Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am văzut Baletul Operei din Viena la Bucureşti


Oltea Şerban-Pârâu, Virgil Oprina

16.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un balet pentru sărbători


Se pare că tindem să devenim metropolă culturală europeană cu pretenţii, din moment ce ne permitem să nu mai facem automat risipă de superlative după un spectacol ca acela al prestigiosului balet vienez, despre care oricine se consideră om de cultură în Bucureşti trebuie să fi auzit. Premieră în istoria Operei de Stat din Viena, ansamblul de balet al acesteia s-a aflat pentru prima dată în turneu la Bucureşti (orchestra şi ansamblul operei au mai fost). Organizatori de spectacole despre care auzim pentru prima dată – Memento Music – îşi propun să realizeze acest tur de forţă cu un grup mic de oameni şi, într-o anumită măsură reuşesc. Evenimentul este inclus în proiectul HVB Bank aflat la a patra ediţie şi intitulat „Musica generosa”, proiect ce ilustrează un concept îmbinând muzica şi caritatea, aşadar banii necesari au existat.

Partea pozitivă a serii era, de la prima vedere, o Sală a palatului plină, chiar în condiţiile unor bilete ce au variat între 600.000 şi 3.000.000 de lei, preţuri pe care nu şi le pot permite prea mulţi români. Şi oricum, cei care şi le permit preferă să intre cu invitaţii. Un alt aspect pozitiv a fost ocazia rară pentru noi de a vedea pe viu coregrafii de top mondial, fie că era vorba despre „clasicele” Temă şi variaţiuni sau Pas de deux de Ceaikovski în versiunea lui Georges Balanchine, ce datează deja de aproape jumătate de secol, fie că ne referim la coregrafii moderne semnate de William Forsythe, Jiri Kylian sau Renato Zanella (acesta din urmă director de balet şi coregraf şef al companiei vieneze). De asemenea, superbe au fost costumele semnate Christian Lacroix, îmbinarea între imaginativitatea alegerii texturilor şi culorilor şi adecvarea acestor costume pentru mişcarea coregrafică fiind perfectă. Dacă publicul serii s-a aşteptat la crinoline şi tutu-uri şi la valsul acela simetric şi şablonard pe care îl vedem în filmele de epocă, probabil că a fost dezamăgit. Personal, am fost încântată că aceste aşteptări au fost înşelate, pentru că am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu creaţii coregrafice pe care scenele româneşti le găzduiesc foarte rar.

Voi puncta în cele ce urmează şi câteva aspecte discutabile ale multaşteptatei gale de balet pe care o comentăm aici. Publicul care a plătit acele bilete (şi chiar cel care a fost invitat de HVB Bank) merita un spectacol care să decurgă cu mai multă siguranţă şi fluenţă. Regia de lumini a creat momente de incertitudine în sală (chiar de la începutul declanşat cu luminile aprinse), lumea nefiind sigură dacă trebuie sau nu să aplaude (dirijorul aflându-se oricum total ignorat de tradiţionalul spot de lumină). Orchestra (de fapt o parte din orchestra Operei bucureştene cu destul de mulţi colaboratori, oricum nenominalizată nici în program, nici pe afiş şi destul de slab remunerată) şi-a făcut datoria cu destule ezitări, generate uneori şi de prestigiosul dirijor austriac Michael Halasz, care din motive care nu ne sunt cunoscute s-a aflat într-o zi destul de proastă. Oricum, măcar un concertmaestru care să facă faţă solo-urilor de vioară s-ar fi putut căuta (aici le pot sugera organizatorilor să acorde mai mult credit unor eventuali consilieri muzicali, pentru că un fond sonor aproximativ va afecta întotdeauna întregul unui spectacol de balet şi nu numai). Nici pe scenă n-au lipsit ezitările (şi ne referim la corpul de balet, nu la solişti), problema sincronizării părând a fi una secundară pentru balerinii operei vieneze. Poate că în acest caz ar trebui să fim mai indulgenţi şi cu „ai noştri”, care beneficiază de condiţii mult mai proaste de pregătire şi de o motivaţie financiară de necomparat. Coregraful şef al ansamblului afirma la conferinţa de presă că ştie că scena Sălii Palatului nu este foarte potrivită pentru balet, dar că dificultăţile şi provocările de acest gen îi motivează... Se pare că adaptarea a venit abia spre finalul spectacolului.

