încât nici măcar nu e nevoie să te referi la cineva ca să găseşti asemănări...
De ce scriu astăzi despre American Beauty?
Săptămâna trecută am citit o carte foarte frumoasă (Postume, Jean Lorin Sterian, Ed. Almateea) care mi-a adus aminte de American Beauty. La începutul cărţii autorul ţine un mic jurnal, iar tonul mărturisirilor m-a dus cu gândul la personajul principal din American Beauty. Am citit mai departe şi eroul din prima povestire mi l-a adus din nou în faţa ochilor pe Lester Burnham. Ca să înţelegeţi de ce căutaţi cartea, e o lectură interesantă!
*
American Beauty ne arată cât de "normală" este o familie obişnuită. Lester (soţul) are 42 de ani şi scrie la o revistă. Carolyn (soţia) e agent imobiliar. Sunt soţ şi soţie dar nu se mai iubesc (nici trupeşte, nici spiritual), ba chiar îşi manifestă un oarece sentiment de ură unul faţă de celălalt.
Jane (fiica) e o adolescentă frustrată care-i urăşte pe amândoi.
Lester are un moment de revelaţie şi-şi dă seama că e un ratat în momentul în care simţurile îi sunt trezite de o puştoaică nimfetă care-ţi aduce aminte de Lolita. Îşi pierde slujba şi în primul moment intră în panică: cu ce o să mai plătesc ipoteca, dar studiile copilului? Apoi îşi dă seama că, de fapt, e liber şi că poate face lucruri care să-l bucure cu adevărat.
Spre deosebire de el, Carolyn nu recunoaşte că e "ratată". Îşi ascunde frustrările şi temerile sub un zâmbet artificial şi sub declaraţii de faţadă. Într-un fel încearcă să se convingă că relaţia ei adulterină cu "the king" - cel mai bun agent imobiliar din zonă - este un pas înainte în carieră.
Carolyn şi Lester au un mariaj care continuă doar de dragul copilului, dar sunt un cuplu normal pentru cei care privesc din afară. Lester spune undeva în film: "căsătoria noastră e doar un show, o reclamă despre cât de normali suntem, când, de fapt, nu suntem nimic din asta."
American Beauty este o poveste despre emoţiile paralizate odată cu vârsta şi cu siguranţa dobândită prin obişnuinţa zilelor care arată mereu la fel. Este o poveste despre oameni care se refugiază în rutină şi, după un număr de ani, gândul schimbării îi îngrozeşte. Este o poveste despre fericire - ţelul tinereţii - care e înlocuită treptat de dorinţa artificială pentru un confort.
*
Povestea din American Beauty e multiplicată de milioane de ori în realitate... în milioane de destine de lângă noi, momente pe care le provocăm sau le suntem simpli martori...
Carolyn este o femeie care şi-a propus în tinereţe să-şi depăşească condiţia. A reuşit şi acum poate să-i reproşeze fiicei atitudinea arogantă, atrăgându-i atenţia că i-a oferit mai mult decât a avut ea: "Când eram de vârsta ta, locuiam într-un apartament cu 2 camere. Nici măcar nu aveam o casă!"
N-aţi spus sau nu vi s-a spus niciodată ceva de genul: "când eram la vârsta ta nu aveam atâtea lucruri/facilităţi/avantaje"?!
Singurul sfat pe care Carolyn îl dă fiicei ei nu ar ajuta-o pe aceasta decât să se transforme într-o perfecţionistă nepăsătoare şi nefericită, aşa cum îi este mama. "Nu te poţi baza pe nimeni, doar pe tine însuţi" e linia călăuzitoare din viaţa lui Carolyn.
Trăim într-o lume în care alergăm să ne respectăm deadline-urile, să câştigăm cât mai mulţi bani, să realizăm cât mai multe pentru noi sau copiii noştri.
Spuneţi repede în gând numele a trei persoane pe care v-aţi putea baza oricând.
...Aţi găsit trei? (ne)norocoşilor!
Există o secvenţă în film în care familia stă la masă. Lester îşi întreabă fiica: "Ei, ce ai făcut astăzi la scoală?" şi n-are răbdare să asculte mai departe...
