Plătit nemţeşte

Sunt în Ţările de Jos, cu ceva treabă pentru o lună. Prea mult ca să stau la hotel, aşa că sunt găzduit de o pereche de colegi, el german, ea neerlandeză. "Cum vrei să ne plătim mâncarea pentru micul dejun şi restul - pachetul pentru serviciu, etc.?", mă întreabă ei în prima seară pe care o petrecem împreună. "Păi n-aş vrea să fac o revoluţie. Voi cum procedaţi în mod normal?" "Cumpărăm ce ne trebuie, ceai, cafea, pâine, lapte, fructe, brânză, ouă - ce-i place fiecăruia, punem toate chitanţele la un loc cu o notă, cine dintre noi a plătit-o, iar la sfârşitul lunii facem socoteala." "Cum aşa?", întreb eu. "Adunăm totul ca să vedem suma finală, stabilim cât a plătit fiecare, apoi reglăm diferenţa de dat sau de primit proporţional cu câştigul fiecăruia." "Plătiţi adică jumi-juma?", am întrebat nelămurit. "Nu, nu plătim egal, ci proporţional cu venitul. Cine câştigă mai mult trebuie să şi plătească mai mult. Nu aşa e corect?" Mie-mi suna un pic a comunism utopic. Am lăsat atunci perechea germano-neerlandeză să facă după cum dorea, iar eu m-am gospodărit singur. Şi nu i-am întrebat niciodată nici cât câştigă, nici care dintre ei plăteşte mai mult pentru cheltuielile comune.

Cu altă ocazie, la Geneva, sunt pentru o săptămână cu colegi din presa internaţională. Stabilim să ieşim împreună seara la restaurant. Când vine momentul să plătim, un rus zice: "Ca să meargă mai repede, să cerem o singură notă, pe care s-o împărţim egal". O franţuzoaică aprobă imediat, iar noi ceilalţi, luaţi repede, acceptăm. Doar că rusul mâncase şi băuse cât patru, iar noi am plătit. Tot ca în comunism, însă varianta cu fratele mai mare. A doua seară povestea se repetă. A treia, mă uit la portofel, se cam golise. N-am mai ieşit cu ei.

Cum e mai bine să plăteşti la o ieşire în grup? Există tot felul de reguli, fiecare cu logica ei. Se poate plăti "nemţeşte" - fiecare cât a consumat; sau să plătească cine invită - în acest caz invitaţiile se fac pe rând, o dată tu, altădată eu; sau cine câştigă mai mult; ori bărbatul - atunci când iese cu o femeie sau un copil.

Ce te faci însă atunci când aceste reguli se bat cap în cap, cum ar fi când femeia câştigă mai mult decât bărbatul, dar se aşteaptă să plătească el? Sau când cineva insistă să plătească şi a doua şi a treia oară, fără să te lase şi pe tine să plăteşti, făcându-ţi un aparent serviciu, dar punându-te astfel în realitate într-o poziţie de inferioritate?

Greu de spus. Tocmai de aceea, ca să nu mai am dilema asta, şi ca să nu supăr pe nimeni, am început să invit lumea la masă doar acasă.

(Bucureşti, noiembrie 2018)