Deşi nu am putut trece sub tăcere cele de mai sus, Gala de balet de la Sala Palatului a avut o serie de momente care vor rămâne în memoria iubitorilor de balet români. Evoluţia Simonei Noja alături de Boris Nebyla în Pas de deux şi ulterior în Toate valsurile (inegalabilă încărcătură emoţională în Adagietto de Mahler), a reconfirmat clasa şi rafinamentul unei balerine care, prin fiecare apariţie, demonstrează că arta dansului se poate adresa şi intelectului, nu numai simţurilor. Cele două lucrări în coregrafia lui Jiri Kylian pe muzica lui Mozart – Petite mort şi Şase dansuri – reprezintă perfect stilul extrem de personal al coregrafului ceh-olandez, din care nu lipsesc pe de o parte accentuatele tuşe dramatice, iar pe de altă parte convingătoare momente de umor sugerate prin limbajul coregrafic. Finalul dedicat valsului, în coregrafia lui Renato Zanella (lucrare a cărei premieră a avut loc în 1997) a încercat să impună (cel puţin pe planul costumelor) o viziune mai puţin convenţională, în mod evident purtătoare de expresivitate, deşi neoferind publicului nimic din ceea ce se aştepta.

Unul dintre cele mai vechi ansambluri de balet din lume, unul dintre cele mai „internaţionale” – are în componenţă la ora actuală balerini de 21 de naţionalităţi – Baletul Operei din Viena a avut la Bucureşti o sală plină (de 4000 de persoane, ceea ce este de apreciat oriunde în lume), chiar dacă nu în întregime „educată” în materie de balet. Motivele pentru care acest spectacol nu a generat o suită de superlative sunt probabil mai multe, începând cu simplul fapt că acest spectacol care reuneşte special pentru turneu tablouri din mai multe spectacole a fost introdus în programul obişnuit de stagiune în care baletul vienez nu are prea multe breşe. Revenind la organizatori, aceştia ne propun spectaculoase repere pentru anul 2005. Citez din program deşi unele titluri nu sunt prea clare (şi aici se simte lipsa unui muzician profesionist în redactarea programului de sală, pentru că uneori o traducere neprofesională poate afecta esenţial eforturile tipăririi unui program... colorat): Orchestra simfonică din Paris (despre care anume o fi vorba) cu „Un violon sur le toits de Paris“, în noiembrie Alina Cojocaru şi Johann Kobborg, nu se înţelege exact în ce context, iar în decembrie din nou Opera din Viena cu „Valsuri”. Aşteptăm cu interes...

Oltea Şerban-Pârâu

50 de lecţii într-una singură


Parafrazând vechea reclamă a unicului magazin universal din Bucureşti, trebuie recunoscut că spectacolul de balet al operei din Viena de la Sala Mare a Palatului a însumat o serie de lecţii utile atât pentru iubitorii genului, cât şi pentru cei care continuă – sperăm – să înveţe cum se organizează astfel de spectacole.

Perceperea ca atare a acestor lecţii, ne poate face cu siguranţă mai deschişi receptării actului artistic la adevărata lui valoare şi cu siguranţă mai puţin şovăitori în modul de implicare organizatorică, domeniu unde fiecare pas greşit se observă imediat.

Continuând cu o altă parafrază la discursul domnului Ioan Holender, directorul Operei din Viena, la festivitatea de deschidere a primei ediţii a Festivalului artelor, să aşezăm pe cele deopotrivă artistice şi culturale înainte, luând aminte la câteva dintre acele amănunte importante ce au dat strălucire actului scenic, atât în formă cât şi în conţinut, spre bucuria publicului ce a ocupat aproape toate locurile Sălii Palatului (deşi preţul pentru un bilet a variat între 600.000 şi 3.000.000 lei).

