Introducere la Şapte zile în lumea artei

Citiţi un fragment din această carte.


Şapte zile în lumea artei este o capsulă temporală a unei perioade remarcabile din istoria artei, în decursul căreia piaţa de artă a explodat, numărul de vizitatori ai muzeelor a crescut şi tot mai mulţi oameni au putut în sfârşit să renunţe la slujbele de zi cu zi şi să se proclame artişti. Lumea artei a cunoscut o puternică expansiune şi a început să prindă viteză, a devenit tot mai atrăgătoare, mai căutată şi mai scumpă. Odată cu recesiunea economică globală, acest moment extatic s-a încheiat, însă structurile mai profunde şi dinamica se menţin.

Lumea artei contemporane constă într-o reţea suplă de subculturi care se întrepătrund, fiind ţinute laolaltă de aceeaşi credinţă în valoarea artei. Sunt răspândite pe tot globul, dar se concentrează în capitale ale artei precum New York, Londra, Los Angeles şi Berlin. Există comunităţi artistice dinamice şi în oraşe precum Glasgow, Vancouver şi Milano, dar ele nu constituie decât nişte colonii, pentru că artiştii care lucrează în aceste oraşe au ales adesea în mod deliberat să rămână acolo. În orice caz, lumea artei este mai policentrică decât a fost în secolul XX, când mai întâi Parisul, apoi New Yorkul au fost punctele sale dominante.

Actorii lumii artei tind să joace unul dintre cele şase roluri distincte: artist, dealer, curator, critic, colecţionar sau expert pentru casele de licitaţii. Poţi să întâlneşti şi artişti-critici sau dealeri-colecţionari, dar aceştia recunosc că nu le este întotdeauna uşor să jongleze cu activităţile lor şi că una dintre identităţi tinde să domine percepţia altor persoane asupra a ceea ce fac. Să reuşeşti ca artist şi să rămâi credibil este cel mai dificil lucru, însă rolul esenţial este cel al dealerului, care canalizează şi neutralizează puterea celorlalţi jucători. După cum spune Jeff Poe, un dealer care apare în câteva dintre capitolele acestei cărţi: "În lumea artei nu este vorba despre putere, ci despre control. Puterea poate fi vulgară, controlul este mai inteligent, mai precis. El începe cu artiştii, deoarece munca lor determină felul în care se desfăşoară lucrurile, însă ei au nevoie de un dialog onest cu un conspirator. Controlul tăcut - mediat de încredere - despre asta e vorba de fapt în lumea artei".

Este important de reţinut că lumea artei este mult mai vastă decât piaţa de artă. Piaţa îi grupează pe cei care cumpără şi vând opere de artă (dealerii, colecţionarii, casele de licitaţie), însă mulţi jucători din lumea artei (criticii, curatorii şi artiştii înşişi) nu sunt direct implicaţi în această activitate comercială în mod regulat. Lumea artei este un univers populat de fiinţe care nu doar lucrează acolo, ci şi trăiesc în el tot timpul. Este o "economie simbolică" în care oamenii schimbă idei şi în care valoarea culturală este mai degrabă obiectul unor discuţii şi nu depinde de bani.

Deşi lumea artei este frecvent descrisă ca o scenă lipsită de clase sociale, unde artişti din popor beau şampanie cu magnaţi ai fondurilor de investiţii, curatori cu titluri universitare, designeri de modă şi alţi "creativi", ar fi o greşeală profundă să se creadă că este o lume egalitară sau democratică. Arta este un domeniu al ideilor, al experimentelor, dar, în egală măsură, şi unul al excelenţei şi excluziunii. Într-o societate ca a noastră, în care fiecare caută să se remarce prin ceva, oricât de mic, este o combinaţie care ţi se poate urca la cap.

