Incredibila India (II): O plimbare cu ricșa prin halucinantul Old Delhi

După ce vezi un minaret musulman, ce loc mai bun de vizitat ar fi decât un mormânt de împărat? India are o istorie complicată, pe care aș prefera să nu o dezvolt aici fiindcă i-aș lua pâinea ghidului Mavi. Cu toate astea nu pot să vă arăt poze din locuri frumoase, fără să povestesc un pic despre cine le-a făcut, girat sau demolat. În cazul de față, nu am cum să povestesc despre mormântul lui Humayun fără să amintesc cine a fost acesta și de ce după aproape 500 de ani lumea se îmbulzește să-i vadă locul de veci.

Mormântul lui Humayun

Humayun a fost al doilea împărat al dinastiei Mughal, o ramură a dinastiei Timurid, care s-a întins în zona Indiei, Pakistanului și Bangladeshului și s-a lăfăit aici vreme de vreo două secole, sub formă de imperiu, de la începutul secolului 16 la începutul lui 18. Băieții erau descendenții unui luptător șmecher din centrul Asiei, pe nume Babur, la rândul lui cu legături de sânge pe la mai cunoscutul Timur, cuceritor mongol. Fiindcă nu-și găsea locul prin părțile nordice ale continentului, Babur s-a orientat spre India, unde a purtat câteva bătălii din care a ieșit victorios și și-a permis să ocupe teritoriu după teritoriu. Lucrurile astea se întâmplau pe la 1526 iar Babur i-a lăsat conducerea imperiului fiului său, Humayun. La început destul de nepriceput, beizadeaua n-a știut să conducă treburile, s-a bătut cu fratele lui, Kamran Mirza (care cucerise mai multe teritorii prin nord), regatul devenind instabil politic, motiv pentru care Humayun a trebuit să ia o pauză, în urma exilului în Persia. Ajutat de șahul Persiei, s-a reîntors în 1555, după 15 ani, mai puternic și pus pe fapte mari dar a murit la scurtă vreme în urma unui accident.


În 1562, prima lui soție, persana Hamida Begum, a găsit de cuviință să cinstească memoria soțului său printr-un monument uriaș, în mijlocul căruia acesta să fie îngropat. Așa făceau indienii (bogați) în acele vremuri, în urma tragediilor: ridicau mausolee de dimensiuni mari, pentru a-și exprima dragostea față de cel pierdut. Prin urmare, femeia a chemat un celebru arhitect persan și a supravegheat lucrările de pe malurile râului Yamura, a ceea ce avea să devină Mormântul lui Humayun, splendid exemplu de arhitectură în stil Mughal, model de inspirație pentru un alt mausoleu, mai celebru, ce avea să se ridice nu peste mulți ani: Taj Mahal (ajungem și la el, nu vă îngrijorați).


Mausoleul se află în mijlocul unei grădini de formă pătrată, împărțită în patru perimetre principale, de către canale înguste, prin care se scurge apa, o imagine generală care pesemne coincidea cu imaginea persano-indiană asupra Paradisului. Clădirea principală, înaltă și impunătoare, marcată de cupola albă, adăpostește mormântul împăratului despre care se spune că era un tip răbdător și pacifist, lucru care i-a adus supranumele de Bărbatul Perfect.


După ce am urcat pe scările abrupte care duc pe platoul pe care se află intrarea în mausoleu, am dat mai întâi un ocol pentru a admira împrejurimile și a vedea grădina complexului de la înălțime. Interiorul mausoleului e mai degrabă sobru. Evident, decorațiunile interioare ale acestuia nu au trecut proba timpului dar conform descrierilor lui William Finch, un comerciant englez care a vizitat locul în 1611, pereții mausoleului erau tapetați cu covoare scumpe iar cenotaful (mormântul) era decorat cu copii ale Coranului, cu sabia lui Humayun, cu turbanul și pantofii acestuia. Acum, turbanele se aflau doar pe creștetele unor vizitatori indieni care-și întindeau mustățile către cele patru chioșcuri de pe acoperiș sau către mormintele care împânzesc locul. Pentru că, în fapt, sunt nu mai puțin de 150 de morminte incluse în ansamblul acesta monumental - rude și rubedenii de-ale împăratului și, undeva în partea de sud-est, unul în formă pătrată căruia i se spune "mormântul bărbierului". Datează din 1590 și, probabil, în el este îngropat bărbierul unuia dintre reprezentanții dinastiei Mughal.

Un minut în TukTuk la mormântul lui Humayun:


Construcția e cu adevărat grandioasă și spectaculoasă, în special la exterior (indienii nu prea și-au bătut capul cu reconstituirea interioarelor sau (re)decorarea lor, un lucru pe care l-am remarcat și în alte locuri). Intrarea costă 250 de rupii pentru străini, adică circa 3 euro și jumătate.

Halucinantul Old Delhi

A fost odată, acum vreo 2500-3000 de ani, un oraș care se numea Indraprastha - orașul zeului Indra, întemeiat lângă râul Yamuna, afluent al fluviului Gange. Apoi, de-a lungul timpului, alte șapte orașe s-au închegat unul lângă altul, în această regiune din partea de nord a Indiei. În anul 1639, împăratul Shah Jahan, din dinastia Mughal, a ținut neapărat să fondeze o capitală fortificată pentru mai-marii acestei dinastii și a dat startul orașului Shahjahanabad, unde au fost construite case și palate ce aparțineau nobilimii și membrilor curții regale, moschee și grădini încântătoare. Acest loc s-a dezvoltat în timp drept inima capitalei Indiei de azi și ceea ce astăzi se numește Vechiul Delhi. Nu insist asupra istoriei orașului, care e tumultuoasă și, totodată, fascinantă. Insist însă asupra unui lucru: dacă ajungeți în New Delhi, mergeți ne-a-pă-rat să vedeți orașul vechi. Iar dacă nu vreți să o faceți la pas (unii se vor teme) luați o ricșă. Garantez o experiență fabuloasă.


