Fuga de lume (auto-socio-patia) (RadioTXT)

Automobilul personal: necesitate sau manie? În cazul automobilului personal - care tinde să devină, pentru că aşa îl visăm, de fapt pentru că aşa sîntem incitaţi, formataţi să-l visăm, cît mai mare, mai masiv, mai încăpător, mai impunător şi, deci, mai devastator -, în cazul automobilului personal, aşadar, problema este prost pusă. Automobilul nu este o chestiune de transport sau de mobilitate, nu despre asta este în primul rînd vorba. Nu contează că de fapt nu ajungi, că stai în trafic, că nu ai unde să parchezi, că nu există drumuri, şosele, autostrăzi etc., aşa cum se plînge absolut toată lumea. Nici n-ar putea să existe, la infinit, nici drumuri, nici parcări pentru atîtea maşini şi atît de mari, tot mai mari.
 
Ceea ce contează cu adevărat, indiferent dacă înaintezi sau nu pe drumurile publice, este, tocmai, să nu ajungi să te confrunţi direct, in personam, ci doar indirect, mediat, cu caracterul public al oraşului şi, în genere, al lumii, al realităţii. Ceea ce contează cu adevărat în cazul automobilului personal nu este transportul, cu toate problemele lui, ci să nu te amesteci cu ceilalţi. Maşina personală este simptom de sociopatie, fugă de ceilalţi, a tuturor de toţi.
 
Am ajuns să considerăm ca pe ceva de la sine înţeles achiziţionarea unei maşini pentru că am ajuns să privim maşina ca pe o capsulă, ca pe o fortăreaţă, ca pe un tanc - ca pe o prelungire a canapelei şi a habitatului, a locuinţei.
 
Ceea ce echivalează cu o (para)militarizare privată a spaţiului public. Maşina personală are menirea de a ne izola, de a ne ţine departe de ceilalţi, de a ne proteja şi de a ne conforta nu numai pe noi înşine, la un prim grad, ci, la un grad sporit şi secund, pe noi înşine cu fobiile noastre devenite structurale, pe noi înşine ca fiinţe fundamental socio-fobice şi altero-fobice. Ne temem (iar oameni politici profitori şi iresponsabili profită de această spaimă a noastră) de refugiaţi şi de migranţi, de unii altfel decît noi, pentru că de fapt în oricare altul decît "noi şi familia noastră" noi vedem nişte refugiaţi care ne invadează, nişte microbi care ne infectează. Şi atunci, hop în cazemată şi în armură! Hop la volan, sub, doar, pretextul mobilităţii.
 
Stăm noi în trafic, dar stăm ca acasă, pe canapea, în sucurile şi parfumurile proprii, în faţa tot mai marelui (şi el!) mic ecran care devine, astfel, parbrizul-hublou, stăm noi pe loc, dar stăm cu ai noştri, nu printre străini. Nu de viteză sau de mobilitate este vorba, repet, aici, în cazul automobilului personal, ci de izolare de ceilalţi. Cu automobilul proprietate personală noi nu ieşim în lume, ci fugim de lume, de ceilalţi.
 
Week-end plăcut pe şoselele patriei, în sînul familiei!