Lumea artei contemporane este ceea ce Tom Wolfe numeşte o statusferă, o "sferă care ţine de statut". Ea este constituită dintr-o serie de ierarhii, adesea nebuloase şi contradictorii, bazate pe celebritate, credibilitate, importanţă istorică reală sau imaginată, relaţii instituţionale, nivel de educaţie, inteligenţă, avere, precum şi pe mărimea colecţiei posedate. În perioada în care am explorat această lume, m-a amuzat să observ că toţi actorii erau adesea foarte anxioşi în privinţa statutului lor. Dealerii preocupaţi de poziţia mai puţin favorabilă a standului lor la un târg de artă sau colecţionarii nerăbdători să fie primii la coadă pentru a nu rata o nouă "capodoperă" sunt poate cele mai evidente exemple, însă nimeni nu face excepţie. După cum mi-a spus John Baldessari, un artist din Los Angeles, al cărui discurs deopotrivă înţelept şi spiritual se regăseşte în această carte: "Egoul artiştilor este uriaş, însă el se manifestă diferit în funcţie de vremuri. Mi s-a părut întotdeauna stupid că oameni pe care îi întâlnesc ţin morţiş să-mi povestească de marile realizări din CV-ul lor. Mereu mi-am zis că ar fi mult mai utilă purtarea unor insigne sau panglici. Expui la Bienala Whitney sau la Tate? Anunţă chestia asta pe haină! Artiştii ar trebui să poarte galoane ca generalii, aşa încât toată lumea să ştie ce grad au".

Dacă lumea artei ar trebui să împărtăşească o singură dogmă, aceasta ar fi probabil următoarea: nimic nu este mai important decât arta însăşi. Unii cred cu adevărat lucrul acesta, alţii ştiu că este de rigueur. În orice caz, sfera socială care gravitează în jurul artei este adesea privită cu dispreţ, ca un factor care o contaminează şi o murdăreşte.

Pe vremea când mi-am făcut studiile de istoria artei, am avut şansa de a vedea multe creaţii recente, dar nu am avut niciodată o idee clară despre modul în care circulau, cum ajungeau să fie considerate demne de atenţia criticilor sau să fie expuse, cum erau lansate pe piaţă, vândute sau colecţionate. Astăzi, când o parte însemnată din curriculum constă în studierea operei unor artişti în viaţă, este mai important ca oricând să înţelegi contextul şi procesul de evaluare prin care trec operele de artă din momentul în care ies din atelier şi până când ajung în colecţia permanentă a unui muzeu (sau la tomberon, sau în oricare alta dintre miile de posibilităţi intermediare). După cum mi-a spus curatorul de artă Robert Storr, care joacă un rol esenţial în capitolul despre Bienală: "În muzee, opera de artă îşi pierde din nou orice valoare financiară. Muzeele retrag arta de pe piaţă şi o plasează într-un loc în care ea aparţine tuturor". Cercetările mele sugerează că operele majore nu cad din cer; ele sunt produse nu doar de artişti şi asistenţii lor, ci şi de dealerii, curatorii, criticii şi colecţionarii care le "sprijină". Asta nu înseamnă că arta nu este de calitate sau că arta care ajunge în muzee nu merită să fie acolo. Nicidecum. Nu vreau decât să spun că asentimentul colectiv nu este o chestiune simplă, dar nici pe atât de misterioasă pe cât s-ar putea crede.

Una dintre temele poveştilor din Şapte zile în lumea artei este că arta contemporană a devenit un soi de religie alternativă pentru atei. Artistul Francis Bacon spunea cândva că, atunci când "Omul" îşi dă seama că el nu este decât un accident în marea schemă a lucrurilor, tot ce poate face este "să se amăgească o vreme". După care a adăugat: "Pictura sau întreaga artă a devenit acum un simplu joc cu care omul se distrează... iar artistul trebuie efectiv să facă jocul mai interesant dacă vrea să fie băgat în seamă". Pentru mulţi dintre cei care cunosc lumea artei din interior şi pentru iubitori de artă de toate felurile, arta conceptuală constituie un fel de canal existenţial care le permite să dea un sens vieţii lor. Ea cere încredere oarbă, dar recompensează credinciosul printr-un sentiment al rezultatului obţinut. Mai mult, aşa cum bisericile şi alte locaşuri de cult îndeplinesc o funcţie socială, şi evenimentele artistice construiesc un sentiment al comunităţii în jurul unor interese similare. Eric Banks, un scriitor şi jurnalist care apare în Capitolul 5, afirmă că sociabilitatea profundă a lumii artei creează beneficii neaşteptate: "Oamenii chiar discută despre ceea ce văd. Dacă eu citesc ceva de Roberto Bolano, să zicem, o să găsesc foarte puţini oameni cu care să discut despre asta. Cititul este un exerciţiu solitar care cere mult timp, pe când arta produce rapid comunităţi imaginate".