Când v-aţi aşezat ultima dată la masă vorbind fără să spuneţi nimic? Când aţi întrebat ultima dată ceva doar de dragul conversaţiei, fără să aşteptaţi răspunsul? Când v-aţi făcut ultima oară că vă conversaţi cu fiica / fiul / mama / tatăl / soţul / soţia / iubitul / iubita întrebând lucruri uzuale de la care nici măcar nu aţi ascultat răspunsul?!
American Beauty este o poveste care se încheie cu moartea personajului principal (moarte anunţată din primele clipe ale filmului), dar care are un happy end. Eroul moare fericit; vezi asta pe zâmbetul care i-a îngheţat pe faţă. E fericit pentru că a înţeles.
E fericit.
Ştiu două persoane celebre a căror fericire mă duce adesea cu gândul la Lester şi la zâmbetul lui. Doi domni care au avut curajul / inconştienţa / nebunia să o ia de la capăt şi să afişeze pe feţele lor zâmbetul lui Lester, zâmbetul cu care priveşte fotografia fiicei şi a soţiei, cu doar câteva secunde înainte de a muri.
Personajul nr 1
A trecut de 30 de ani. E unul dintre cei mai influenţi oameni din industria muzicală românească. A plecat de jos, multiplicând casete în studenţie şi a ajuns astăzi să aibă una dintre cele mai mari cifre de afaceri din business-ul cu "muzică". După ce a ajuns sus, s-a întâmplat ceva. Nu ştim ce. Secretul a rămas undeva acolo între cei patru pereţi ai mariajului său. S-a despărţit de soţie şi acum are o iubită cu aproape 10 ani mai tânără decât el. A avut puterea de a o lua de la capăt şi are resursele de a-i fi de ajutor fostei soţii şi fiicei sale. Acum le construieşte o casă, ca să le fie şi lor bine.
A trecut peste şicanele presei, gura lumii şi alte inconveniente care ţin de morala conservatoare. E fericit.
Personajul nr 2
În urmă cu 15 ani, eroul meu de astăzi era un nume care umplea săli şi stadioane. În anii '80, în muzica românească erau vedete adevărate doar el şi o duduie blondă care acum cântă versiuni ale pieselor Mariei Tanase. Pe vremea aceea, cânta "Noapte albastră" şi un cântec pe care eu îl iubesc mult - "Convenţional"(despre despărţirile convenţionale din viaţa noastră). Dar vorba cântecului "trece vremea" şi, pentru un timp, eroul meu a fost în umbră. Acum a revenit spectaculos, iar la sfârşitul anului trecut era clasat, într-un sondaj IMAS, drept cel mai popular cîntăreţ român! (Cred că nici lui nu i-a venit să creadă când a văzut sondajul!)
Are ceva din Lester în el.
S-a trezit şi el pe la o vârstă că vrea să schimbe "decorul" şi vrea să o ia de la capăt. (vorbesc de viaţa privată, nu de cea profesională, deşi şi în profesie a cotit-o elegant). Şi-a luat-o de la capăt după 16 ani de căsnicie, cu o domnişoară blondă, tânără cam ca puştoaica de care s-a îndrăgostit Lester.
Nu ştim ce revelaţie a avut şi de ce domnişoara în cauză n-a fost aleasa, dar intuiţia îmi spune că atunci când se gândeşte la trecut, eroul meu are pe faţă zâmbetul lui Lester, pentru că şi el a înţeles câte ceva.
Sunt o fiinţă contradictorie şi nu-mi găsesc starea de exuberanţă decât pe scenă. Starea de fericire de pe scenă o găsesc rar în viaţă. Nu pentru că aş avea o viaţă nefericită, ci pentru că mi-am impus o ştachetă ridicată, se consolează eroul meu deşi cred că şi el ştie că adevărul e undeva pe la mijloc.
Am început foarte târziu să apreciez iubirea celor din jur, deşi am luptat pentru aceasta. Un alt punct de vedere (poate cel mai important) este să iubeşti pe cine te iubeşte - asta nu iese întotdeauna, spune el despre iubire (şi cred că seamănă şi aici cu Lester).
E preocupat de imaginea lui. Nu cred că face sport (ca Lester), dar ştiu că e atent la o mulţime de amănunte - coafura, ochelarii, hainele - mici detalii care-l ajuta. (M-am documentat pentru fila asta de jurnal şi când am văzut într-o biografie câţi ani are, am fost şocată; nu-şi arată vârsta!)
