Domnul Antal

Domnul Antal, o veche cunoştinţă, fusese chiriaş la noi în casă o scurtă vreme, ocupase o cameră la ultimul etaj. Pe atunci nu ştiam cu ce se ocupă, dar l-am regăsit câţiva ani mai târziu ca armurier la IEFS, când, luând exemplul lui Tata, m-am apucat şi eu de tir.

Era un tip jovial, zâmbitor, bine dispus, mai mereu pus pe glume.

Într-o zi, eram la masă, în cantonamentul de iarnă de la cabana IEFS din Parâng. Unul din colegii de club, cu câţiva ani mai mare ca mine, stătea la dreapta domnului Antal. Acesta avea obiceiul să adauge sare în orice, chiar înainte de a gusta mâncarea. I-a cerut solniţa colegului meu, care i-a dat-o. După ce şi-a asezonat bine supa, a început să mănânce din ea, după care s-a oprit ca să se lanseze într-o conversaţie animată cu vecina din stânga. A rămas ocupat câteva clipe bune, suficiente pentru ca colegul meu, cu un zâmbet malefic pe faţă, să desfacă repede capacul solniţei, şi să-i verse tot conţinutul în farfuria cu supă, făcându-ne în acelaşi timp semn, cu degetul la gură, să ne ţinem gura. Armurierul a terminat de vorbit, şi a revenit la supă înainte ca aceasta să se răcească de tot. Dar s-a trezit ducând la gură o lingură de saramură în loc de supă. A scuipat-o în farfurie. S-a înecat, a tuşit puternic de mai multe ori. Pe noi, care pândeam momentul, ne-a umflat râsul. Antal, congestionat la faţă, s-a uitat crunt după vinovat, căruia i-a îngheţat zâmbetul pe buze. Victimă şi călău s-au ridicat în acelaşi timp de la masă, dar Antal, deşi mai în vârstă, a fost mai rapid, i-a ars o palmă cu putere colegului nostru, care, luat prin surprindere, n-a apucat să se ferească. Antal şi-a ridicat apoi de pe jos scaunul pe care-l răsturnase când se ridicase brusc, şi s-a aşezat la loc fără nici o vorbă, ştergându-se pe haine de supă cu un serveţel. Colegul meu s-a aşezat şi el. Nu mai râdea nimeni. I-am privit pe cei doi stând umăr lângă umăr. Unul alb la faţă, doar cu urmele roşii ale palmei cu degete răşchirate pe obraz. Celălalt încă roşu până în vârful urechilor, cum nu l-am mai văzut niciodată, dar calmat deja. Amândoi priveau în gol. Nu s-au mai atins de nimic până la sfârşitul mesei, când s-au ridicat, şi au plecat în camerele lor fără să scoată nici o vorbă.

(Bucureşti, decembrie 2018)