În ciuda respectului de sine pe care îl etalează şi a faptului că funcţionează asemenea unei societăţi de adepţi devotaţi, lumea artei se bazează pe consens în aceeaşi măsură în care depinde de analiza individuală sau de gândirea critică. Deşi venerează neconvenţionalul, ea abundă de conformism. Artiştii creează lucrări care "arată a artă" şi au comportamente care alimentează stereotipurile. Curatorii răspund aşteptărilor confraţilor şi ale consiliilor de administraţie ale muzeelor lor. Colecţionarii aleargă ca oile să cumpere lucrările câtorva pictori la modă. Criticii se asigură mai întâi din ce parte bate vântul, în aşa fel încât "s-o dea bine". Originalitatea nu este mereu răsplătită, cu toate astea unii îşi asumă riscuri şi inovează, ceea ce dă celorlalţi sentimentul de raison d'etre.

Această carte are ca fundal explozia extraordinară a pieţei de artă. Căutând să explicăm de ce piaţa a cunoscut o asemenea creştere în ultimii zece ani, am fi putut începe punând următoarea întrebare, cumva diferită, dar înrudită: de ce a devenit arta atât de populară? Anumite răspunsuri sunt sugerate în cursul capitolelor, dar iată aici câteva ipoteze simple, interconectate. În primul rând, suntem mai educaţi ca niciodată şi am dezvoltat un apetit pentru bunuri culturale mai sofisticate. (În SUA şi Marea Britanie, procentul populaţiei cu diplomă universitară a crescut dramatic în ultimii douăzeci de ani.) În mod ideal, arta suscită reflecţia, dar o face într-o manieră în care efortul este însoţit de plăcere. Aşa cum anumite sectoare ale peisajului cultural par să "prostească", tot aşa un public numeros este atras către un domeniu care tinde să sfideze convenţiile răsuflate. În al doilea rând, chiar dacă suntem mai bine educaţi, citim mai puţin. Cultura noastră a devenit televizuală, ca să nu mai vorbim de YouTube. Deşi unii deplâng această "oralitate secundară", alţii insistă pe o creştere a alfabetizării vizuale, puterea ochiului devenind sursă de plăcere intelectuală pentru tot mai mulţi oameni. În al treilea rând, într-o lume tot mai globalizată, arta trece frontierele şi poate deveni o lingua franca şi un interes comun, obiectiv inaccesibil formelor culturale înrădăcinate în limbaj.

În mod ironic, un alt motiv pentru care arta a câştigat în popularitate este tocmai faptul că a devenit atât de scumpă. Preţurile mari ţin titlurile ziarelor, iar acestea, la rândul lor, contribuie la generalizarea ideii că arta este un obiect de lux şi un simbol al statutului social. În decursul ultimilor zece ani, cel mai bogat segment al populaţiei globale a devenit şi mai bogat, iar numărul miliardarilor a crescut. După cum mi-a spus Amy Cappellazzo, de la Christie's: "Când ai patru case şi un avion G5, ce-ţi mai trebuie? Arta este extrem de aducătoare de satisfacţii. Prin urmare, de ce n-ar vrea oamenii să fie expuşi la idei?" Desigur, numărul celor care nu doar colecţionează, ci mai curând adună opere de artă a crescut de la câteva sute la multe mii. În 2007, Christie's a vândut 793 de lucrări cu peste un milion de dolari fiecare. În lumea digitală a bunurilor culturale, unde totul se clonează, obiectele artistice unice echivalează cu bunurile imobiliare. Ele sunt considerate ca active solide care nu riscă să dispară. Casele de licitaţie atrag în prezent oameni care mai înainte s-ar putea să se fi simţit excluşi de la achiziţia de opere de artă. Iar promisiunea fermă că acestea vor fi revândute i-a convins că arta contemporană este o bună investiţie, ceea ce a făcut piaţa "mai fluidă". (Chiar şi în timpul unei recesiuni, arta are valoare de investiţie. Cine s-ar fi gândit că un desen de Willem de Kooning ar putea fi un activ mai sigur decât acţiunile la Lehman Brothers? În toamna lui 2008, exact aşa au stat lucrurile. - n.a.)