Îi plac Garcia Marquez, Robert De Niro, Once upon a time in America, Sting, Led Zeppelin, Peter Gabriel, The Eagles şi cred că lista e mai lungă, dar asta e cam tot ce-mi aduc eu aminte. (Nu zic nimic de Mulholland Drive; de fiecare dată când mă vede, îmi spune:"n-ai văzut filmul, nu se poate"). E o mică enciclopedie de muzică şi dacă vrei să ştii ce melodie românească e copiată de pe afară, nu trebuie decât să-l întrebi pe el. Am testat asta de câteva ori şi n-a dat greş.
Ce nu înţeleg eu şi probabil mai am nevoie de mulţi ani în faţă ca să înţeleg asta, este cum poate el, care e atât de creativ, de inventiv, ba chiar sensibil, să se afle mereu "în căutarea jumătăţii. "Cred că ar trebui să ne petrecem viaţa încercând să ne cunoaştem, pe noi şi pe ceilalţi, şi mai ales încercând să înţelegem şi să aplicăm adevărurile fundamentale, cele lăsate de Dumnezeu".
Ok. Ok. Dar până când să căutăm?
Nu ştiu ce se întâmplă cu el sau cu alţii de ajung în momentele acelea în care seamănă cu Lester şi Carolyn. Când căsnicia lor este doar "o reclamă despre cât de bine ne înţelegem, când, de fapt, nu e nimic din asta".
Ce se întâmplă pe parcursul existenţei noastre de ajungem să transformăm "frumuseţea ca senzaţie fizică" (Borges) în "fericirea ca obligaţie" (Francois Brune)? Unde se rupe filmul? Unde apare rutina? Şi ce e mai bine: să te complaci sau să accepţi că ai pierdut cursa şi să o iei de la capăt? Şi când ştii că nu mai trebuie să lupţi şi ceea ce ai e deja un teritoriu pierdut care nu mai poate fi recuperat? (Să nu-mi spuneţi că au apărut nenumărate cărţi pe tema asta. Ceea ce e în mintea şi sufletul nostru e mai puternic decât orice filozofeală a unui doctoraş oarecare.)
La începutul acestui an, când mă întorceam din vacanţă, am citit într-un ziar că eroul meu de astăzi s-a îndrăgostit de o altă puştoaică blondă, chiar în noaptea de Revelion. Am vrut să-i dau telefon şi să-l întreb: e adevărat? (ştiind că jurnaliştii mai povestesc SF-uri câteodată). Am renunţat, nu pentru că nu mi-ar fi răspuns, suntem prieteni doar, ci pentru că am vrut să-l întreb faţă în faţă, să văd dacă are acea sclipire în ochi când îmi povesteşte. Şi când ne-am văzut mi-a spus: "Nu mă mai gândesc dacă o să meargă sau nu... pur şi simplu, iau viaţa aşa cum vine. Mă bucur de ce am acum, mai încolo nu ştiu ce va fi". Şi avea luminiţe în ochi. M-am bucurat pentru el. Zâmbea. Era fericit.
Când mă gândesc la American Beauty, mă gândesc la cei doi Lester pe care îi cunosc. Şi îmi aduc aminte de vorbele lui Nae Ionescu care sunt motto-ul acestei file de jurnal: "Şi trebuie să suferim. Altfel nu se poate". Altfel nu ştim să apreciem ce e bun în jurul nostru, altfel nu ştim să dăm mai mult ca să primim la fel de mult, altfel nu ştim să punem capăt lucrurilor care ne strică viaţa, altfel nu avem puterea / curajul / inconştienţa de a o lua de la început. Mi-ar plăcea să pot să văd cât mai mulţi oameni care spun asemenea lui Lester: Simt că am fost în comă în ultimii 20 de ani şi tocmai ce mă trezesc. Ca să o iau de la capăt.
Ca să fim fericiţi.
Uneori nu realizăm cât de frumos a fost un moment / o întâmplare până când n-a trecut şi-am pierdut(-o) cu totul. În alergarea noastră zilnică de a trăi asemenea momente frumoase ne lăsăm copleşiţi / conduşi / dominaţi de ele. Este frumuseţea (întâlnirii / dragostei / clipei) aşa de greu de atins încât alergăm toată viaţa după o potriveală a sorţii care să ne ofere momentul de fericire dorit?! "...look closer."
Săptămâna viitoare vorbim despre Man on the moon faţă în faţă cu pamfletarii/ umoriştii de la noi.