Ricșele (a nu se confunda cu tuk tuk-urile, despre care se poate spune că sunt ricșe motorizate) sunt un fel de triciclete cu două sau trei locuri în spate, conduse de un localnic, cu siguranță cel mai ieftin mijloc de deplasare prin Old Delhi, atât pentru indieni cât, mai ales, pentru vizitatori. Poți lua o ricșă de oriunde - le vezi pe marginea drumului, stau precum taxiurile, cu "șoferii" clevetind cine știe despre ce. O plimbare cu ricșa nu costă mult - undeva la 1-2 euro, plus bacșișul de rigoare - dar, o spun cu mâna pe inimă, este cea mai intensă experiență avută în cele șase zile de "Triunghi" indian. În 20 de minute de goană pe străduțele orașului am avut senzația că mă teleportez într-un film din altă epocă, în urmă cu 3-400 de ani, învăluit într-o atmosferă bizară, haotică, sublimă.

E greu de descris în cuvinte (de aceea vă invit să aveți răbdare aproape două minute privind montajul video de mai jos) și, după o astfel de experiență, cuvintele rămân undeva suspendate în incredibilul amalgam de cabluri care împânzesc clădirile pe lângă care treci. Străzile sunt înguste și aglomerate (deși cuvântul "aglomerație" e cam blând) și, deseori, conducătorul ricșei trebuie să se oprească pentru a face loc altora. Efortul pedalării este imens - mă întrebam de unde are atâta putere omulețul slăbănog și tenace care se oprea uneori chiar pentru a-și împinge vehiculul în încercarea de a depăși un obstacol sau o hârtoapă. Pe o căldură de 35 de grade.

Plimbarea cu ricșa prin Old Delhi a fost un deliciu. A fost ca o prăjitură misterioasă din care muști pentru a descoperi gusturi noi și arome nemaiîntâlnite vreodată. Îmi imaginam cum e să trăiești zi de zi viața acelor oameni, în acele clădiri care stau să se prăbușească (dar nu o fac), în acea brambureală totală, cu milioane de produse de toate felurile transportate inadecvat către magazine în care Shiva știe cine-o intra și cumpăra, cu babuinii care-și fac drum printre balcoane, nescăpând prilejul să fure câte ceva, cu pâcla de-a dreptul "cinematografică" ce învăluie înaltul cerului, cu concertul permanent de claxoane, cu amestecul de culori și miresme, cu tot ceea ce înseamnă un oraș cumva încremenit în timpuri coloniale dar fără colonialiști. O întrebare fără răspuns.

O plimbare cu ricșa în Old Delhi:


Băiatul cu ricșa își încheie plimbarea în locul de unde a plecat, și anume în fața moscheii Jama iar eu cobor confuz și cu un zâmbet probabil foarte tâmp pe chip. 100 de rupii bacșiș pentru bravul bărbat cu cămașă în carouri care ar fi pe podium la Olimpiada pedalatorilor mondiali. Oameni sărmani, care muncesc din greu pentru a duce acasă un venit modest. În multe cazuri, ricșele nu le aparțin ci sunt închiriate de la o companie care le percepe cea mai mare parte a taxei pentru o cursă.

Jama

Moscheea Jama este cea mai mare moschee din India. Are o curte interioară în care pot încăpea 25.000 de adepți ai lui Allah, a fost construită de același potent împărat Shah Jahan, din dinastia Mughal, între 1644 și 1656 și a costat la acea vreme un milion de rupii - oricât ar însemna asta, cu siguranță înseamnă mult. Trei porți, patru turnuri și două minarete înalte de 40 de metri care străjuiesc o construcție din gresie roșie și marmură albă - materialele favorite ale indienilor atunci când vine vorba de palate, moschee și altele asemenea. De reținut că Shah Jahan este cel care a construit alte două importante monumente indiene: Taj Mahal și Fortul Roșu, prin urmare omul și-a lăsat o amprentă de neuitat asupra țării pe care a condus-o vreme de 30 de ani.


Jama Masjid a fost primul (și singurul) loc din India unde nu am avut voie să fotografiez sau să filmez (dacă nu cumpăram bilet pentru așa ceva). Cel puțin acestea au fost indicațiile dar habar n-am dacă cineva stătea cu ochii pe tine, atent să nu folosești aparatul foto sau măcar telefonul. În schimb, odată ce i-am trecut porțile, în papucii albi cumpărați la intrare cu 100 de rupii, am simțit zeci de ochi care mă pândeau de prin toate colțurile curții imense. O atmosferă ciudată în curtea acestei moschee, unde localnici de tot felul păreau s-o lălăie fără sens. Deopotrivă vizitatori și cerșetori, o mulțime de copii (fetițe machiate, de o frumusețe înduioșătoare), bărbați pierduți în criptele religiei din propria minte, agonizând pe lângă pereți sau dormind de-a dreptul, desculți și împăcați cu sine.

Am aflat că în interiorul moscheii se află o sumedenie de relicve, printre care și un Coran scris pe un pergament din piele de căprioară, și am mai aflat că, în 2006 și în 2010, două atentate au zguduit mulțimea, sfârșindu-se, din fericire, fără victime.
Intrarea e liberă, taxa foto e de 200 rupii.