În perioada în care piaţa era în creştere, mulţi şi-au făcut griji că validarea unui preţ de piaţă ajunsese să eclipseze alte forme de apreciere a unui artist. Acum, când preţurile-record sunt puţine şi rare, alte forme de recunoaştere, precum critica pozitivă, premiile artistice şi expoziţiile în muzee, pot avea o valoare mai mare, iar artiştii sunt mai puţin pasibili de a fi scoşi din cursă de ambiţia de a vinde. Până şi dealerii cei mai înclinaţi spre afaceri îţi vor spune că a câştiga bani nu ar trebui să fie decât un corolar al artei, şi nu obiectivul principal al unui artist. Arta are nevoie de motivaţii mai profunde decât căutarea profitului dacă vrea să-şi menţină diferenţierea şi superioritatea în raport cu alte forme culturale.

Dat fiind că lumea artei este atât de diversă, de opacă şi de-a dreptul secretoasă, generalizările sunt dificile şi este imposibil să acoperi toate aspectele sale. În plus, accesul în interiorul ei este rareori facil. Am încercat să rezolv aceste probleme prin intermediul a şapte naraţiuni care se desfăşoară în şase oraşe din cinci ţări. Fiecare capitol descrie povestea unei zile şi sper ca în felul acesta să-i dau cititorului senzaţia că mă însoţeşte în interiorul lumii artei, trecând prin instituţiile specifice care o configurează. Fiecare poveste se bazează în medie pe treizeci-patruzeci de interviuri în profunzime şi pe multe ore de observaţie participativă "în culise". Deşi, de obicei, acest gen de cercetare este descris ca "musca pe perete", o metaforă mai potrivită ar fi "pisica la pândă", deoarece un bun observator seamănă mai mult cu o pisică vagaboandă - curioasă şi interactivă, dar nu ameninţătoare; uneori indiscretă, dar uşor de ignorat.

Primele două capitole sunt consacrate unor entităţi total opuse. "Licitaţia" descrie fiecare minut al unei vânzări de seară organizată de Christie's la Rockefeller Center din New York. În general, nu prea vezi artişti la licitaţii, care reprezintă un punct terminus - unii spun o adevărată morgă - pentru operele de artă. În contrast, "Crit" ne introduce în viaţa unui seminar legendar de la Institutul de Arte din California - un fel de incubator unde studenţii se transformă în artişti şi învaţă vocabularul meseriei lor. Viteza şi bogăţia sălii de licitaţie nici că ar putea fi mai diferite de viaţa tihnită, cu buget scăzut a unei şcoli de artă, însă ambele sunt cruciale pentru a înţelege cum funcţionează această lume.

În mod similar, capitolele "Târgul" şi "Vizita la atelier" se află într-un raport antitetic; unul vorbeşte despre consum, celălalt despre producţie. În vreme ce atelierul este locul unde se înţelege cel mai bine opera unui artist, un târg de artă este o expoziţie comercială foarte şic unde mulţimea şi spaţiul limitat în care sunt expuse lucrările îngreunează posibilitatea spectatorului de a se concentra asupra unui anumit artist sau lucrare. "Târgul" se desfăşoară în Elveţia în ziua deschiderii Art Basel, un eveniment care a contribuit la internaţionalizarea lumii artei, obligând-o să urmeze o anumită sezonalitate. Artistul Takashi Murakami, cu o scurtă apariţie la Basel, este protagonistul capitolului "Vizita la atelier", care se desfăşoară în cele trei spaţii de lucru ale sale şi într-o turnătorie din Japonia. Aflate în fruntea unei întreprinderi ce depăşeşte Fabrica lui Andy Warhol, atelierele lui Murakami nu sunt simple clădiri în care artistul creează, ci servesc şi ca teatru pentru punerea în scenă a intenţiilor sale artistice şi loc de negocieri între artist şi curatorii şi negustorii care îl vizitează.