Modul de prezentare al ansamblului Operei din Viena a impresionat din primele clipe întreaga asistenţă. Ţinuta dată de forma fizică a fiecărui balerin şi de existenţa unei baze de selecţie de invidiat (21 de naţionalităţi au reprezentanţi în această companie) , la care s-au adăugat costumele semnate Christian Lacroix, sunt prime condiţii ce au ridicat de la început impresia vizuală la pragul de expectanţă al publicului românesc. Să nu uităm că era vorba despre un public avid de „baletul operei din Viena”, iar asupra nivelului de aşteptare şi cunoaştere, Renato Zanella, directorul ansamblului, era prevenit (după a declarat la conferinţa de presă). Sigur că nu se reduce totul la impresia vizuală. Pentru moment, trebuie să remarcăm însă nu fără o oarecare tristeţe, că pentru un public aproape total neavizat cum este de regulă cel ce populează astfel de spectacole „de gală”, strălucirea a ceea ce se vede contează de fapt în cea mai mare măsură.

O altă valoroasă lecţie de abordare a limbajului coregrafic dinspre zona luminoasă a intelectului a fost oferită de Simona Noja prim solistă a baletului Operei dinViena. Excelând alături de Boris Nebyla Pas de deux de Ceaikovski în coregrafia cu linii clasice a lui George Balanchine, Simona Noja a transmis o puternică emoţie publicului, gestul coregrafic plasându-se în zona acelui hotar aflat între inefabilul sugestiei şi concreteţea dură a exactităţii tehnice. Această stare, ce s-a mai regăsit într-o oarecare măsură doar în dimensiunea grotesc-comică a coregrafiei lui Jiri Kylian din Petite Mort şi Şase dansuri, ambele pe muzică de Mozart, a fost amplificată în Adagietto de Mahler, din grupajul final. Evoluţia tulburătoare a echivocului armonic mahlerian în creaţia coregrafică a lui Renato Zanella (Numai vals pe muzică de Johann Strauss fiul, Josef Strauss şi Mahler) ne-a relevat o şi mai cuprinzătoare putere de sugestie a dansului Simonei Noja alături de acelaşi Boris Nebyla, care a lăsat publicului o amintire plină de căldură.

Simona Noja

Există şi alte lecţii ce nu pot fi cuprinse în aceste rânduri şi s-au desprins din prezenţa la Bucureşti a Baletului operei din Viena. Oricum, aerul proaspăt al coregrafiilor cuprinse în program (pentru noi, cei atât de izolaţi de orientările din domeniu ale ultimelor decenii), pendulând paradoxal de la cele „clasice” ale lui Balanchine, la cele şi mai noi semnate de Kylian, Forsythe sau Zanella au hrănit privirile celor dornici de a vedea pe viu noile câmpuri de explorare ale limbajului coregrafic modern, cei dezamăgiţi fiind aceia care aşteptau o cavalcadă de valsuri înveşmântate în crinoline şi, probabil, în... tutu-uri.

Am avut remuşcări faţă de dezamărgirea pe care am resimţit-o privind lipsa de sincronizare de care suferă de multe ori corpul de balet al Operei Naţionale Române, văzând că asfel de evoluţii îşi permit chiar şi cei de „dincolo”. Credinţa că vizionarea unui spectacol trebuie întotdeauna să marcheze măcar o cât de firavă experienţă pozitivă, ne dă speranţa că, odată şi odată, profesionalismul marcat de dulcele spirit balcanic va triumfa şi în arta organizării de spectacole, într-o manieră mai fericită decât a făcut-o acum. Suntem siguri că organizatorii şi-au descoperit singuri carenţele privind multe dintre cele petrecute pe scenă, sub ea, deasupra şi prin împrejurimile ei şi sperăm că vor desprinde lecţiile de rigoare.

Virgil Oprina


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer