Câteva momente din 2018

Urcăm din piatră în piatră, din bolovan în bolovan. În jur sunt copaci cu trunchiul super fin la atingere şi am senzaţia că sunt în "Regele leu". Într-un colţ vedem o cascadă şi pe o piatră lângă ea stau doi hippioţi dezbrăcaţi. El îşi rulează o ţigară iar ea stă cu picioarele în apă. Urcăm mai departe. Bolovanii devin mai mari şi uneori mi se face frică. Soarele începe să se stingă. După-amiaza se confundă cu seara. Urcăm în continuare. Undeva pe margine, într-o poieniţă, vedem o femeie dezbrăcată care face tocăniţă la cazan. Iubitul ei se uită la ea şi cântă la fluier. Parcă sunt în altă lume şi toată lumina de seară mă cuprinde. Sus în vârf e ca un lac mic şi cea mai mare dintre cascade plesneşte apa. Trei bărbaţi se aruncă în apa rece. Toţi sunt dezbrăcaţi şi încep să mă simt prost că am slipul pe mine. Vreau să îmi pice apă în cap, vreau atât de tare să îmi pice apă în cap şi să pleoscăie tot sufletul meu. Mă arunc în apa rece şi încep să respir mai repede de la frig. Îmi bag capul sub apă şi simt cum îmi îngheaţă pleoapele. Ajung la baza cascadei şi mă agăţ de muşchii alunecoşi de pe stâncă. Mă urc pe stâncă şi simt cum sute de găleţi cu apă pică în mine în acelaşi timp şi îmi trezesc momente din trecut şi viitor ca o serie de flash-uri. Deschid ochii şi pot să văd prin perdeaua de apă. Îi văd pe Cri şi pe Andrei care îmi fac cu mâna şi fumează pe o stâncă. Mi-e foame. "Hai bă să mâncăm!"

Stau lângă scenă şi mor de somn şi îmi ghiorţăie maţele, mi-e foame. Am ratat o noapte şi încă una şi ruşii ăştia ne ţin la repetiţii non-stop. Ieri am făcut 13 ore în continuu. Şi toată lumea e încordată tot timpul. Unul se supără că îl calci pe picior iar altul că ai uitat nu ştiu ce, altul că nu spui nimic iar altul că vorbeşti mult. Şi eu sunt supărat pe toţi şi toate. Mă enervează reflectoarele şi scândurile de pe scenă. Mă enervează pompierul care vorbeşte prea tare la telefon. Mă enervează viaţa mea şi punctul în care sunt acum şi mă enervează că mi-e foame şi nu ştiu ce să mănânc. Mă enervează că lucrez la un spectacol mişto şi nu mă bucur. Mă enervează că nu pot să uit şi în anumite momente din zi mă lovesc senzaţii sau frânturi de amintiri care îmi fac stomacul să pulseze şi inima să bată ca un gong. Mă enervează toţi şi toate. Mai facem un şnur. Hai să îl facem. Concentrează-te acolo, respiră, respiră, respiră, atât, atât. Mă uit la colegii mei şi văd cum zic şi ei să îl facem şi totul în ei se îmblânzeşte şi la fel şi în mine şi pentru o secundă pare că respirăm toţi acelaşi aer în acelaşi timp. Îmi zâmbesc, le zâmbesc. Se aprinde prima situaţie de lumini, prima melodie sună tare în boxe, parcă îmi intră în creier, câteva note magice. Mă uit la Rareş care e în cealaltă parte cu scaunul în mână. "Hai" Intrăm în scenă.

Ieşim din scenă de la Moochy şi Loochy, ne dăm machiajul jos, pun nişte rap pe mobil, stau pe scaun şi îmi dau seama că mâine am o zi liberă. Şi am scos un spectacol şi parcă deja mi-e dor să repet la el. Ieşim în Maraschino şi afară e cald şi vin şi părinţii Cătălinei şi stăm până târziu şi râdem. Cum la un moment dat tatăl Cătălinei a dat o groază de bani pe cărţi, cum de fiecare dată când vine ea acasă îşi pune capul pe umărul lui şi el o întreabă "Ce-ai, nu te iubeşte destul ăla la Bucureşti?". Merg cu Andrei la masa de lângă şi îmi comand o porţie mare de paste. Mă bucură că e toamnă şi e încă destul de cald. Un val de aer călâi mai vine din când în când. Mă uit la toată masa şi mă simt liber în bodega de lângă facultate.

Suntem în maşină şi Andrei conduce super repede şi la fiecare curbă mă trage centrifuga. Ajungem într-o parcare de pietriş şi intrăm pe jos în pădure. Plătim biletul la Edenland şi o luăm printre copaci şi Cristina ne povesteşte cum a dus-o Andrei acolo pentru că avea frică de înălţime şi el s-a gândit să o ajute să şi-o depăşească. Nu ştiu de ce dar mă emoţionează teribil povestea asta. dau drumul pe tiroliană şi simt că plutesc.

Sunt în telescaun şi francezii vorbesc repede şi mă chinui să înţeleg. Îmi vine în minte doamna Ionescu, profa cu care făceam meditaţii la franceză în gimnaziu şi cum cu restul de bani mergeam cu colegii la Pizza Hut. Şi îmi vine în minte cum s-ar supăra ea dacă ar vedea cât de slab vorbesc azi. Se face tot mai frig, se aude firul de la telescaun. Sus pe platou e soare şi poţi să vezi Mont Blanc de acolo. Văd panta abruptă şi mă gândesc cât de recunoscător sunt că mama m-a dat la ski de mic şi skiez bine pentru că altfel mi-ar fi frică tare să cobor. Mă uit la perdeaua de nori şi văd cum norii sunt ca o mare şi munţii ca nişte insuliţe. Îmi vine în minte primul moment în care am fost cu avionul când îmi venea să deschid geamul şi să sar de pe un nor pe altul ca în Mario. Prind un hop pe pârtie şi sar.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)