Capitolele 4 şi 5, "Premiul" şi "Revista", se concentrează asupra dezbaterilor, judecăţilor şi expunerii publice. "Premiul" povesteşte despre ziua în care juriul patronat de Nicholas Serota, directorul de la Tate, decide care dintre cei patru artişti aflaţi pe lista scurtă pentru Premiul Turner va urca pe podium pentru a primi un cec de 25.000 de lire sterline în cadrul unei ceremonii televizate. Capitolul analizează competiţia în care sunt angajaţi artiştii, impactul unor asemenea distincţii asupra carierei lor şi relaţia dintre media şi muzeu.

În "Revista", explorez diferite perspective asupra rolului şi integrităţii criticilor de artă. Încep prin a-i observa pe editorii Artforum International - revista glossy ce serveşte drept carte de vizită în lumea artei - apoi relatez despre diverse conversaţii pe care le-am avut cu critici influenţi, precum Roberta Smith de la New York Times şi, în final, mă strecor la o convenţie a istoricilor de artă pentru a investiga părerile lor despre acest subiect. Printre altele, acest capitol analizează modul în care coperta revistei şi cronicile din ziare influenţează felul în care arta şi artiştii intră în analele istoriei artei.

Ultimul capitol, "Bienala", se petrece la Veneţia, în haosul celei mai vechi expoziţii internaţionale de artă de acest gen. Bienala de la Veneţia este o experienţă derutantă: ţi se pare că-ţi oferă o vacanţă, când, de fapt, e un eveniment profesional intens, însă atât de monden, încât este foarte greu să te concentrezi asupra dimensiunii sale artistice. Prin urmare, acest capitol aduce un omagiu curatorilor care reuşesc să facă asta. El este totodată şi o meditaţie asupra rolului esenţial al memoriei în înţelegerea artei contemporane şi al privirii retrospective pentru a face diferenţa între ceea ce este o capodoperă şi o operă secundară.

Structura de şapte zile a cărţii reflectă părerea mea proprie cum că lumea artei nu este un "sistem" sau o maşinărie ce funcţionează lin, ci mai degrabă un conglomerat de subculturi măcinate de conflicte, unde fiecare element defineşte arta în mod diferit. Toate vocile din această carte consideră că arta ar trebui să provoace reflecţia, dar în "Licitaţia" ea este văzută mai ales ca o investiţie şi un articol de lux. În "Crit", arta este un demers intelectual, un stil de viaţă şi o ocupaţie. În "Târgul", este un fetiş şi un mod de a-ţi petrece timpul liber - un produs uşor diferit de cel văzut la licitaţie. În "Premiul", arta e o atracţie muzeistică, subiect pentru mass-media şi dovadă a valorii unui artist. În "Revista", arta este o scuză pentru cuvinte; este ceva care se dezbate şi se promovează. În "Vizita la atelier", ea este toate cele de mai sus - şi unul dintre motivele pentru care Murakami este, sociologic vorbind, fascinant. În final, în "Bienala", arta este un alibi pentru întâlniri informale, o curiozitate internaţională şi, cel mai important, principalul ingredient al unei expoziţii bune.

Deşi Şapte zile în lumea artei oferă o săptămână învolburată de naraţiuni, pentru mine a fost un demers lung, lent. În trecut, pentru alte proiecte etnografice, m-am cufundat în lumea nocturnă a cluburilor de dans ale Londrei şi am lucrat incognito ca "brand planner" într-o agenţie de publicitate. Deşi am fost foarte interesată de detaliile acestor medii, în cele din urmă m-am săturat de ele. Însă, în ciuda cercetărilor exhaustive, sunt în continuare fascinată de lumea artei. Unul dintre motive îl reprezintă, fără îndoială, complexitatea sa. Altul ţine de modul în care această lume estompează graniţele dintre muncă şi joc, local şi internaţional, cultural şi economic. Ca atare, mi se pare că ea prefigurează modelele societale ale lumilor ce vor veni.

Şi, cu toate că mulţi dintre cei care cunosc din interior lumea artei adoră să dispreţuiască această lume, trebuie să fiu de acord cu editorul publicaţiei Artforum, Charles Guarino, atunci când declară: "Este locul în care am găsit cele mai înrudite spirite - suficient de aiurite, supraeducate, anacronice, anarhice, oameni care mă fac fericit". În fine, trebuie să recunoaştem că, după ce se termină discuţiile şi lumea pleacă acasă, este o fericire să te afli într-o sală goală în care domnesc arta şi frumuseţea.